IERI… CA ŞI AZI…

Un gazetar de odinioară deplângea, în iarna anului 1940, situaţia nefericită în care se afla Râmnicul acelor vremuri. Pentru el, nereuşitele se datorau mediului „atât de puţin intelectual şi cultural”, lipsei încurajărilor din partea cititorilor, defăimării la care erau supuşi cei din breasla sa. Cerea înţelegere pentru profesiunea de ziarist, „atât de necesară intereselor obşteşti”. Ar fi dorit, cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Crăciunului, să ofere cititorilor un ziar mai bogat în pagini, cu articole alese şi colaboratori de valoare. Dar, din păcate, dorinţele sunt uneori atât de puţin realizabile!
Nu a putut da râmnicenilor decât o ediţie modestă a gazetei la care trudea de atâta vreme. Atât a putut, atât a făcut. Pentru lipsa de etichetă, jurnalistul se scuza în faţa cititorilor săi. Era, probabil, un idealist care credea în ajutorul semenilor săi. Nu dorea decât să facă un bine celor de lângă el, să înlăture ingratitudinea şi egoismul celor din jur. Cât de greu este însă să faci asta!…
În finalul articolului intitulat „Cuvinte răzleţe de Crăciun”, ziaristul îndeamnă cititorii: „Să uităm micile noastre necazuri şi amărăciuni profesionale şi să privim mai departe şi mai sus. Sunt atâţia oameni care se zbat în lipsuri şi mizerie. Sunt copii neîmbrăcaţi, nemâncaţi, neîncălziţi. Pentru aceştia, Crăciunul anului 1940 am dori să le aducă câteva clipe de bucurie şi de îndestulare. Iar ţării, peste care s-au abătut atâtea nenorociri, să-i aducă liniştea şi pacea, o viaţă mai ieftină şi realizarea celui mai sfânt dintre idealuri: întregirea României lui Ferdinand I.
Aşa să ne-ajute Dumnezeu!”