Arhiva

Archive for the ‘Identitate’ Category

Salubritatea publică în judeţul Râmnicu Sărat

IMG_0999

„Un amic al poporului” semnează în „Gazeta săteanului” (5 iunie 1887) textul cu titlul de mai sus. Acest „amic” arată starea mai mult decât precară în care se afla salubritatea publică şi privată în vechiul judeţ de la cotul carpatic. „Pentru a arăta neajunsurile ce am găsit şi pentru a evita repeţiri, voi face la acest capitol câteva scurte reflecsiuni asupra solului, asupra igienei satelor şi locuinţelor, asupra alimentaţiunei, apoi asupra bolilor, cimitirelor, industrielor insalubre şi asupra exerciţiului ilicit al medicinei”.

Amicul nostru împarte ţinutul Râmnicului în două: partea muntoasă şi partea câmpeană. Cea muntoasă, cuprinzând şi podgoria, este „bogată în dealuri, văi, păduri şi vii”, iar cea câmpeană este „plană, bogată în bălţi, dar lipsită de înălţimi, de păduri şi de ape curgătoare”. Diferenţa între cele două este că partea dinspre munte este mai salubră, stare de lucruri pusă pe seama aerului mai curat, plantaţiilor şi apelor curgătoare. De asemenea, impermeabilitatea relativă a solului, curăţenia terenului din interiorul comunelor, abundenţa apei de băut, dispunerea caselor la distanţă mai mare una de alta, contribuie la menţinerea unei curăţenii mai mari decât în zona de şes. În aceasta din urmă, „lipsa de plantaţiuni şi de ape curgătoare”, bălţile, „aglomeraţiunea bălegarilor şi gunoaielor de tot soiul, ce se depun pe stradele comunelor pentru prepararea tizicului, apoi lipsa de lemne de foc şi de construcţiuni, desimea caselor şi lipsa de izvoare şi de fântâni cu apă potabilă, toate acestea fac ca populaţiunea câmpeană să fie mai încercată de diferite boli”.

Nemărginita monotonie a şesului râmnicean dezamăgeşte. „Nimic mai melancolic decât acest vast şes al părţii nord-estice a judeţului. Vederea câmpiei şi satelor indispune nu numai pe artist, ci şi pe economist, pe filantrop şi pe medic”. Numai cumpenele fântânilor rupeau monotonia câmpiei arse de soare, ostoind setea celor ce locuiau ori străbăteau şesul uscat al Râmnicului. Jaloane temporale şi spaţiale ale unei geografii subcarpatice, puţurile arătau că la câţiva metri adâncime se ascund nisipuri şi pietrişuri identice cu cele pe care le rostogolesc şi azi râurile din Carpaţi.

Autorul articolului asemuieşte această întindere cu deşerturile africane „de care câmpiile noastre se deosebesc numai prin locurile verzi cultivate cu grâu şi porumb ce mai schimbă ici-colo monotonia”. Contribuie la acest tablou dezolant locuinţele sărăcăcioase din argilă, iarba pălită, frunzişul uscat şi îngălbenit, norii de praf, „băligarul aruncat în cantităţi enorme prin curţi şi pe strade”. Ţăranul deţine doar câteva instrumente agricole rudimentare. „Nicăieri lemne de foc, cu atât mai puţin lemne de construcţiune!”. Locuinţa câmpeanului oferă „icoana celei mai complete goliciuni, consecinţa unei servitudini ereditare şi a exploatării celui mai slab de către cel mai tare”.

„Pretutindeni lipsă de mobilier şi de confortul cel mai rudimentar. Pretutindeni necurăţenie, băligare şi noroaie. Pretutindeni aceeaşi stagnaţiune în progresul agricol, de la care atârnă şi progresul în salubritatea publică. Aceasta e soarta descendenţilor colonilor lui Traian, care de 17 secole cultivă fără întrerupere pământul acestei ţări, una din cele mai fertile pe lume!”.

Aşadar, românul face casă bună cu sărăcia de când se ştie. Peisajul de astăzi nu este mult diferit faţă de cel din veacul al XIX-lea. Satele pierdute în câmpie sunt, ca şi acum o sută şi ceva de ani, la cheremul secetei şi al troienelor, al inundaţiilor, norilor de praf, băligarelor, alcoolismului, bolilor de tot felul ş.a. Îmbătrânite şi istovite, satele ilustrează transformarea unui popor într-o simplă populaţie, de-ierarhizată, năucită de sărăcie, dezorientată în spaţiu şi timp.

 

Foto: gospodărie din apropierea oraşului Râmnicu Sărat

FOND LATIN, FORMĂ SLAVĂ

30/09/2012 2 comentarii

E toamnă, razele soarelui par filtrate prin miere, iar zilele sunt senine şi calde, blânde şi dulci. E sfârşit de săptămână şi de răpciune, străzile oraşului sunt mai puţin străbătute de oameni şi de maşini. În astfel de momente, când până şi praful pare de aur, te poţi întoarce în timp…Un timp antebelic ori interbelic, nici mai bun nici mai rău, doar un timp… altfel.

Pe Strada Constantin Brâncoveanu, colţ cu Primăverii (fostă Primăriei), un imobil străjuieşte vechea Piaţă a Independenţei. E o clădire tipică anilor în care a fost construită, cu prăvălii la parter şi locuinţa la etaj. Are fix 80 de ani şi a fost ridicată de comerciantul Ion Theodorescu. Fără o valoare arhitecturală deosebită, casa păstrează – pe colţul teşit, sub streaşină – un detaliu deosebit. Astfel, pietonul curios într-ale arhitecturii descoperă o casetă ornamentală cu numele proprietarului mai sus-amintit şi anul construcţiei – 1932. Un ochi antrenat va remarca forma arhaică (stilizată) a literelor, ce creează o atmosferă vetustă, ortodoxă, răsăriteană, slavă. O expresie autohtonă. Sunt litere volumetrice neoromâneşti, utilizate în arhitectura din prima jumătate a veacului XX, marcată de evoluţia acestui stil, ale cărei prime manifestări îi aparţin arhitectului Ion Mincu (născut în judeţul Râmnicu Sărat, la Focşanii-Munteni). În afara literelor, chenarul prezintă vechi motive populare româneşti. Aşadar, la peste două veacuri de la ridicarea pe malul Râmnicului a Bisericii „Adormirea” în stilul numit (ulterior) brâncovenesc, iată un detaliu neo-brâncovenesc păstrat în geografia de azi a oraşului, nu departe de ctitoria lui Mihail Cantacuzino.

O inscripţie cu caractere arhaice se află şi la Casa Lupescu („Palatul Fiscal”): http://chirac.wordpress.com/2010/02/21/palatul-fiscal/ . În epocă, astfel de litere se foloseau şi la scrierea unor tăbliţe (de asigurare, ale unor societăţi radiotelefonice etc).

Plăcuţa Societăţii Radiotelefonice din România  pe un imobil de pe Str. Victoriei din Râmnicu Sărat

Expertul Valentin Mandache (http://casedeepoca.wordpress.com/2010/07/16/litere-in-stil-neoromanesc-redate-arhitectural-fotomontaj-si-diapozitive/) consideră că „Redarea arhitecturală a literelor în stil neoromânesc (architectural lettering) reprezintă transpunerea caracterelor latine în forme inspirate din alfabetul chirilic, folosit in vechile textele bisericeşti slavone. Acest fel de a reda literele în inscripţii pe faţade de clădiri, transmite un puternic mesaj identitar reflectat în utilizarea de către vorbitorii de limba română a ambelor alfabete, chirilic şi latin, de-a lungul istoriei lor. Limba română este de origine romanică, dar cu o puternică influenţă slavă în cadrul vocabularului şi a gramaticii. Acest fapt este rezultatul dezvoltării istorico-culturale a comunităţilor româneşti în strâns contact cu vorbitorii de limbi slave din sud-estul Europei şi de asemenea din cauza religiei creştin ortodoxe, bazată secole de-a rândul pe liturghia slavă. Ca o consecinţă, alfabetul chirilic a fost folosit în redarea limbii române, până în secolul XIX”.

Cseh Gusztav – Scris Arhaic Românesc, sursa – aici

Ce ar fi de adăugat?… Că o plimbare de toamnă pe vechile străzi ale Râmnicului, cu privirea ridicată, vă va răsplăti cu prisosinţă devotamentul de pieton curios într-ale arhitecturii, istoriei, autenticului, frumosului. Nu trebuie decât să ieşiţi din casă…

SOCIETATEA DE BINEFACERE „AJUTORUL”

28/06/2012 4 comentarii

Un grup de doamne din societatea Românească, găsind că, în oraşul lor nu există o instituţie de bine-facere pentru ajutorarea bătrânilor sărmani şi a copiilor orfani, s’au întrunit în ziua de 25 Septembrie 1903, şi au fondat Societatea „Ajutorul”, cu sediul în oraşul R.-Sărat, cu durată nelimitată.

Acesta este primul articol din statutul Societăţii de Binefacere „Ajutorul”, al cărei scop urmărea să acorde ajutoare, în bani sau în diferite materii trebuincioase traiului, bătrânilor, bărbaţilor şi femeilor sărmane şi copiilor orfani, la diferite nevoi. De asemenea, îşi propunea să facă opere de binefacere, precum un azil de bătrâni ori pentru orfani etc. Încurajarea industriei casnice era un alt deziderat al acestei societăţi.

Membrele erau de trei feluri: membre fondatoare, aderente şi onorifice, iar fondurile proveneau din plata taxelor de înscriere, a cotizaţiilor lunare, din diverse ofrande şi donaţii. Urmau a se organiza serbări, serate, concerte, conferinţe în beneficiul societăţii.

Statutul are opt capitole şi 30 de articole. Din penultimul articol, aflăm că  „Comitetul perpetuu al Societăţei, alcătuit odată cu fondarea ei” se compunea din:

Preşedintă, D-na Irina Doctor Poppescu

Casieră, D-na Cornelia Pella

Membre: Alexandrina Robescu, Maria Tătăranu, Eufrosina D-r Cristescu, Aneta Doctor Negrescu, Lucia D. Mihăescu, Mathilda Serghievici, Elisa A. Petrescu, Ana V. Petrescu, Catherina Căp. Botea.

Aşadar, doamnele din protipendada râmniceană se preocupau de soarta celor năpăstuiţi. Regăsim pe listă nume cunoscute ale societăţii râmnicene de odinioară.

Categories: Identitate Etichete:, ,

O după-amiază pe Strada Carol… Anii 1900

20/02/2012 8 comentarii

E o după-amiază târzie şi calmă la Râmnic, un orăşel cu nici 15 000 de locuitori… Trecând pe Strada Carol, un fotograf se opreşte în apropierea Gimnaziului de Băieţi, o clădire desenată de Leonida Negrescu la cumpăna veacurilor XIX şi XX. Aici învaţă cei mai buni elevi din oraş, iar exigenţa profesorilor nu-i scuteşte pe niciunul dintre ei.
Elevul Octavian Moşescu rămâne corigent la limba română şi limba franceză în clasa a IV-a (echivalenta clasei a VIII-a de azi), iar cel care-l pedepseşte este tocmai dirigintele său, profesorul de limba română Dumitru P. Mazilu. Respins în sesiunea din septembrie 1910, promovează (cu media generală 5,00) abia în iunie 1911.
În aceeaşi clasă cu Octavian Moşescu se află Emilian Constantinescu, viitor profesor secundar şi avocat, cel care – în Almanahul Râmnicului din 1933 – semna o tulburătoare evocare despre râmnicenii de altădată, intitulată „Siluete râmnicene”. Era premiantul clasei.
Printre elevii gimnaziului îl mai aflăm pe D.D. Roşescu (clasa a II-a), corigent şi el la matematică, în septembrie 1909. La începutul anilor ’30, preotul D.D. Roşescu din Bălţaţi conducea, în calitate de preşedinte, Şcoala de cântăreţi bisericeşti din Râmnicu Sărat.
Despre viitorul avocat şi deputat Virgil Sotirescu (clasa a IV-a) aflăm că, în iunie 1910, promovează examenul de corigenţă la disertaţie.
Revenind la fotografie, observăm că aceasta este luată dinspre sud şi încadrează faţada aproape în totalitate. Poarta care astăzi se găseşte în dreptul intrării profesorilor se afla în urmă cu mai bine de o sută de ani în colţul de sud-vest al grădinii gimnaziului.
Cadrul este animat de concitadinii noştri de peste timp. Oamenii pozează „ca la fotograf”, stând pe loc, cu ochii aţintiţi în obiectiv. În mijloc, un domn în costum, cu pălărie, papion şi baston, se încredinţează că prezenţa sa nu va trece neobservată. Puţin mai departe, în dreptul intrării profesorilor, doi copii sunt şi ei atenţi la omul cu camera obscură. Unul dintre ei s-a cocoţat pe postamentul din calcar al gardului din fier forjat. În plan îndepărtat, mai mulţi elevi de gimnaziu (se recunosc după şepci) privesc curioşi la neobişnuita apariţie a unui fotograf pe strada prăfuită din oraşul lor. Nu îndrăznesc să se apropie, „topindu-se” în peisajul unei urbe de provincie, la început de veac XX.
Imaginea a fost expediată în septembrie 1909, ceea ce înseamnă că fotografia a fost făcută în prima decadă a secolului, probabil pe vremea primariatului lui Gabriel Dobreanu (între 1905 şi 1907).

UN VECHI VAD DE VRĂJMĂŞIE

04/01/2012 2 comentarii

Fix în urmă cu 103 ani, pe 4 ianuarie 1909, Nicolae Iorga le vorbea râmnicenilor despre „un vechi vad de vrăjmăşie între români”. Unde se întâmpla asta? Probabil în amfiteatrul Gimnaziului de Băieţi de pe Strada Carol, actualul Colegiu Naţional „Al. Vlahuţă”.

În discurs, Iorga aminteşte iubirea pentru colţul de pământ unde te-ai născut, iubire care nu prea se mai regăseşte la compatrioţi: „boierii râmniceni, de pildă, nu treceau la Bucureşti decât dacă se ridicau la rang până să intre în Divanul domnesc ori să ia loc în protipendada celor «cinci» mai mari”. Istoricul deplânge starea de lucruri de la cumpăna veacurilor XIX şi XX, când românii nu numai că nu îngrijeau monumentele istorice, dar nici măcar nu le cruţau, nu le sufereau, dărâmându-le cu o totală lipsă de discernământ: „De aici şi jalnica risipă cu asemenea monumente care s-a făcut aici (la Râmnic, n.n.), sfărâmându-se deunăzi, în mijlocul indiferenţei publice, care trebuie să înceteze totuşi odată, biserica lui Ştefan cel Mare, refăcută de Constantin Brâncoveanu, şi înlăturându-se apoi, cu o adevărată furie a ignoranţei şi lipsei de pietate, până şi bolta porţii de intrare şi o parte din rămăşiţele zidului de împrejmuire”. Nimic nou sub soare, nu-i aşa? Asistăm şi azi la dispariţia unor vechi ziduri, fără să ne pese.
Conferenţiarul militează în continuare pentru încetarea acestei nenorocite stări de spirit, „pentru a păstra măcar puţinul care ne-a rămas”. Două „puteri” trebuie să stea în faţa „popoarelor harnice şi strângătoare şi ajunse astfel într-o uriaşă expansiune”: „munca de astăzi şi amintirea trecutului”.
Odată introducerea făcută, Iorga purcede la scoaterea la iveală a trecutului Râmnicului. Este amintit vadul Râmnicului, pe unde treceau „drumeţii călări, cărăuşii români cu carele lor greu încărcate mergând pe drumuri desfundate, care n-aveau, ca acelea de azi, pretenţia de a fi şosele, şi adesea şi oştile”. La curbura carpatică s-a vărsat sânge frăţesc şi – spune Iorga – „aici ar trebui să se găsească azi alţi oameni care să ridice monumente ispăşitoare”. Biserica de la Râmnic a lui Ştefan (vezi foto) a fost „durată aşa de solid, încât a putut să ţie până în zilele lui Brăncoveanu, răspânditorul de aur pentru sfinte lăcaşuri. Acesta o prefăcu – pentru ca s-o dărâme barbar cei de astăzi, lăsându-i în noroi pisania brâncovenească, piatra sub care s-a plecat smerit înaintea lui Dumnezeu capul lui Constantin-Vodă, când, în vreme de călătorii dese ale Domnilor, cunoscuţi şi iubiţi de ţară, pe care o cunoşteau şi iubeau, a cercetat Râmnicul, la 1706. Acea pisanie aruncată şi batjocorită, venind de la un meşter muntean şi dictată de unul din boierii Brâncoveanului, adesea înduşmănit şi el cu Domnii moldoveni, zice însă – ce semn bun! – lui Ştefan cel dintâi ctitor”. Biserica lui Ştefan, reconstruită practic de Brâncoveanu, va fi dărâmată în 1896, „fără a se lua măcar fotografii după zidirea sălbatic nimicită”.
Mănăstirea lui Mihail Cantacuzino a fost construită în 1891 şi 1897, „închinându-se mănăstirii Sinaia din Arabia”. „Mănăstirea a scăpat de furioşii reformatori ai vremurilor noi, şi sunt sigur că aţi şti să opriţi atentate viitoare împotriva acestui impunător monument, care trebuie scutit de vecinătatea urâtelor clădiri în care s-au prefăcut vechile chilii”. Mă alătur ideii marelui nostru istoric de a îndepărta construcţiile şubrede de pe latura de nord a vechii mânăstiri. Odată înlăturate aceste hidoşenii, biserica va putea admirată în toată splendoarea sa.
În continuare, conferenţiarul descrie arhitectura bisericii, după care aminteşte luptele dintre ruşi şi turci din apropierea oraşului, numele lui Suvorov nefiind trecut cu vederea.

CINE ŞI CUM PROMOVEAZĂ ORAŞUL?

09/09/2011 1 comentariu

Pe 8 septembrie a fost Ziua Râmnicului. Aşezarea noastră a împlinit 572 de ani de la prima atestare documentară. Dincolo de momentele festive legate de eveniment, rămân câteva întrebări la care vă invităm să răspundeţi. Cum valorificăm patrimoniul celor peste cinci sute de ani de existenţă? Cum percepem oraşul la mai bine de 20 de ani de la schimbarea din 1989? Cum promovăm potenţialul turistic? În ce mod ne percep ţăranii din fostul judeţ Râmnic, de la cei din lunca Siretului până la cei din Munţii Furu? Cine sunt cei ce susţin cu adevărat Râmnicul şi fac diferenţa între interesul personal şi cel general? Câţi militează pentru regăsirea identităţii locale? De unde vin ameninţările?
O recentă vizită în inima continentului mi-a întărit convingerea că oamenii au o identitate locală mai puternică decât cea naţională şi europeană. Un ţăran din Tirol va fi înainte de toate tirolez şi abia apoi austriac şi european. Un râmnicean va fi în primul rând un locuitor al Văii Râmnicului şi abia apoi un european, chiar dacă el doreşte – şi are motive – să lucreze pe alt meridian.
Încercarea de a oferi răspunsuri la întrebările de mai sus nu poate fi decât multidimensională. La întâlnirile prilejuite de vreo aniversare, râmnicenii glosează pe aceeaşi temă a gloriei trecute a oraşului de altădată. Mărturisesc, mi se întâmplă şi mie să cad în această capcană, idealizând trecutul, uitând de petele negre din istoria zbuciumată a acestui colţ de ţară. Nostalgici, evocăm oraşul de altădată, pe care-l trecem prin filtrul melancolic, atenuator/îndulcitor al realităţii. Opunem acest oraş de odinioară celui de azi, cufundat într-un prezent confuz şi nesigur.
Dintre întrebările de mai-nainte, m-aş opri la cea care priveşte promovarea oraşului, a ceea ce a mai rămas frumos sau urât din el. Frumuseţea arhitecturii şi picturii brâncoveneşti de la Biserica „Adormirea” atrage ochiul turistului dornic să descopere lucruri noi în vechimea lor. Tenebrele ce se ascund între zidurile penitenciarului de tristă amintire ispitesc turistul interesat de partea urâtă a vieţii… Aşadar, frumosul şi urâtul îşi dau mâna pentru a fixa oraşul nostru pe harta turismului românesc.

În vara aceasta, am făcut-o pe ghidul pentru doi tineri arhitecţi bucureşteni (soţ şi soţie), interesaţi în special de fostul penitenciar. Ea avea drept temă pentru masterat închisoarea de la Râmnicu Sărat, iar el – înscris la doctorat – o însoţea. Discuţiile cu cei doi mi-au lămurit unele aspecte ce ţin de arhitectura veche de la noi şi mi-au prilejuit conversaţii utile şi deosebit de plăcute.
Fostul penitenciar nu se vizitează, motiv pentru care am apelat la un muncitor care lucrează în incintă, posesor al cheii lacătului de la intrare. Fiind duminică, l-am deranjat pe om de acasă. A venit, ne-a deschis, a stat câteva ore bune la dispoziţia noastră, ba a făcut-o şi pe ghidul, oaspeţii bucurându-se să afle o mulţime de lucruri interesante. La final, i-am mulţumit acestui simplu tâmplar pentru efort. Ne-a mărturisit că nu suntem primii pentru care îşi sacrifică ziua de odihnă.
În aceeaşi zi, i-am dus pe arhitecţi la aşa-numitul complex brâncovenesc. Au admirat biserica medievală din incintă (doar din exterior, că uşa era încuiată), au făcut câteva observaţii de specialitate. Pe motiv că nu se vizitează Casa Domnească, o angajată a muzeului nu s-a obosit să ne deschidă, bucureştenii ratând arhitectura interioară a imobilului, secţiile de istorie, artă plastică şi etnografie. De ce s-au amenajat aici aceste secţii atâta vreme cât clădirea nu e deschisă spre vizitare? Poate ne răspund cei în drept… Mi-aduc aminte că în Noaptea Muzeelor, un angajat ne-a asigurat că ni se face un favor permiţându-ni-se accesul în Casa Domnească.
Încercând să răspund la întrebări precum «Cum ne promovăm oraşul?», «Cine îl promovează?», gândul mă duce la omul acela simplu, Vlăsceanu îl cheamă, un tâmplar care în zilele libere preferă să-şi lase familia şi să arate celor interesaţi un loc al suferinţei colective, fără să-i treacă prin cap că face un favor cuiva şi fără să ia un salariu pentru asta!

Categories: Identitate

STRADA TRAIAN

13/07/2011 4 comentarii


Str. Victoriei, imagine spre nord, cu faţadele apusene. În locul imobilului din colţul stâng se află magazinul “Victoria”

Ori de câte ori pun mâna pe câte-o vechitură cu Râmnicul, mă apuc să ţes istorii subiective, să-mi imaginez scene din viaţa oraşului de odinioară, recuperând cu patimă fragmente de trecut. Retina prezentului înregistrează detalii care ţâşnesc spre lumină ori de câte ori privesc o fotografie veche. Fie că e vorba de un amănunt vestimentar sau de un detaliu arhitectural, ori de aspecte ale vremii, anotimpurilor, zilei sau nopţii, detaliile produc adesea revelaţii esenţiale. Istoria „mică” se ascunde în detalii, în lucruri banale sau întâmplări de câteva clipe, care dau firescul cotidian, „aerul” timpului.
O fotografie nu este doar o imagine, o interpretare a realului. O fotografie este şi o amprentă, o urmă, ceva luat direct din realitate, precum urma piciorului sau o mască mortuară. Este, în cele din urmă, un instrument de comunicare a unor sentimente şi stări de spirit. Desuet din fire, vizitez cu asiduitate vremurile trecute, noaptea uitării fiind spartă de aceste flash-uri prin timp întruchipate de fotografiile de acum o sută de ani. Imaginile pe care le adun sunt ca un puzzle. Neavând la îndemână toate piesele, intră în joc imaginarul; (re)construiesc fragmentar trecutul, aşa cum îmi place mie, trecându-l prin filtrul melancolic, îndulcitor al realităţilor de altădată, încercând o radiografie a istoriei urbei.
Azi am completat puzzle-ul cu o nouă bucată de carton colorat. Nouă în vechimea ei… E o ilustrată interbelică cu Strada Victoriei, expediată în anul 1930 din Râmnicu Sărat. Deci, fotografia a fost făcută probabil în anii ’20 ai veacului din urmă. Mai am în colecţie un cadru asemănător, unghiul fiind niţel diferit. Fotograful s-a postat în apropierea răscrucii dintre Strada Victoriei şi Strada Traian. Şi aici, intervine prima surpriză. Până acum nu ştian că actuala Stradă Braşoveni s-a numit odinioară Traian. Pe hărţile interbelice din arhiva personală, Strada Braşoveni apare sub numele de Strada Centrală. Plăcuţa cu numele străzii se vede clar pe imobilul din stânga, care în epocă adăpostea «Librăria Şcolelor», proprietatea lui Iancu Goldenberg (librărie, tipografie, agentură şi comision, Str. Victoriei 62). În locul său se găseşte azi magazinul «Victoria».


Librăria lui Iancu Goldenberg

Ce se mai poate observa în această veche ilustrată? Alături de Goldenberg se găsea prăvălia unui coreligionar, Heinrich Zindelovici – «Haine gata», croitorie bărbătească (la Nr. 60). La Nr. 56 era tot un Zindelovici, Moritz, cu stofe şi confecţiuni.


Croitoria lui Zindelovici


Frizeria Americana, Iorgu Macovei

În plan ceva mai îndepărtat, ochiul iscoditor descoperă firma «Frizeria Americana» a lui Iorgu Macovei. Pe fundalul fotografiei, spre nord-vest, se profilează turla bisericii «Sf. Paraschiva», la acea dată o biserică nouă ridicată cu numai douăzeci de ani în urmă.


Hotelul Traian

Pe cealaltă parte a străzii, iese în evidenţă Hotelul «Traian», situat pe colţul dintre străzile Victoriei şi Traian (azi Viorelelor). Era proprietatea lui Petrache Săvulescu (foto) şi avea „confort modern, având peste 20 de camere, bine mobilate şi îngrijite”. Clădirea se vede mai bine într-o altă ilustrată, din aceeaşi epocă. Petrache Săvulescu era unul dintre cei mai bogaţi comercianţi şi proprietari din judeţ. Avea moşii la Jideni (Podgoria) şi şase imobile în oraş. Conservator, a înfiinţat magazinul care-i purta numele în 1882, unul dintre cele mai vechi în branşa manufacturii, ceaprăzăriei, pânzeturilor, mărunţişurilor. Imobilul central, adăpostind magazinul (la parter) şi camerele de hotel (la etaj), este fondat în 1888, an care apare pe frontispiciu, alături de numele proprietarului – Petrache Săvulescu. În anul următor – 1889 – se naşte Traian Săvulescu, viitorul savant fitopatolog, ajuns preşedinte al Academiei Române. Aşadar, în clipa în care fotograful a imortalizat centrul oraşului Râmnicu Sărat, numele de „Traian” era purtat de o stradă, un hotel şi de un tânăr om de ştiinţă.


Traian Săvulescu (1889-1963)


Bulina marchează locul ocupat odinioară de Hotelul Traian, demolat în anii ’80


Str. Victoriei, imagine spre nord, cu faţadele răsăritene. În locul hotelului se află azi blocuri cu magazine la parter

Dar, să scormonim mai departe în căutarea unor crâmpeie de odinioară… În prima imagine, pe stradă se află două trăsuri, pe cea din dreapta distingându-se numărul 17. Prin urmare, oraşul avea în epoca dintre cele două războaie cel puţin 17 trăsuri. Vizitiul priveşte spre stânga, spre o fetiţă în roşu ce traversează strada. Privirea ei e aţintită spre fotograf, semn că acesta n-a trecut neobservat.

Pe trotuarul din dreapta, o femeie e surprinsă de obiectiv în faţa magazinului „La «Cavalerul român»” a lui Ştain Bricher, unde flăcăii râmniceni se îmbrăcau la patru ace. Alături, un magazin de manufactură şi mărunţişuri, a lui Josef Rosenstein. Un cadru mai larg ar fi cuprins şi prăvălia lui Ghiţă Niculescu, lângă care se afla farmacia „Flora”, a lui Alexandru Iteanu.


În faţă la “Cavalerul român”


Josef Rosenstein, manufactură & mărunţişuri

Câteva consideraţii tehnice acum. Primul cadru e luat dimineaţa şi pune în valoare faţadele de pe latura de apus a străzii, până la Strada M. Kogălniceanu (E 85). Se observă că nu toate clădirile au etaj, dar toate care au sunt înfrumuseţate cu balcoane din fier turnat ori forjat, în funcţie de perioada când au fost construite.
Cel de-al doilea cadru e luat după-amiaza şi scoate în evidenţă faţadele de pe latura de răsărit a străzii, în special Hotelul «Traian», un reper arhitectural al Râmnicului veacului XIX. În prim plan apar prăvălii de stofe cu un singur nivel. În comparaţie cu primul cadru, acesta e „dinamic”, vânzătorii ambulanţi dând senzaţia de mişcare fotografiei. De remarcat vânzătorul din prim-plan din stânga, copleşit de mulţimea de mărfuri.

Imaginile sunt făcute la mică distanţă în timp una de alta, poate chiar în acelaşi an, fotograful lucrând pentru Editura „Galeria de cadouri”, Ad. Mayer & D. Stern, Bucureşti – Str. Lipscani No. 3. Deşi pe ele scrie „reproducerea interzisă”, uite că eu le produc pentru dumneavoastră, paseiştii care pierdeţi timpul pe aici, pe RETRO-RÂMNIC.

P.S. Am găsit pe net un album despre Bârladul de odinioară, cu o imagine – pe copertă – din Râmnicu Sărat. Cu siguranţă că moldovenii au comis o greşeală.

RĂMĂŞIŢE

08/07/2011 6 comentarii

Într-un editorial cultural din „Sensul râmnicean” (Nr. 168, 1 iulie 2011), „CÂND AUZIŢI DE CULTURĂ, NU SCOATEŢI PISTOLUL!”, domnul profesor Petrache Plopeanu constată, cu o undă de regret, că oraşul nostru nu poate ridica pretenţii de originalitate arhitecturală. „Las la o parte arhitectura, deoarece o angajare în acest domeniu şi într-un sens original, nu este posibilă în oraşul nostru. Puţine lucrări originale în acest domeniu apar chiar şi în alte locuri din ţară mai cu ştaif, darmite în comunitatea noastră care are nevoie să-şi recapete aerul urban civilizat, înainte de a ridica pretenţii de originalitate arhitecturală”.


Casă pe Strada Păcii (2009), azi dispărută

Într-adevăr, orăşelul nostru nu prea contează pe harta arhitecturii româneşti, cu atât mai mult cu cât a sărăcit mult din acest punct de vedere şi – ceea ce e grav – sărăceşte în continuare, văzând cu ochii. Aşezat la curbura carpatică, Râmnicul a fost periodic zguduit de cutremure ce au distrus unele construcţii care ar fi meritat să stea şi azi în picioare. Mă gândesc la vechiul Teatru Comunal, desenat de Petre Antonescu, un fiu al oraşului de pe Râmnic. De fapt, cutremurul din 1940 doar a avariat clădirea, autorităţile fiind cele ce au decis punerea sa la pământ.
În prezent, nu doar cutremurele dărâmă casele de odinioară, ci şi ignoranţa orăşenilor. Mutilaţi de comunism, locuitorii nu au nici cea mai mică urmă de competenţă în privinţa esteticii, a arhitecturii şi urbanismului, a spaţiului public în general. „Aerul urban civilizat” de care vorbeşte domnul profesor Plopeanu este din ce în ce mai poluat. Fiecare construieşte după cum îl taie capul, infestând oraşul cu imobile urâte, ridicate din materiale de proastă calitate. Arhitecţii lipsesc cu desăvârşire într-un oraş ca al nostru şi, chiar dacă ei ar exista, nu cred că oraşul ar fi mai frumos. Iar aici ating un punct sensibil, pentru că mulţi dintre arhitecţii din ziua de azi nu urmăresc decât profitul material, păsându-le mai puţin de aspectul oraşelor noastre. Prea puţini dintre ei iau atitudine atunci când se construieşte prost, iar haosul urbanistic acoperă totul. Poate de aceea, stima mea se îndreaptă mai cu seamă asupra unor arhitecţi de altădată, ca Ion Mincu, Petre Antonescu, Toma Socolescu, Grigore Cerchez, Dimitrie Maimarolu, Duiliu Marcu ş.a. Asta ca să amintesc doar câţiva creatori români, pentru că spaţiul românesc a beneficiat şi de aportul unor arhitecţi străini. Sau, chiar dacă arhitecţii nu erau străini, unele proiecte erau copiate şi puse în operă pe malurile Dâmboviţei sau chiar ale Râmnicului, cum e cazul Casei Lupescu (Palatul Fiscal), imaginată de Leonida Negrescu în maniera arhitecturii franceze din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. „Negrescu a fost între imitatorii cei mai servili ai acelei arhitecturi, de multe ori copiind-o până la cele mai mici detalii, însă imitaţii şi copii făcute în cele mai bune condiţiuni de un arhitect de talent, care-şi cunoştea bine meseria şi practica conştiincios”. (Toma Socolescu, Fresca arhitecţilor care au lucrat în România în epoca modernă, 1800-1925, Ed. Caligraf, Bucureşti, 2004). Aşadar, imitaţi, dar măcar imitaţi bine!


Pridvor neoromânesc, Strada Ferdinand

Revenind la arhitectura de pe malurile Râmnicului, îmi propun ca, în ciuda „subţirimii” subiectului, să descopăr frânturi (nu neapărat originale) de arhitectură de calitate. Chiar dacă avem de-a face cu imitaţii, unele pot fi de bună factură şi ascund – uneori – semnătura unui arhitect cunoscut. Mai mult decât palatele care adăpostesc instituţii publice, îmi plac casele neoromâneşti răspândite în geografia oraşului, ridicate în anii ’20 şi ’30 ai veacului din urmă. Găsim astfel de imobile chiar şi în afara oraşului, la Dumitreşti bunăoară, unde pe stânga Râmnicului, boierul Alexandru I. Zamfirescu şi-a construit în perioada interbelică o frumoasă casă cu pridvor brâncovenesc. Aici primea oaspeţi de seamă ori ţărani la „o dulceaţă aromată de zmeură, un pahar cu apă şi o cafea taifas…”. Alexandru Iteanu, Emil Butnariu, Stavri Jugureanu, Lazăr Dicescu, Eliza Petrescu, Iorgu Antonescu îşi construiesc şi ei case în stil neoromânesc, inspirate din arhitectura rurală, decorate cu elemente ce fac trimitere la epoca lui Constantin Brâncoveanu. De altfel, ce exemplu mai bun s-ar fi găsit decât vechea mănăstire medievală din inima târgului, ctitorită de Mihail Cantacuzino? Dintre clădirile care adăposteau instituţii publice, amintesc Cercul Militar, ridicat acum 80 de ani în apropierea Palatului Administrativ al judeţului Râmnicu Sărat.


Casa Domnească din incinta fostei mănăstiri

Admir arhitectura neoromânească pentru că reflectă sufletul poporului. Pe Strada Gheorghiţă Lupescu, alături de casa eclectică de influenţă franceză construită de Constantin Lupescu la finalul secolului al XIX-lea, urmaşii săi au ridicat o casă în stil naţional, actualmente mutilată de o „renovare” făcută în vederea adăpostirii Judecătoriei. În perioada interbelică interesul pentru arta ţărănească este marcat de interesul general faţă de ţărani, care marchează politica şi filosofia. Alături de Partidul Conservator şi de Partidul Liberal, pe scena politică au tot mai mult succes Partidul Ţărănesc şi Partidul Naţional, iar filosofi precum Constantin Rădulescu-Motru şi Mircea Eliade promovează ideea că tradiţia naţională este de găsit în lumea satului. De asemenea, începând cu anii ’20, satele româneşti sunt tot mai intens cercetate de etnografi, geografi şi sociologi ca Dimitrie Gusti, iar în anii ’30 se înfiinţează Muzeul Etnografic din Cluj şi Muzeul Satului din Bucureşti. Arhitectul Petre Antonescu străbătea satele subcarpatice însoţit întotdeauna de blocul de schiţe, având în minte îndemnul lui Alexandru Orăscu de pe la 1880: „Studiaţi rămăşiţele – oricât ar fi de mărunte – ale producţiunii artistice din trecut şi faceţi dintr-însele sorgintea unei arte măreţe… nu pierdeţi nici o ocaziune d-a vă folosi de elemente artistice ce vă prezintă monumente româneşti rămase din vechime; dar prefaceţi-le, schimbaţi-le, dezvoltaţi-le”.
Neofit într-ale arhitecturii, caut în geografia de azi a oraşului rămăşiţe ale unei lumi demult apuse. Îmi îndrept cu precădere atenţia spre perioada de renaştere a spiritului naţional din prima jumătate a veacului XX. Sunt partizanul celor care se concentrează asupra descoperirii caracterului specific românesc al vestigiilor arhitecturale şi asupra redescoperirii unei tradiţii româneşti. Celor care susţin că nu există în trecut nimic suficient de original să poată fi considerat specific românesc, le spun că nu trebuie să căutăm originalul cu orice preţ, ci caracteristici mai subtile, subiective, care traversează întreaga artă şi arhitectură a trecutului, diferenţiind-o de arta şi arhitectura altor culturi.


Pridvor neoromânesc, Strada N. Bălcescu (fostă Gării); în perioada interbelică imobilul a adăpostit Camera de Agricultură a judeţului Râmnicu Sărat (inclusiv Ocolul Silvic); în prezent aici se află Starea Civilă, Casa Căsătoriilor şi Serviciul Public de Evidenţă a Persoanelor


Biserica Domireşti (Poşta), Topliceni, 1709

În concluzie, chiar dacă în principiu sunt de acord cu domnul profesor Petrache Plopeanu, eu nu las la o parte arhitectura şi, mai mult, mă angajez în acest frumos domeniu, de pe poziţia unui necunoscător dornic să afle mai multe. Vă invit să regăsiţi răbdarea şi curiozitatea necesare contemplării unei case de acum un veac, a unui foişor, a unei marchize de sticlă colorată, a unei cornişe, a unui ancadrament ori un arc, a unui grilaj ori a unei copertine. Toate acestea conferă oraşului o „atmosferă” tradiţională, exaltând aceeaşi mireasmă învechită de urbe de provincie. În loc de un palat „original”, căutaţi zidurile dărâmate ale vreunei vechi ctitorii medievale. Plecaţi urechea, ascultaţi şoaptele şi veţi afla mai mult decât aţi sperat.

MONUMENTUL INDEPENDENŢEI

09/05/2011 1 comentariu

În grădina publică, pe o alee ce duce spre toaleta publică, supravieţuieşte un monument dedicat INDEPENDENŢEI. De aproape o sută de ani, înfruntă netrebnicia balcanică, mediocritatea şi provincialismul unui târg decrepit, unde grija faţă de monument, memorie, moştenire şi perpetuare este sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire. Cioplit dintr-o bucată de calcar, monumentul reclamă un „facelift”, ca să să folosesc un termen la modă. Numai că nimeni nu se-nghesuie să facă asta. Aşa cum nimeni nu se gândeşte că monumentul trebuie amplasat în altă parte pentru a fi cu adevărat pus în valoare. Nu pe aleea spre latrina publică este locul monumentului care-i aminteşte pe eroii din Războiul de Independenţă! Oare căciularii de la 1877 nu merită un loc mai bun?

Azi, la 134 de ani de la dobândirea INDEPENDENŢEI, am mers în grădina publică să fotografiez monumentul. Înnegrită de ani, piatra şi-a pierdut strălucirea de altădată. Printre păpădiile grădinii, e o stâncă roasă de ploile şi zăpezile de peste timp. Calcarul e măcinat, iar soclul e neglijent văruit acum câţiva ani de un ţigan care-şi ţinea căluşeii în apropiere. În apropiere, câteva eleve se hârjonesc adresându-şi vorbe „dulci”, cu trimitere la organele genitale… Sunt în primul an la colegiul din apropiere. După ce pleacă, se apropie un grup de elevi de la aceeaşi şcoală. Risc o întrebare legată de ziua de 9 Mai. Linişte, fetele şi băieţii nu ştiu ce reprezintă. Îi întreb de Monumentul Independenţei. Bănuiesc doar că ar putea fi cel lângă care ne aflam. Unul singur, venit mai târziu, a auzit de Independenţă.


Liceeni care nu ştiu că la 9 MAI 1877 ţara în care s-au născut a devenit independentă.

Mă opresc aici. Nu trag concluzii. Nu spun cum arată astfel de monumente în alte ţări şi ce se întâmplă la aniversarea neatârnării. Vă spun doar că, dacă treceţi prin grădina publică şi aveţi oarece nevoi fiziologice, nu uitaţi că în drum spre WC e un monument. Al INDEPENDENŢEI ROMÂNIEI.

METAMORFOZE URBANE

30/12/2010 4 comentarii


Palatul Administrativ şi de Justiţie al judeţului Râmnicu Sărat la cumpăna secolelor


Universul literar, 1901

Ziua Republicii… şi un an de RETRO-RÂMNIC. Am ales să postez o succesiune de imagini cu „brandul” oraşului, Palatul Administrativ şi de Justiţie. Pe mai toate pliantele, albumele, monografiile dedicate Râmnicului apare această clădire în stil Beaux Arts, apărută în geografia oraşului la cumpăna veacurilor XIX şi XX. Judeţul de la curbura Carpaţilor nu avea un imobil reprezentativ care să adăpostească instituţiile importante. Din această pricină, în ultimul deceniu al celui de-al XIX-lea veac, autorităţile, sprijinite de unii politicieni locali, au hotărât să ridice un palat pe vechiul fief al boierilor Neculeşti. Maniera în care a fost înălţat este una eclectică de factură academică franceză. Parterul, cu golurile în plin cintru, susţine nivelul superior al palatului, etajul, tratat în stil corintic. Faţada este dominată de corpul central cu trei travee, decroşat şi supraînălţat peste
cornişa generală a volumului, prevăzut cu un atic acoperit de o cupolă cu baza pătrată, învelită cu ţigle de zinc dispuse sub formă de solzi. Intrarea este evidenţiată printr-o scară monumentală, încadrată de două felinare frumos lucrate de meşteri din Bucureşti. Elementele de colţ sunt decroşate, mai scunde decât corpul central şi acoperite de cupole trapezoidale cu lucarne. Palatul formează cap de perspectivă la străzile Nicolae Bălcescu şi Ion Mihalache.


Palatul Administrativ în perioada antebelică (se vede scuarul amenajat de C. Lupescu)

În privinţa celor care au contribuit la ridicarea clădirii, aflăm că: „întreprinderea construcţiunei palatului administrativ şi de justiţie al judeţului Râmnicu Sărat s-a adjudecat şi aprobat asupra d-lui E. Keller”. (Gazeta Săteanului, iulie 1895). Arhitecţii au fost Filip Xenopol şi Constantin Băicoianu. Şcolit în Germania, Xenopol ne-a lăsat o clădire de o remarcabilă valoare artistică, o adevărată emblemă a oraşului nostru.
De-a lungul timpului, palatul a văzut multe… regi, principi moştenitori, prinţese, generali, răscoale, mobilizări generale, mitinguri ş.a.

Palatul Administrativ în preajma Primului Război Mondial. Clişeu de bună calitate, dar încadrarea lasă de dorit: prea mult paviment şi prea puţin cer…

Prima imagine e de pe la 1901, când regele Carol, însoţit de principele Ferdinand şi principesa Maria, a călcat pragul palatului, cu prilejul unor manevre militare desfăşurate în judeţ. Urmează imagini ante şi interbelice, în care se observă scuarul amenajat de Constantin Lupescu în faţa clădirii în primii ani ai secolului trecut. În deceniul patru, în scuar a fost instalat bustul lui Al. Tătăranu, prefect liberal de Râmnic la sfârşitul veacului XIX. N-a stat prea mult acolo, în 1948 fiind înlăturat de puterea proletară. Trist e că azi nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu el. S-a păstrat doar o bucată din soclu, aflată azi în curtea muzeului local. În locul lui Tătăranu a apărut un monument închinat ţăranilor de la 1907, dispărut între timp, odată cu îndepărtarea peticului de verdeaţă din faţa vechii prefecturi. Marmura comemorativă a acestui monument se găseşte azi pe faţada clădirii, pe aripa din dreapta.


Palatul în anii ’30, cu bustul lui Al. Tătăranu în faţă.


Imagine candidă… trei copii de vârste diferite nu scapă ocazia de a fi imortalizaţi


Sfârşitul anilor ’30; războiul bate la poartă…


“Sfatul Popular al Raionului Râmnicu Sărat” este titulatură proletară de după 1947 (abolirea monarhiei). E de neacceptat ca oamenii muncii de la oraşe şi sate să muncească într-un palat. Încă n-a fost instalat monumentul comemorativ al răscoalei de la 1907. Orologiul a dispărut din lucarna centală, iar felinarele elegante au fost înlocuite cu globuri.

Locul scuarului de alătadată a fost luat ce caii-putere ai bolizilor de lux. La şedinţele de consiliu, mădularii locali îşi etalează ostentativ limuzinele de zeci de mii de euro.
Odată cu instaurarea republicii populare, la 30 decembrie 1947, peisajul urban se trasformă. De exemplu, ceasul din lucarna cupolei centrale este înlocuit cu stema RPR. Analizând ilustratele succesive ale aceleiaşi clădiri, vom constata o încărcătură ideologică diferită, în funcţie de regimul politic existent în momentul realizării fotografiei. Puterea politică se exprimă, printre altele, şi în peisajul urban, regimul căutând să-şi afirme şi să-şi legitimeze autoritatea prin controlul simbolic asupra geografiei urbane. Astfel, schimbarea ordinii politice survenită la jumătatea secolului trecut, în urma căreia românii au pierdut mai tot ce câştigaseră între 1918 şi 1938, a însemnat şi o reconfigurare a spaţiului urban. Dispar unele monumente şi apar altele, se schimbă numele instituţiilor, ale unor străzi, sunt înlocuite simbolurile heraldice. Prin desfiinţarea judeţelor, Prefectura se transformă în „Sfatul Popular al Raionului Râmnicu Sărat”, după cum vedem într-o imagine din anii ’50. Se anulează memoria colectivă a orăşenilor şi, în acelaşi timp, se inculcă mentalităţi în conformitate cu ideologia oficială. Anii ’50 i-au obligat pe oameni să se camufleze în haine proletare, salopete albastre, sandale, şepci ceferiste.


Palatul Administrativ la începutul anilor ’60. Se observă monumentul răscoalei de la 1907 şi – în lucarna din centrul cupolei – stema Republicii Populare Române


Un nou scuar apare în faţa Sfatului Popular. În mijlocul lui – obeliscul dedicat ţăranilor de la 1907


Anii ’70

Revenind la succesiunea fotografiilor cu palatul de secol XIX, observăm că de-a lungul timpului clădirea a pierdut unele ornamente, cel mai bun exemplu în acest sens fiind luminile, mai precis felinarele ce flancau intrarea monumentală, cu trepte de marmură. Ele au dispărut unul câte unul, începând probabil cu vremurile tulburi ale Primului Război Mondial. În anii ’70, două felinare din fier forjat sunt fixate pe perete, de o parte şi de alta a intrării. Sunt probabil felinarele smulse de la Casa Lupescu. Dispar şi de aici, cu destinaţie necunoscută. Azi, în locul frumoaselor felinare de odinioară (câte cinci pe fiecare stâlp), sunt două lămpi banale, în dezacord total cu arhitectura.
Aşadar, urmărind şi comparând imagini fotografice realizate la diverse intervale de timp, surprindem evoluţia (sau involuţia) urbanistică şi arhitecturală a unei zone semnificative a oraşului. Observând cu atenţie materialul iconografic, de la particular la general şi cronologic, ne putem răspunde la întrebări de genul: «Cum şi de ce s-a metamorfozat geografia urbană ?»

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,149 other followers