Promettre c’est noble, tenir c’est bourgeois

Al. I. Zamfirescu (în dreapta, cu ochelari şi mustaţă) cu familia

În epoca interbelică, se înfruntau la Râmnic ţărăniştii cu liberalii, ambele părţi aflate în conflict aruncând în luptă nume mari ale politicii de pe malul Râmnicului.
Am căutat prin vechiturile redacţiei SENSUL RÂMNICEAN şi am găsit „SECERA”, gazeta Partidului Ţărănesc din Râmnicu Sărat. E vorba de o ediţie din decembrie 1925, din care, pentru a nu vă plictisi, vă reproducem doar un scurt text apărut la rubrica „Zimţii Secerei”, ce-l vizează pe liberalul Alexandru I. Zamfirescu, avocatul ce locuia pe strada Eminescu, renumit colecţionar, prefect de Râmnic în anii ’20. Ca şi în prezent, sediul ţărăniştilor se găsea pe strada Victoriei, dar la nr. 103 (Drogheria „A. Vasiliu”).
Iată textul:
„Situaţia liberalilor e, de la o vreme, tragi-comică. Domnul Nicu Protopopescu aşteaptă în poarta partidului, cu geamantanele în mână, gata să…spele putina. Domnul Nae Mironescu se află la ultima rată a ieşirii din partid. Se ştie, doar, că Domnia Sa iese…în rate. Şeful, conu Alecu (Al. I. Zamfirescu, n.n.), citeşte cărţi franţuzeşti cu autografele autorilor, face poezii şi când se plictiseşte îşi aminteşte şi de politica partidului. Şi atunci, e antrenat subit de o activitate febrilă: promite. Promite la toată lumea toate serviciile politice.
Că conu Alecu nu se ţine niciodată de vorbă, e altă chestie. Doar ştim proverbul: promettre c’est noble, tenir c’est bourgeois. Şi conu Alecu este omul cel mai nobil din câţi există în vremurile noastre de vulgar burghezism.”.
Anonimul autor al rândurilor de mai sus dovedeşte un stil subtil, jucăuş şi coroziv în acelaşi timp, practicând cu succes ironia fină la adresa unor adversari politici redutabili. Textul scoate la iveală spiritul tendenţios al autorului, dar şi umorul folosit cu măsură.
Aşadar, un text scurt, înnobilat de trecerea anilor, de dibăcia gazetarului de odinioară şi de umorul dozat corespunzător, folosit când şi unde trebuie.

Casa Zamfirescu

Pe Strada Eminescu se află Casa Zamfirescu, astăzi Protoieria. Intrarea este flancată de semicoloane ionice şi pilaştri cu capitele compozite. Remarcăm deasupra golurilor intrării şi ale ferestrelor un motiv utilizat mai cu seamă în iconografia apuseană – ramura de palmier. Nu lipseşte torsada ce încinge partea de sus a casei. Odinioară, sub acoperişul acestei case cu faţada împodobită cu glicină, întotdeauna primitoare de oaspeţi, se adunau scriitorii locali şi nu numai.
Printre intelectualii oraşului de altădată, se găsea unul pasionat peste măsură de valorile autohtone, un călător neobosit prin cotloanele ţinutului de la curbura Carpaţilor, un aristocrat rafinat şi îndrăgostit de trecut. Alexandru I. Zamfirescu sau conu’ Alecu, cum îi ziceau ţăranii de pe moşie, a fost un om cu multe calităţi, cu gust pentru literatură, muzică şi arte plastice. Ion Gane îl numea – în anii ’30 – „cel mai mare colecţionar din judeţul Râmnicu Sărat”. Multe dintre documentele sale au fost reproduse în „Analele Râmnicului”, revista condusă de profesorul Gane. Împreună cu Menelas Chircu şi Ghiţă Niculescu, Alexandru I. Zamfirescu l-a sprijinit pe Octavian Moşescu la întocmirea „Călăuzei” judeţului, punându-i acestuia la dispoziţie însemnări, date statistice, fotografii ş.a. Conu’ Alecu călătorea într-un Ford vişiniu pe care, atunci când drumurile nu-i mai permiteau accesul, îl înlocuia cu un cal de Râmnic, mult încercat pe potecile rătăcitoare ale munţilor. I se alăturau prieteni ca Al. Vlahuţă, Barbu Şt. Delavrancea, Gala Galaction, Menelas Chircu.
În tinereţe a fost avocat la Dumitreşti. Pleda fără onorariu când apăra ţărani nevoiaşi. A fost stăpânul moşiei Biceştii de Jos, până la naţionalizarea din 1948. Fotograf pasionat, boierul Zamfirescu ne-a lăsat imagini cu biserici, case, drumuri şi oameni de odinioară, imagini surprinse în drumeţiile sale de-a lungul şi de-a latul judeţului Râmnicu Sărat. A fotografiat apa Râmnicului la Dumitreşti, la Chiojdeni şi la Jitia. Peisajele sale sunt însufleţite de turme de oi, grupuri de excursionişti călare, ţărani aflaţi la muncă sau învârtind hora. Îl atrăgeau în mod deosebit ornamentele religioase, detaliile de arhitectură veche românească.

La Râmnic, locuia pe strada Mihai Eminescu nr. 6, nu departe de Mitti Zamfirescu şi Constantin Zamfirescu. De la Octavian Moşescu aflăm că printre oaspeţii acestei case s-a numărat şi George Bacovia, venit la Râmnic cu prilejul reapariţiei volumului „Plumb”, în 1924: „La insistenţele lui Matei Elian (pseudonimul literar al lui Al. I. Zamfirescu, n.n.), primi cu greu să fie oaspete în casa din strada M. Eminescu, unde soţia amfitrionului – suflet deschis şi primitor – a destrămat norii de tristeţe care pătrunseseră o dată cu Bacovia. La o cană de vin fiert în mirodenii orientale şi în faţa cărţilor rare, cu autografe de Victor Hugo, Emile Zola, Balzac, Baudelaire, Rimbaud, Verlaine, Rodenbach, Anatole France, oaspetele a ieşit din izolarea maladivă. Cercetă rafturile, înalte până la tavan, după care se aşeză la birou, să cerceteze şpalturile sosite de la editură.” (O. Moşescu – Vitralii, Ed. Litera, Bucureşti, 1971). Alături de cărţi, vizitatorii casei puteau admira icoane bizantine şi româneşti, sculpturi în lemn, uşi şi tronuri mănăstireşti.
În anii interbelici, Alexandru I. Zamfirescu a fost preşedinte al organizaţiei locale a PNL, deputat şi senator, prefect al judeţului.

Vara, conu’ Alecu stătea la Dumitreşti, unde la începutul anilor ’30 îşi ridicase o frumoasă casă în stil neoromânesc. Avea o bibliotecă bogată, cu cărţi rare şi scumpe, distruse de comunişti atunci când casa a fost confiscată şi transformată în spital de copii. Profesorul Nicolae Giurcă, autorul unei monografii a comunei Dumitreşti, a trăit vremurile în care cărţile au fost luate, duse la ferma din Dumitreştii de Sus şi transformate în hârtie de împachetat mere.
Am schiţat doar portretul unui râmnicean din alte vremuri, un boier luminat şi patriot, care – se zice – „iubea în egală măsură arta şi cărţile, cât şi ţigăncile”. (N. Giurcă). A fost un liberal în adevăratul sens al cuvântului, deschis spre nou, dar, în aceeaşi măsură, întors spre trecut. Un trecut pe care-l vedea ca un punct de plecare în aflarea identităţii sale de român, de râmnicean.

Fosta casă a lui Al. I. Zamfirescu de la Dumitreşti