VECHI FAMILII RÂMNICENE

Răscrucea străzilor Tudor Vladimirescu şi Ştefan cel Mare este străjuită de pe la începutul anilor ’30 de o casă burgheză ridicată de Emil Butnariu, profesor şi director al Şcolii Comerciale din Râmnicu Sărat. Ardelean pripăşit în târgul Râmnicului, profesorul Butnariu a întemeiat aici o frumoasă şi sănătoasă familie românescă, căsătorindu-se, la sfârşitul anilor 20, cu râmniceanca Eliza Buzea. Apartenenţa la Partidul Naţional Tărănesc l-a costat arestarea (fără a fi însă condamnat) din anii ’50. Casa în manieră neoromânească de pe Strada Vladimirescu (fostă Carol I) mărturiseşte gustul desăvârşit, gradul înalt de cultură şi rafinament al intelectualilor râmniceni de altădată.
Iată câteva gânduri ale Lucreţiei Popovici, fiica profesorului Emil Butnariu.

Rep: Vă rugăm, pentru început, să ne spuneţi cine sunteţi doamnă Lucreţia Popovici.

L. Popovici: Sunt născută în oraşul Râmnicu Sărat cu 78 de ani înainte, părinţii mei fiind profesorul Emil Butnariu şi Eliza Buzea. Sunt singurul lor copil şi am trăit o copilărie fericită în familia mea care a fost exemplară, dar şi în ambianţa cât se poate de primitoare şi deschisă a acestui oraş, cea mai bună dovadă fiind faptul că locuiau aici mulţi oameni de extracţie şi de naţionalităţi diferite, care se înţelegeau foarte bine. N-am înţeles niciodată disensiunile etnice. Urmând primii doi ani de facultate la Cluj, imediat după eliberarea Ardealului, am simţit ce înseamnă să fii român într-o regiune care nu fusese tot timpul a noastră. Asta m-a făcut să apreciez, acum la vârsta senectuţii, modalitatea în care am evoluat noi ca locuitori ai Râmnicului, educaţia, cultura şi mai ales civismul ce caracteriza întreaga suflare a oraşului, cel puţin în măsura în care am fost eu în stare să apreciez, cu vârsta şi posibilităţile mele de atunci. Am absolvit liceul aici, am urmat doi ani Facultatea de Chimie la Cluj, după care – înfiinţându-se Facultatea de Chimie Industrială la Timişoara – am continuat acolo, absolvind cu titlul de inginer (dorinţa fiind mai ales a părinţilor mei) în 1951. Anul următor m-am căsătorit, nunta de aur sărbătorind-o în urmă cu doar câţiva ani.

Eliza Buzea cu mama

Rep: Cum era strada copilăriei dumneavoastră, fosta Stradă Carol?

L. Popovici: În primul rând era mult mai curată şi îngrijită, fapt care nu ştiu dacă se datora exclusiv edililor. Locatarii acestei străzi îşi îngrijeau cu multă parcimonie proprietăţile, fiind, în multe cazuri, oameni cu dare de mână, care pe lângă faptul că-şi permiteau să-şi ridice astfel de locuinţe, puteau să le şi întreţină. De aceea alura străzii şi a oraşului era alta.

Rep: Ne puteţi da exemple de câteva nume?

L. Popovici: Desigur. Chiar în vecinătate locuia avocatul Petre Ciufu, a cărei soţie – doamna doctor – este prezentă şi astăzi (între timp, femeia s-a prăpădit, n. R-R). Lângă domnul avocat Ciufu locuia un alt magistrat – Sotirescu. De asemenea, vis-a-vis, era o altă familie tot cu numele de Ciufu, un funcţionar modest. La capătul străzii era proprietatea avocatului Mitti Zamfirescu, care se întreţinea mai ales din moşie şi mai puţin din avocatură.

Rep: Despre istoria casei în care ne aflăm ce ne puteţi spune, cu ce mijloace a reuşit tatăl dumneavoastră, profesor fiind, să ridice această frumoasă casă şi în ce perioadă?

L. Popovici: Casa a fost construită în anii ’30, părinţii mei căsătorindu-se în 1928. A fost o casă dotală, o modalitate notarială care acum nu mai există. A fost un aport exclusiv al socrilor mici, adică al bunicilor din partea mamei, care întreţineau un mic comerţ, aveau şi un atelier ş.a. Ei au cumpărat terenul pe care ulterior s-a construit casa. Când s-au mutat părinţii mei, în împrejurimile casei se cultivau pepeni, deci casele din vecinătate s-au ridicat puţin mai târziu. Aşadar casa a fost dotală, fapt benefic din două puncte de vedere: dota ne-a ajutat să putem avea o casă, din leafa de profesor a tatei fiind foarte greu să cumpărăm o locuinţă; în al doilea rând, având în vedere statutul său, casa n-a putut fi confiscată de comunişti. Tata, ca orice ardelean, era ţărănist. A fost arestat în timpul examenului de bacalaureat şi dus la penitenciarul local, de unde a fost trimis în Balta Brăilei. Nenorocirea a venit la o lună după ce m-am căsătorit, în mai 1952. De altfel atunci au fost ridicaţi mulţi intelectuali. În cazul tatei, delictul era „deţinere de cartelă”. Au spus că are vie, dar aceasta era de fapt proprietatea bunicului meu, ca şi casa de altfel. Casa nu a putut fi naţionalizată, dar am avut chiriaşi – români, germani, ruşi. Locuiau în partea din faţă a casei, spre Strada Vladimirescu. Casa a rămas mamei, ea nefiind implicată politic. Am întreţinut-o greu şi o întreţinem în continuare greu. Ne sprijină copiii, în fiecare an reuşind să facem câte ceva.

Rep: Sunteţi o nostalgică doamnă Lucreţia Popovici?

L. Popovici: Nu, nu sunt. Ca structură, sunt un om de perspectivă, nu un om al trecutului. Mă gândesc cu drag la tot ce a fost şi – ceea ce e benefic pentru mine – gândesc pozitiv.

PROFESORI ŞI ELEVI DE ALTĂDATĂ

Cine oare mai face astăzi panouri cu portrete de absolvenţi? La Râmnic, nimeni. Altfel stăteau lucrurile cu ani în urmă, în perioada interbelică bunăoară, când elevii îmbrăcau cel mai bun costum şi pozau la Hansa, pe Strada Mare. Alături de ei, profesorii…
Panoul de mai sus e făcut în 1934, la absolvirea celei de-a doua promoţii a Şcolii Comerciale din oraş. La acea dată, şcoala ocupa deja noul local de pe Bulevardul Gării, pus la dispoziţie (aflăm din Almanahul Râmnicului) în primăvara anului 1932. Imobilul apare pe panou în dreapta jos. Directorul şcolii era profesorul Emil Butnariu, despre care am mai scris. Alături de el, îi regăsim pe Ionel Nestorescu, Ion Săndulescu (fost director), Rudolf Strahmuţcki, Stroe Simioana, Nicolae Bârleanu, Costică Athanasiu, Gheorghe Andronescu. Pe Ionel Nestorescu (geografie) şi Rudolf Strahmuţcki (germană) îi regăsim şi în corpul didactic secundar al Liceului „Regele Ferdinand”. S-or fi revăzut absolvenţii după zece ani, în 1944? Greu de spus în condiţiile României anului cu pricina…
Am reprodus panoul într-o după-amiază de vară petrecută la casa profesorului Butnariu, în compania urmaşilor.

“Credinţă şi muncă, pentru ţară şi rege”

Zi de vară în târgul Râmnicului… În curtea Şcolii Comerciale s-a adunat o mulţime de elevi; fetele-s în stânga, băieţii în dreapta. În mijloc e un grup numeros de străjeri, în uniforma caracteristică, cu cămaşă albă şi pantaloni scurţi. Întrucât această organizaţie a fiinţat între anii 1937 şi 1940, înseamnă că în această perioadă a fost făcută fotografia.
Elevii fac roată în jurul directorului şcolii – profesorul Emil Butnariu, şeful Străjeriei, echipat corespunzător. Acesta, ridicat pe un mic postament, dă citire ordinii de zi.
Straja Ţării a fost o organizaţie de tineret creată şi patronată de regele Carol al II-lea. Cuprindea toţi băieţii între 7 şi 18 ani şi toate fetele între 7 şi 21 de ani. Organizaţia înlocuia asociaţia “Cercetaşii României”, însă caracterul celor două era substanţial diferit. Dacă “Cercetaşii României” era voluntară şi avea scopul educării tineretului şcolar în spirit sportiv, Straja Ţării a lui Carol al II-lea a fost o organizaţie paramilitară, obligatorie, instrumentată politic şi propagandistic. Ea avea rolul de a contrabalansa influenţa crescândă a Mişcării Legionare în rândurile tineretului român. Nu întâmplător, Straja Ţării a adoptat un stil asemănător Mişcării Legionare sau “Tineretul lui Hitler” (organizare, disciplină, simbolistic).
Comandantul suprem al Străjeriei era Carol al II-lea, supranumit şi “Marele Străjer”. Deviza străjerilor era “Credinţă şi muncă, pentru ţara şi rege”. Străjerii aveau o organizare elaborată şi desfăşurau diverse activităţi specifice cercetaşilor, care cuprindeau educaţie sportivă, gimnastică. Organizaţia avea propriile drapele, fanioane şi cântece străjereşti. Străjerii erau implicaţi în acţiuni de muncă colectivă, coordonate de Ministerul Propagandei. Erau de asemenea angrenaţi în procesul de formare a cultului personalităţii lui Carol al II-lea, fiind mobilizaţi în mari defilări cu caracter propagandistic. Straja Ţării a fost desfiinţată în 1940, imediat după înlăturarea lui Carol al II-lea de la putere, când ajunsese la patru milioane de membri.

ÎN FAŢA LICEULUI DE BĂIEŢI

O imagine cu câţiva reprezentanţi de seamă ai corpului didactic râmnicean de odinioară nu poate decât să-i bucure pe dascălii de astăzi. Imaginea datează din anii ’30 şi a fost surprinsă în curtea Liceului de Băieţi „Regele Ferdinand”, actualul Colegiu Naţional „Al. Vlahuţă”. Dintre profesorii adunaţi (cu prilejul vreunei ceremonii, poate chiar de 10 Mai), nu recunoaştem decât o personalitate: Emil Butnariu (primul din stânga, în uniformă de străjer). Ardelean pripăşit în târgul Râmnicului, profesorul Butnariu a întemeiat aici o frumoasă şi sănătoasă familie românescă, căsătorindu-se, la sfârşitul anilor 20, cu râmniceanca Eliza Buzea. Apartenenţa la Partidul Naţional Tărănesc l-a costat arestarea (fără a fi însă condamnat) din anii ’50. Casa de pe Strada Vladimirescu (fostă Carol I) mărturiseşte gustul desăvârşit, gradul înalt de cultură şi rafinament al intelectualilor râmniceni de altădată.
La ceremonie e prezent şi avocatul Nicolae Dicescu (cel în vârstă, cu mustaţă albă), primar în 1930

„CULTURA NU SE FACE CU LOPATA, CI CU LINGURIŢA”

INTERVIU CU ACTORUL LIVIU BUTNARIU

L-am întâlnit pe actorul braşovean Liviu Butnariu în Casa Butnariu de pe Strada Tudor Vladimirescu. Era în vizită la verişoara sa, doamna Lucreţia Popovici, fiica profesorului Emil Butnariu. Născut în anul 1933, actorul şi-a petrecut anii copilăriei la Râmnic, la bunicii săi materni. Este nepotul armeanului Vahan Măgârdicean(u), negustor de cafea, cacao şi ceai în ultimul deceniu al veacului XIX şi prima jumătate a veacului XX. Magazinul, numit „LA DOI LEI”, se găsea pe Strada Victoriei, la numărul 42.
Discuţia ne-a purtat pe aripile gândului în intimitatea oraşului de odinioară, necunoscut mie, dar atât de bine ştiut de interlocutorul meu, un povestitor fermecător, dornic să retrăiască crâmpeie din fericita copilărie râmniceană.

REP: Vă rog să ne spuneţi domnule Liviu Butnariu care este legătura dintre dumneavoastră şi familiile Măgârdiceanu, respectiv Butnariu.

L. BUTNARIU: Nu sunt născut în Râmnicu Sărat, dar mama mea este râmniceancă şi este fata lui Vahan Măgârdiceanu, celebrul negustor de cafea de pe strada Victoriei – „La doi lei”.

REP: Daţi-ne, vă rugăm, câteva date despre acest bunic al dumneavoastră.

L. BUTNARIU: Vahan Măgârdiceanu a fugit la sfârşitul secolului al XIX-lea din Turcia, din cauza prigoanei la care erau supuşi armenii în această ţară. Avea 14 ani şi se ocupa cu cafeaua. De altfel, trebuie să ştiţi, armenii sunt pricepuţi la negoţul cu cafea, covoare şi locuinţe. Şi, bineînţeles, toţi sunt artişti congenitali.

REP: Cum a fugit bunicul dumneavoastră?

L. BUTNARIU: Pogromurile religioase îndreptate împotriva armenilor otodocşi urmăreau purificarea religioasă a Imperiului Otoman, în sensul de fi un stat musulman. Au fost ucişi foarte mulţi armeni. Cine doreşte să cunoască istoria suferinţelor acestui popor, să citească „40 de zile pe Musa-Dag”, de Franz Werfel.
Aşadar, bunicul meu a sărit pur şi simplu în apele Bosforului în timpul unei altercaţii în care armenii unui întreg cartier din Constantinopol au fost măcelăriţi. Recuperat de un vas englezesc, micul Vahan nu avea asupra lui decât un fes şi două iatagane. La gât purta o cruciuliţă, pe care a dat-o echipajului în schimbul drumului până la Constanţa. În port, bunicul s-a angajat la un negustor de cafea, tot armean, oraşul de la Marea Neagră având o însemnată comunitate armeană. Armenii sunt dăruiţi locului unde trăiesc. Patronul îl exploata pe bunicul, îl muncea de la şase dimineaţa până la miezul nopţii. De aceea, Vahan şi-a luat banii pe care-i merita, s-a dus la gară şi a cerut un bilet (ştia foarte puţin româneşte) indiferent de destinaţie. Astfel a ajuns Vahan Măgârdiceanu la Râmnicu Sărat. Aici, s-a îndreptat spre hala din piaţă, unde măcelarii tranşau carnea la primele ore ale dimineţii. S-a oferit să le facă o cafea şi uite-aşa micul Vahan a fost îndrăgit de comercianţii râmniceni. A primit o gheretă în apropierea halei şi, încet-încet, armeanul şi-a mărit afacerea. Cu timpul, Măgârdiceanu a devenit unul din negustorii de frunte ai urbei, cu prăvălie şi cafenea pe Strada Mare (Victoriei). S-a căsătorit cu o ardeleancă, jumătate româncă, jumătate unguroaică, cu care a avut trei copii, doi băieţi şi o fată – mama mea.

Strada Victoriei în epoca interbelică

REP: Să discutăm despre fiii negustorului, Ion şi Agop Măgârdiceanu, figuri binecunoscute ale oraşului de altădată.

L. BUTNARIU: Lui Ion Măgârdiceanu râmnicenii îi spuneau „Magu”. Era un tip deştept, mare amator de teatru şi de frumos. Foarte cunoscut la Râmnic era şi fratele său – Agop Măgârdiceanu, zis „Bicu”, iubitor şi jucător de fotbal în echipa C.A.M.-ului (Fabrica de Ţigarete de mai târziu). Unchiul era şi arbitru. În acestă echipă jucau şi prizonieri de război. „Meseria” lui era aceea de cartofor, o „meserie” pe care şi-o făcea foarte bine. În 1947, unchiul „Bicu” a dispărut de acasă timp de zece zile. Când s-a întors, era plin de bani. Aşa era de bun! Excesele, în schimb, l-au terminat. Fuma extrem de mult, ca şi „Magu” de altfel. Costumele şi le făceau pe pachetul de ţigări, nu pachetul de ţigări pe costum. Buzunarul din stânga era pe măsura pachetului de ţigări „Regale” de o sută de bucăţi, pe care le fumau într-o singură zi! „Bicu” a făcut un stop cardiac în 1948 şi a murit la 40 de ani, iar „Magu” a murit de cancer pulmonar în 1962, la 60 de ani. Avocatul Ion Măgărdiceanu umbla însoţit de o armată de ciraci, încât îţi era aproape imposibil să te apropii de el. Erau tot felul de oameni, de la cei implicaţi în procese, la amatori de artă şi parteneri de cărţi. Împreună cu Victor Dimitriu, unchiul meu a scris mai multe piese de teatru. Mi-aduc aminte de „Oraşul lui Papuc” şi de „Bravos Râmnic”. I-a ajutat şi băiatul lui Vafiadis, un negustor cu drogherie pe Strada Mare. După război, cei doi au jucat „O noapte furtunoasă”. Am întâlnit în cariera mea mulţi oameni care, trăind o vreme la Râmnic, mi-au povestit că i-au văzut pe Ionel Măgârdiceanu şi Victor Dimitriu jucând în revistele scrise de ei.

REP: Povestiţi-ne despre cealaltă ramură a familiei dumneavoastră, ramura Butnariu.

L. BUTNARIU: Tatăl meu era fratele cunoscutului profesor şi director al Şcolii Comerciale din Râmnicu Sărat, Emil Butnariu. Venind la Râmnic, tata a cunoscut-o pe fata lui Vahan Măgârdiceanu, s-au plăcut şi s-au luat. Deşi ne-am stabilit la Braşov, iar la Râmnic veneam doar în vacanţe, am rămas un împătimit al acestui vechi oraş negustoresc. Sunt aici de trei zile, n-am mai fost de douăzeci de ani şi, în fiecare zi, plâng…Îmi plâng amintirile. În aceste zile am umblat bezmetic în căutarea amintirilor din copilărie. Eram prieten cu băiatul lui Ionescu, frizerul de pe Domneasca, cu Zuki, mare farmacist, cu Gigi Raffa, băiatul lui Petre Raffa, un băiat de excepţie ş.a.m.d. Veneam la Râmnic cu însoţitor plătit de bunicu’, luam birja şi mă plimbam pe Strada Mare pe gratis pentru că vizitii nu-mi luau bani. Veneam cu o valiză şi plecam cu două cufere. Mi-aduc aminte de ceaprazarul Macovei care, când mă vedea exclama:
- Ia te uită…cine a venit! A venit Livişor! Raşela, vino să-l vezi. Măi Livişor, dar tu n-ai şapcă!
- Cum n-am? ziceam eu.
- Asta-i şapcă?, replica el. Să-ţi dau eu o şapcă!
- Aş lua, dar n-am bani, continuam eu.
- Măi, eu nu te-am întrebat dacă ai bani, eu te-am întrebat dacă vrei şapcă, spunea evreul. Plecam cu trei, patru şepci.
Pe centru era sala doamnei Posmantir, unde i-am văzut pe Vraca, pe Bălţăţeanu ş.a. Râmnicul avea o atmosferă şi o căldură specifice, propice unei adevărate vieţi intelectuale. Comerţul liber a încurajat valorile.

REP: Cititorii sunt interesaţi să afle câte ceva despre cariera dumneavoastră de actor. Ce ne puteţi dezvălui în acest sens?

L. BUTNARIU: Era normal, cu doi doi unchi talentaţi – „Magu” şi „Bicu” Măgârdiceanu, să fac actorie. Pe ei i-am moştenit. De altfel, eu semăn cu Ionel Măgârdiceanu. Când am absolvit, în Braşov luase fiinţă Teatrul de Operetă şi Estradă. Deşi fusesem repartizat la Baia Mare, am venit la Braşov, oraşul meu natal, şi am jucat din 1955 până în 1989. Sunt fericit că într-un spectacol jucat la Casa de Cultură din Râmnicu Sărat, mama verişoarei mele, soţia profesorului Butnariu, era în primul rând. Astfel mi-am satisfăcut obligaţiile pentru acest oraş. Vă doresc un teatru. Posibilităţi există, voinţă trebuie. Râmnicul a fost, este şi va rămâne un oraş de intelectuali. Cultura nu se face cu lopata, se face cu linguriţa! După douăzeci de ani de când n-am mai fost pe aici vă spun: râmniceni, mergeţi înainte!

PORTRETE DE ALTĂDATĂ

Prin anul 193…, pe străzile Râmnicului putea fi văzut un tânăr însoţit de un aparat de fotografiat, interesat de statuile, clădirile şi grădinile oraşului. Era „pozarul” de pe strada „Mare”(Victoriei), un tânăr cu faţa prelungă, fruntea lată, de sub care ochii iscoditori scrutau străzile târgului. Ochelarii şi mustaţa completau portretul fotografului Ion G. Hansa.

Profesori şi elevi de la Şcoala Comercială; în mijloc – directorul, Emil Butnariu

Fotografiile de la începutul deceniului patru le-a făcut la îndemnul concitadinilor Paul Nicolescu şi Constantin Anastasiu, doi gazetari cărora le păsa de oraşul în care trăiau. Tinerii ziarişti au întocmit un almanah al judeţului, o „mică enciclopedie” a ţinuturilor râmnicene. Iată ce declarau cei doi în prefaţa cărţii: „(…) am căutat, în această lucrare, să scoatem în relief viaţa economică, socială, culturală şi politică; bogăţiile solului şi subsolului, precum şi trecutul istoric al oraşului şi judeţului Râmnicu Sărat.”. Pentru imagini au apelat la Ion G. Hansa, portretistul cu atelier în strada Victoriei. Acesta, deşi se deplasa la chemare, ieşea destul de rar din atelier. Specializat în portrete, Hansa era mai puţin atras de peisajul citadin, în pofida faptului că Râmnicul interbelic oferea o paletă largă de subiecte fotogenice.
Iată cum îşi făcea Hansa reclamă în epoca interbelică: „Specialist pentru fotografiatul copiilor, grupuri, nunţi, precum şi pentru banchete. Instalaţie specială modernă pentru fotografiat seara. Specialist pentru fotografiat în orice saloane cu lumină electrică sau magneziu. Măriri fotografice. Portrete la înălţimea artei fotografice. Reproduceri după picturi, instantanee, lucrări industriale şi arhitectonice. Interioare şi exterioare. Reproduceri de documente. Fotografii de porţelan pentru morminte, în orice mărime, după fotografii cât de uzate. Aparat fotografic, ultima creaţiune, care prinde mişcările cele mai vertiginoase în instantaneu cu o preciziune uimitoare: alergări de cai, curse de automobile, avioane în plin zbor, etc”. De asemenea, în atelierul din strada Victoriei nr. 146, amatorii puteau găsi diverse articole fotografice.
Imobilul în care odinioară era atelierul fotografic există şi astăzi. A adăpostit până de curând un magazin pe care actualul proprietar l-a botezat „Casa Hansa”, cu gândul şi inima la portretistul de altădată. Acum acolo se află un salon de frumuseţe.