ÎNFRUMUSEŢAREA ORAŞULUI

„Pornisem într-o dimineaţă afară din oraş şi rătăceam în neştire pe dealul Dărâmaţilor (azi Oreavu, n.R-R.). Ajuns în vârf, mă oprii şi-mi întorsei privirile spre oraş. O frumoasă privelişte mi se desfăşura înaintea ochilor: în vale, apele Râmnicului curgeau liniştite. Dincolo de râu, oraşul, sub aurul razelor de soare, lua o înfăţişare fantastică. Turlele bisericilor scânteiau mistic. La stânga, o moară cu multe caturi se ridica maiestuoasă; la dreapta, în fund se zărea gara. Verdeaţa, pe întreg cuprinsul, răsărea dintre clădiri. Iar deasupra, cerul albastru”. Cel ce „fotografiază” oraşul într-o dimineaţă de odinioară este profesorul Ion Gane, un împătimit al aşezării de pe malul Râmnicului. De departe oraşu-i pare frumos şi „fantastic”, „Dar curând, ca un contrast pentru frumuseţea pe care i-o găsisem din depărtare, îmi veniră în minte toate locurile virane din oraş, în care cresc bălării, Teatrul Comunal destul de primitiv, monumentul eroilor din faţa Prefecturii neavând măreţ într’însul, bustul de prost gust din piaţa Primăriei, şi multe altele”. Destul de critic concitadinul nostru de altădată, nu-i aşa? S-o fi supărat mai-marele urbei pe el ori ba? Locuri virane există şi azi la Râmnicu Sărat, teatrul în schimb a dispărut demult. În privinţa celui din urmă, Ion Gane îl numeşte „primitiv” nu din punct de vedere estetic, ci din pricina stării deplorabile în care se găsea în anii de după Primul Război Mondial.

„Bustul de prost gust din faţa Primăriei”, aflat azi în vecinătatea bisericii Bagdat

„Bustul de prost gust din faţa Primăriei” aparţine lui Alecu Bagdat şi există şi azi, dar în cu totul alt loc, la răscrucea străzilor Amurgului, Păcii, Păun Pincio şi Al. Vlahuţă. Reamintesc cititorilor că la acea dată, Primăria se găsea pe Strada Primăriei, în imobilul care în prezent adăposteşte muzeul local. Monumentul eroilor din faţa Prefecturii reprezintă o necunoscută pentru mine. Nu ştiu când a fost amplasat şi când a dispărut. Ştiu că o bucată de timp, până în 1948 probabil, în scuarul din faţa Prefecturii (azi Primăria) a odihnit bustul lui Al. P. Tătăranu, prefect de Râmnic şi deputat la sfârşitul veacului XIX, un apropiat al Brătienilor.

Bustul lui Al. P. Tătăranu, imagine din anii ’30

Aşadar, Ion Gane scoate la lumină unele aspecte mai puţin plăcute ale oraşului, întrebându-se: „Cum se face că în oraşul acesta unde sunt iubitori de frumos şi fii devotaţi locului lor natal, nu se găseşte aproape nimeni care să es intereseze de estetica lui?… Explicaţia mi-am dat-o însă numaidecât: râmnicenii noştri aşteaptă totul de la stat şi de la comună. Plătim biruri, dări, zic mai toţi, aşadar ne facem datoria de cetăţeni; încolo, treaba statului! Ei bine, în faşa unei astfel de concepţii greşite, trebuie să opunem o alta. Statul, mai cu seamă azi, după marele răsboi, e în imposibilitate să satisfacă cerinţele tuturora. Un proverb românesc zice: Nu poate statul, ce poate satul! Şi aşa e. Dacă statul, în cazul nostru, nu se poate ocupa de înfrumuseţarea Râmnicului, să vie iniţiativa particulară care să ducă la îndeplinire acest gând”.
Profesorul râmnicean propune amenajarea locurilor virane, ridicarea unui „adevărat monument eroilor noştri”, „înlocuirea havuzelor fără apă care nu spun nimic, prin câteva statui care totuşi ar spune ceva…”. În ceea ce priveşte fântânile arteziene, părerea lui Gane este perfect îndreptăţită întrucât, se ştie, oraşul ducea lipsa apei, iar fântânile erau doar de decor, imitând moda occidentală. În nicio fotografie de epocă în care apar aceste havuze, nu e prezentă şi apa. Din pricina lipsei apei – spune Octavian Moşescu – „Râmnicul ajunsese subiect de metafore, trecuse în literatură. Poeţii îl compătimeau în versuri pline de ironie şi sarcasm. S-ar putea strânge un volum din presa de pe vremuri”. Iată un catren inedit: De tine, Râmnic, jale mi-i, / Edilitatea te îngroapă / Cunoşti la vinuri sorturi mii, / Dar nu cunoşti gustul la apă. (Dalila).

Strada Victoriei în dreptului havuzului din capătul sudic al străzii

Ion Gane se dovedeşte un fin observator al realităţilor unui mic oraş de provincie, cu lumini şi umbre, cu oameni mai buni şi mai răi, cu „insule” de civilizaţie şi „mări” de mizerie, sărăcie şi prost gust. Profesorul se teme de riscul rămânerii cu aceeaşi lipsă de gust pe care râmnicenii o manifestau de multă, multă vreme: „Căci, orişicât am dori noi, să fim siguri că Râmnicul nu se va transforma niciodată peste noapte, aşa ca să devină, dintr-un oraş nu tocmai frumos, o cetate înflorită cu poduri de argint, cu havuze care cântă, întocmai ca’n poveştile copilăriei…”.

ANALELE RÂMNICULUI

Câţi dintre dumneavoastră ştiu că pe la începutul anilor ’20, Ion Gane, un profesor inimos din Râmnicu Sărat, s-a străduit să scoată o revistă lunară de cultură, „ANALELE RÂMNICULUI”? Primul număr a apărut în iunie 1923, iar ultimul în mai 1924. Aşadar, revista n-a rezistat decât un an, dar – în acest scurt răstimp – a dat la iveală aspecte puţin cunoscute ale trecutului judeţului de la curbura Carpaţilor. Întreaga colecţie a revistei ne-a fost pusă la dispoziţie de dl. Constantin Dinu Mazilu, fiul lui Dumitru P. Mazilu şi strănepotul lui Gheorghiţă Lupescu, primul reprezentant al ţăranilor în divanul Ţării Româneşti. RETRO-RÂMNIC mulţumeşte acestui nobil domn pentru sprijinul dezinteresat acordat.
De pe coperta celui dintâi număr, aflăm că redacţia revistei se găsea pe Strada C. Brâncoveanu (probabil la locuinţa profesorului Gane), iar administraţia pe Strada Carol, Nr. 20, în casa lui Menelas Chircu. Coincidenţă: la decenii distanţă, acolo s-a aflat o bucată de timp şi redacţia ziarului „Sensul râmnicean”.
Numărul de debut cuprinde precuvântarea directorului, Ion Gane:
„După multe şovăiri şi piedici pe care, fatal, au avut să le preîntâmpine, Analele Râmnicului apar în sfârşit, cu scopul de a răspândi lumină şi adevăr în judeţul pe care vor să-l reprezinte culturaliceşte. Titlul revistei nu e nici mai mult nici mai puţin pretenţios decât atâta cât trebuie să fie. Le-am zis „Anale” fiindcă dorim ca, după scurgerea multor ani, cei care vor cerceta trecutul cultural al oraşului şi judeţului nostru, să răsfoiască întreaga colecţie a revistei întocmai ca pe nişte adevărate anale; le-am zis ale „Râmnicului”, fiindcă revista trebuie să intereseze, în primul rând, pe toţi fiii Râmnicului care vor să-şi cunoască judeţul şi să contribuie la progresul lui cultural, şi numai în al doilea rând, – şi întrucât suntem o părticică dintr-un tot, – să intereseze pe străinii de judeţul nostru. […]
Vrem ca Analele Râmnicului să oglindească fidel întreaga mişcare culturală din judeţ şi să arunce o lumină nouă asupra trecutului său, prin materialul documentar pe care vom căuta să-l publicăm. Acest material documentar va fi, credem, indispensabil la alcătuirea unei viitoare monografii a judeţului. În acest scop, vor fi foarte binevenite comunicările pe care ni le vor face intelectualii de la sate, în special preoţii şi învăţătorii, cu privire la folclor, port, grai, urme din vechime, precum şi la legendele care dispar fără urmă, spre marea pagubă a neamului românesc…
Revista noastră, pornită cu gândurile cele mai curate, nu este subvenţionată de nici un partid politic şi nici nu înţelege să servească interesele cutărui sau cutărui om cu influenţă. Analele Râmnicului vor să trăiască numai şi numai prin ele însele. Şi aceasta depinde, în mare parte, de bunăvoinţa cititorilor săi…
Paralel cu revista, noi,cei adunaţi în jurul altarului ei, vom căuta să facem o cât mai largă propagandă culturală în oraş şi la sate. Prin şezători, serbări, conferinţe, ţinute în diferite puncte ale judeţului, vom lumina poporul după convingerile şi puterile noastre, îndreptând sufletele simple, cinstite, pe drumul celui de-al doilea ideal al românismului: idealul cultural.
Cu îndoita credinţă că, pe deoparte, întreprindem o operă dătătoare de viaţă, iar pe de alta că vom avea sprijinul moral şi mai ales al râmnicenilor, ridicăm drapelul de luptă… şi am dori ca lupta să fie încoronată de izbândă, spre binele acestui oropsit judeţ şi spre sufleteasca mulţumire a celor ce pornesc acum, cu toată dragostea şi caldul lor entuziasm, la muncă!…”
În privinţa viitoarei monografii de care vorbeşte Ion Gane, după numai câţiva ani, în 1931, Octavian Moşescu va da la iveală un ghid al judeţului Râmnicu Sărat, în care se regăsesc multe dintre textele apărute în Analele Râmnicului. De altfel, de-a lungul apariţiei revistei, Octavian Moşescu se va dovedi un colaborator de nădejde.
În primul număr al revistei, în afara celor menţionaţi mai sus, mai semnează: Al. I. Zamfirescu, George A. Tatulescu, N. Dicescu, Ignis (pseudonim).

Casa Zamfirescu

Pe Strada Eminescu se află Casa Zamfirescu, astăzi Protoieria. Intrarea este flancată de semicoloane ionice şi pilaştri cu capitele compozite. Remarcăm deasupra golurilor intrării şi ale ferestrelor un motiv utilizat mai cu seamă în iconografia apuseană – ramura de palmier. Nu lipseşte torsada ce încinge partea de sus a casei. Odinioară, sub acoperişul acestei case cu faţada împodobită cu glicină, întotdeauna primitoare de oaspeţi, se adunau scriitorii locali şi nu numai.
Printre intelectualii oraşului de altădată, se găsea unul pasionat peste măsură de valorile autohtone, un călător neobosit prin cotloanele ţinutului de la curbura Carpaţilor, un aristocrat rafinat şi îndrăgostit de trecut. Alexandru I. Zamfirescu sau conu’ Alecu, cum îi ziceau ţăranii de pe moşie, a fost un om cu multe calităţi, cu gust pentru literatură, muzică şi arte plastice. Ion Gane îl numea – în anii ’30 – „cel mai mare colecţionar din judeţul Râmnicu Sărat”. Multe dintre documentele sale au fost reproduse în „Analele Râmnicului”, revista condusă de profesorul Gane. Împreună cu Menelas Chircu şi Ghiţă Niculescu, Alexandru I. Zamfirescu l-a sprijinit pe Octavian Moşescu la întocmirea „Călăuzei” judeţului, punându-i acestuia la dispoziţie însemnări, date statistice, fotografii ş.a. Conu’ Alecu călătorea într-un Ford vişiniu pe care, atunci când drumurile nu-i mai permiteau accesul, îl înlocuia cu un cal de Râmnic, mult încercat pe potecile rătăcitoare ale munţilor. I se alăturau prieteni ca Al. Vlahuţă, Barbu Şt. Delavrancea, Gala Galaction, Menelas Chircu.
În tinereţe a fost avocat la Dumitreşti. Pleda fără onorariu când apăra ţărani nevoiaşi. A fost stăpânul moşiei Biceştii de Jos, până la naţionalizarea din 1948. Fotograf pasionat, boierul Zamfirescu ne-a lăsat imagini cu biserici, case, drumuri şi oameni de odinioară, imagini surprinse în drumeţiile sale de-a lungul şi de-a latul judeţului Râmnicu Sărat. A fotografiat apa Râmnicului la Dumitreşti, la Chiojdeni şi la Jitia. Peisajele sale sunt însufleţite de turme de oi, grupuri de excursionişti călare, ţărani aflaţi la muncă sau învârtind hora. Îl atrăgeau în mod deosebit ornamentele religioase, detaliile de arhitectură veche românească.

La Râmnic, locuia pe strada Mihai Eminescu nr. 6, nu departe de Mitti Zamfirescu şi Constantin Zamfirescu. De la Octavian Moşescu aflăm că printre oaspeţii acestei case s-a numărat şi George Bacovia, venit la Râmnic cu prilejul reapariţiei volumului „Plumb”, în 1924: „La insistenţele lui Matei Elian (pseudonimul literar al lui Al. I. Zamfirescu, n.n.), primi cu greu să fie oaspete în casa din strada M. Eminescu, unde soţia amfitrionului – suflet deschis şi primitor – a destrămat norii de tristeţe care pătrunseseră o dată cu Bacovia. La o cană de vin fiert în mirodenii orientale şi în faţa cărţilor rare, cu autografe de Victor Hugo, Emile Zola, Balzac, Baudelaire, Rimbaud, Verlaine, Rodenbach, Anatole France, oaspetele a ieşit din izolarea maladivă. Cercetă rafturile, înalte până la tavan, după care se aşeză la birou, să cerceteze şpalturile sosite de la editură.” (O. Moşescu – Vitralii, Ed. Litera, Bucureşti, 1971). Alături de cărţi, vizitatorii casei puteau admira icoane bizantine şi româneşti, sculpturi în lemn, uşi şi tronuri mănăstireşti.
În anii interbelici, Alexandru I. Zamfirescu a fost preşedinte al organizaţiei locale a PNL, deputat şi senator, prefect al judeţului.

Vara, conu’ Alecu stătea la Dumitreşti, unde la începutul anilor ’30 îşi ridicase o frumoasă casă în stil neoromânesc. Avea o bibliotecă bogată, cu cărţi rare şi scumpe, distruse de comunişti atunci când casa a fost confiscată şi transformată în spital de copii. Profesorul Nicolae Giurcă, autorul unei monografii a comunei Dumitreşti, a trăit vremurile în care cărţile au fost luate, duse la ferma din Dumitreştii de Sus şi transformate în hârtie de împachetat mere.
Am schiţat doar portretul unui râmnicean din alte vremuri, un boier luminat şi patriot, care – se zice – „iubea în egală măsură arta şi cărţile, cât şi ţigăncile”. (N. Giurcă). A fost un liberal în adevăratul sens al cuvântului, deschis spre nou, dar, în aceeaşi măsură, întors spre trecut. Un trecut pe care-l vedea ca un punct de plecare în aflarea identităţii sale de român, de râmnicean.

Fosta casă a lui Al. I. Zamfirescu de la Dumitreşti