STRADA TRAIAN

Str. Victoriei, imagine spre nord, cu faţadele apusene. În locul imobilului din colţul stâng se află magazinul “Victoria”

Ori de câte ori pun mâna pe câte-o vechitură cu Râmnicul, mă apuc să ţes istorii subiective, să-mi imaginez scene din viaţa oraşului de odinioară, recuperând cu patimă fragmente de trecut. Retina prezentului înregistrează detalii care ţâşnesc spre lumină ori de câte ori privesc o fotografie veche. Fie că e vorba de un amănunt vestimentar sau de un detaliu arhitectural, ori de aspecte ale vremii, anotimpurilor, zilei sau nopţii, detaliile produc adesea revelaţii esenţiale. Istoria „mică” se ascunde în detalii, în lucruri banale sau întâmplări de câteva clipe, care dau firescul cotidian, „aerul” timpului.
O fotografie nu este doar o imagine, o interpretare a realului. O fotografie este şi o amprentă, o urmă, ceva luat direct din realitate, precum urma piciorului sau o mască mortuară. Este, în cele din urmă, un instrument de comunicare a unor sentimente şi stări de spirit. Desuet din fire, vizitez cu asiduitate vremurile trecute, noaptea uitării fiind spartă de aceste flash-uri prin timp întruchipate de fotografiile de acum o sută de ani. Imaginile pe care le adun sunt ca un puzzle. Neavând la îndemână toate piesele, intră în joc imaginarul; (re)construiesc fragmentar trecutul, aşa cum îmi place mie, trecându-l prin filtrul melancolic, îndulcitor al realităţilor de altădată, încercând o radiografie a istoriei urbei.
Azi am completat puzzle-ul cu o nouă bucată de carton colorat. Nouă în vechimea ei… E o ilustrată interbelică cu Strada Victoriei, expediată în anul 1930 din Râmnicu Sărat. Deci, fotografia a fost făcută probabil în anii ’20 ai veacului din urmă. Mai am în colecţie un cadru asemănător, unghiul fiind niţel diferit. Fotograful s-a postat în apropierea răscrucii dintre Strada Victoriei şi Strada Traian. Şi aici, intervine prima surpriză. Până acum nu ştian că actuala Stradă Braşoveni s-a numit odinioară Traian. Pe hărţile interbelice din arhiva personală, Strada Braşoveni apare sub numele de Strada Centrală. Plăcuţa cu numele străzii se vede clar pe imobilul din stânga, care în epocă adăpostea «Librăria Şcolelor», proprietatea lui Iancu Goldenberg (librărie, tipografie, agentură şi comision, Str. Victoriei 62). În locul său se găseşte azi magazinul «Victoria».

Librăria lui Iancu Goldenberg

Ce se mai poate observa în această veche ilustrată? Alături de Goldenberg se găsea prăvălia unui coreligionar, Heinrich Zindelovici – «Haine gata», croitorie bărbătească (la Nr. 60). La Nr. 56 era tot un Zindelovici, Moritz, cu stofe şi confecţiuni.

Croitoria lui Zindelovici

Frizeria Americana, Iorgu Macovei

În plan ceva mai îndepărtat, ochiul iscoditor descoperă firma «Frizeria Americana» a lui Iorgu Macovei. Pe fundalul fotografiei, spre nord-vest, se profilează turla bisericii «Sf. Paraschiva», la acea dată o biserică nouă ridicată cu numai douăzeci de ani în urmă.

Hotelul Traian

Pe cealaltă parte a străzii, iese în evidenţă Hotelul «Traian», situat pe colţul dintre străzile Victoriei şi Traian (azi Viorelelor). Era proprietatea lui Petrache Săvulescu (foto) şi avea „confort modern, având peste 20 de camere, bine mobilate şi îngrijite”. Clădirea se vede mai bine într-o altă ilustrată, din aceeaşi epocă. Petrache Săvulescu era unul dintre cei mai bogaţi comercianţi şi proprietari din judeţ. Avea moşii la Jideni (Podgoria) şi şase imobile în oraş. Conservator, a înfiinţat magazinul care-i purta numele în 1882, unul dintre cele mai vechi în branşa manufacturii, ceaprăzăriei, pânzeturilor, mărunţişurilor. Imobilul central, adăpostind magazinul (la parter) şi camerele de hotel (la etaj), este fondat în 1888, an care apare pe frontispiciu, alături de numele proprietarului – Petrache Săvulescu. În anul următor – 1889 – se naşte Traian Săvulescu, viitorul savant fitopatolog, ajuns preşedinte al Academiei Române. Aşadar, în clipa în care fotograful a imortalizat centrul oraşului Râmnicu Sărat, numele de „Traian” era purtat de o stradă, un hotel şi de un tânăr om de ştiinţă.

Traian Săvulescu (1889-1963)

Bulina marchează locul ocupat odinioară de Hotelul Traian, demolat în anii ’80

Str. Victoriei, imagine spre nord, cu faţadele răsăritene. În locul hotelului se află azi blocuri cu magazine la parter

Dar, să scormonim mai departe în căutarea unor crâmpeie de odinioară… În prima imagine, pe stradă se află două trăsuri, pe cea din dreapta distingându-se numărul 17. Prin urmare, oraşul avea în epoca dintre cele două războaie cel puţin 17 trăsuri. Vizitiul priveşte spre stânga, spre o fetiţă în roşu ce traversează strada. Privirea ei e aţintită spre fotograf, semn că acesta n-a trecut neobservat.

Pe trotuarul din dreapta, o femeie e surprinsă de obiectiv în faţa magazinului „La «Cavalerul român»” a lui Ştain Bricher, unde flăcăii râmniceni se îmbrăcau la patru ace. Alături, un magazin de manufactură şi mărunţişuri, a lui Josef Rosenstein. Un cadru mai larg ar fi cuprins şi prăvălia lui Ghiţă Niculescu, lângă care se afla farmacia „Flora”, a lui Alexandru Iteanu.

În faţă la “Cavalerul român”

Josef Rosenstein, manufactură & mărunţişuri

Câteva consideraţii tehnice acum. Primul cadru e luat dimineaţa şi pune în valoare faţadele de pe latura de apus a străzii, până la Strada M. Kogălniceanu (E 85). Se observă că nu toate clădirile au etaj, dar toate care au sunt înfrumuseţate cu balcoane din fier turnat ori forjat, în funcţie de perioada când au fost construite.
Cel de-al doilea cadru e luat după-amiaza şi scoate în evidenţă faţadele de pe latura de răsărit a străzii, în special Hotelul «Traian», un reper arhitectural al Râmnicului veacului XIX. În prim plan apar prăvălii de stofe cu un singur nivel. În comparaţie cu primul cadru, acesta e „dinamic”, vânzătorii ambulanţi dând senzaţia de mişcare fotografiei. De remarcat vânzătorul din prim-plan din stânga, copleşit de mulţimea de mărfuri.

Imaginile sunt făcute la mică distanţă în timp una de alta, poate chiar în acelaşi an, fotograful lucrând pentru Editura „Galeria de cadouri”, Ad. Mayer & D. Stern, Bucureşti – Str. Lipscani No. 3. Deşi pe ele scrie „reproducerea interzisă”, uite că eu le produc pentru dumneavoastră, paseiştii care pierdeţi timpul pe aici, pe RETRO-RÂMNIC.

P.S. Am găsit pe net un album despre Bârladul de odinioară, cu o imagine – pe copertă – din Râmnicu Sărat. Cu siguranţă că moldovenii au comis o greşeală.

SALUTĂRI DIN RÂMNICU SĂRAT

Azi am pus mâna pe o piesă rară. O carte poştală ilustrată din perioada de pionierat a acestor bucăţi de hârtie devenite azi obiecte de colecţie. Ce înseamnă „perioada de pionierat”? Epoca de la sfârşitul veacului al XIX-lea, până la 1900, atunci când vederile purtau inscripţia: „Salutări din…” ori „Souvenir de la…”. Imaginea nu ocupa întreaga faţă recto, pentru a lăsa loc mesajului. Faţa verso era rezervată doar adresei destinatarului, tot aici aplicându-se timbrul. În cazul ilustratei „Salutări din Rîmnicu Sărat” (cu „î” din „i”), pe faţa recto regăsim două imagini, una cu Strada Carol I (azi T. Vladimirescu), cealaltă cu Str. Victoriei, rămase şi azi principalele artere de promenadă ale oraşului. Mesajul: „Primiţi mii de complimente de la fosta d-voastră elevă care nu vă va uita niciodată” (Constanţa Criandofil). Tot pe aversul ilustratei este trecută Editura Librăriei Ioan Spânu. Ştampila de pe faţa verso are data 23 iunie 1900, iar timbrul (5 bani) poartă efigia regelui Carol I. Aşadar, imaginile datează de la sfârşitul secolului XIX. Mărunt consumator de evenimente, peticul de carton ilustrat de acum un veac şi ceva are valoare de izvor şi furnizează adeseori informaţii preţioase.
La cumpăna veacurilor XIX şi XX, oraşul de pe Râmnic era de aproape jumătate de secol capitala unui judeţ de la curbura Carpaţilor, fără să atingă totuşi hotarul montan cu Austro-Ungaria. La data când anonimul fotograf a imortalizat cele două străzi, oraşul beneficiase de un import de civilizaţie apuseană, graţie preocupărilor urbanistice din vechiul regat. Cum scriam şi-n cartea „Râmnicu Sărat – itinerar subiectiv”, modernizarea oraşului a fost înlesnită de o serie de tineri edili, umblaţi prin ţările apusului, unii dintre ei având o aleasă cultură: Costache Zamfirescu, Toma Bagdat, Iosef Oroveanu, Pavel Robescu, Octaviu Blasianu, Vasile Cristoforeanu, Sava Gherghiceanu, Constantin Lupescu, Vespasian Pella.
Fotografiile de pe ilustrata de secol XIX sunt, până acum, cele mai vechi scene de stradă din colecţia mea. Sunt cu atât mai valoroase cu cât, în acele vremuri, deşi exista un atelier fotografic la Râmnic, deţinut de Bernhardt Moorys, acesta din urmă se mulţumea cu portretele din atelierul de pe Strada Carol. Nepreţuit gând ar fi avut Moorys dacă ar fi ieşit într-o zi, cu cutia şi vălul negru în spinare pe străzile oraşului, să fotografieze casele, prăvăliile, mahalalele, aşa cum erau ele pe la isprăvitul veacului XIX. Nepreţuit gând!…

Şcoala de Băieţi Nr. 3 şi Gimnaziul de Băieţi “V. Boerescu”

În prima imagine, cea de pe Strada Carol, fotograful a luat în vizor cele mai vechi şi impozante clădiri. Vorba vine „a luat în vizor”, pentru că – pe atunci – aparatele nu prea aveau vizor. Se foloseau aparate de format mare construite cu meşteşug, din lemn de esenţă rară – abanos, mahon, teck sau trandafir – cu piese metalice din bronz şi alamă, iar burduful din piele fină de cea mai bună calitate. Se foloseau câteva formate de plăci şi obiective cu distanţe focale diferite. Manipularea aparatului era complicată, o singură imagine necesitând mai multe operaţii. Expunerea rămânea la dispoziţia fotografului. Contau experienţa, inspiraţia, simţul acestuia. Mânuirea unei astfel de camere obscure lăsa suficient timp potenţialilor trecători să se aranjeze şi să pozeze „ca la fotograf”. De bună-seamă, prezenţa unui fotograf aplecat asupra cutiei sale de lemn era o raritate în acele timpuri.
Fotografia este una „didactică”, ambele imobile adăpostind şcoli. În prim-plan este Şcoala de Băieţi Nr. 3 (funcţionează în acest local de la 1 septembrie 1895), iar în plan îndepărtat, Gimnaziul „V. Boerescu” (funcţionează aici din 1893). În prezent, cele două clădiri sunt legate printr-un vestibul şi adăpostesc Colegiul Naţional „Al.Vlahuţă”. Exact în perioada când a fost făcută fotografia, N. Iorga, în trecere prin oraş, îşi nota impresiile: „[…] iată o şcoală primară frumuşică şi lângă ea gimnaziul curat ca un pahar; e despărţit de stradă printr-o grădiniţă îngrijită”. Gardul din fier forjat cu stâlpi de cărămidă aparentă rezistă (cu greu) şi astăzi, dovadă trăinicia lucrului bine făcut. În prim-plan, se observă un colţ din parcul grădinii publice, cu împrejmuire de lemn. Deci, grilajul şcolilor e mai vechi decât cel al grădinii. Corpurile de iluminat stradal turnate în fontă au dispărut de mult din geografia oraşului, fiind înlocuite cu stâlpi oribili de beton, numai buni de lipit afişe electorale. Timizi, oamenii stau la distanţă de fotograf, miraţi de ineditul momentului. Scena e puţin animată.

Strada Victoriei – inima oraşului Râmnicu Sărat

Cea de-a doua fotografia surprinde un crâmpei din agitaţia arterei comerciale a oraşului, strada meseriilor liberale, a prăvăliilor, strada care polariza viaţa economică şi culturală a urbei, boema de odinioară. Imaginea e luată din apropierea răscrucii cu Strada Primăriei (azi Primăverii), spre nord-vest. O plimbare pe această stradă era cu adevărat plăcută, ochiul trecătorului fiind atras de faţadele caselor negustoreşti ridicate în a doua jumătate a veacului XIX. Erau case cu prăvălia sau cârciuma la parter şi camerele de locuit la etaj, înguste la faţadă şi desfăşurate în adâncime. Balcoanele din fier forjat înnobilau faţadele, neputând fi găsite două modele identice. De teama hoţilor, vitrinele erau acoperite în timpul nopţii cu obloane metalice. Ridicarea lor dimineaţa era cel dintâi semn că proprietarul s-a trezit şi îşi aşteaptă muşteriii.
Artistul fotograf s-a instalat în mijlocul oamenilor. Spre deosebire de prima imagine, râmnicenii de aici sunt mai îndrăzneţi, apropiindu-se de obiectiv. În mijlocul cadrului, un adult în costum cu pălărie, însoţit de doi copii, nu scapă ocazia de a fi imortalizat. Nu departe de ei, alţi târgoveţi cu ochii aţintiţi spre cutia magică. Ei sunt „eroii” ce însufleţesc fotografia. Cunoscuţi sau anonimi, bogaţi ori săraci, sunt concitadinii noştri de peste timp care, fără să ne vorbească, ne spun multe despre viaţa lor de acum o sută de ani. O viaţă ce curgea încet şi liniştit, trăită în centrul urbei, ori în mahalalele mizere de la periferie, o existenţă a cărei monotonie nu era întreruptă decât de războaie ori cutremure.

ORAŞUL FLORILOR

Bătrânii spun că Râmnicul era un oraş al florilor. Tinerii nu-i cred, pentru că în oraşul de azi cu greu poţi afla măcar o floare. În anii din urmă am luat la pas târgul ca să fotografiez flori, dar nu am obţinut prea multe imagini. Doar grădina publică se bucură de trandafiri roşii, albi şi galbeni.
Titel Constantinescu povesteşte în scrierile sale despre un prieten (actor) ce aprecia Râmnicul drept un oraş al florilor: „E frumos oraşul, e curat, e liniştit… Dar unde sunt florile de-atunci? Am fost cândva, cu mulţi ani în urmă, tot într-un turneu în oraşul tău şi străzile erau pline de flori, era chiar un oraş al florilor…”.
Scriitorul râmnicean rememorează anii adolescenţei, „când pe scena modestă a cinematografului «Lux» a cărei patroană era madam Posmantir, poposeau cu piese celebre din capitală, Maria Filotti, Constantin Tănase, Birlic, Radu Beligan, Tanţi Cocea, Maria Mohor, Coca Enescu, Vraca, Mircea Şeptilici, Rogalski şi alţii, atâţia alţii, care descindeau în târgul nostru cu bucuria de a reîntâlni locuri cunoscute şi buni prieteni”.
E amintită bodega „La Traian”, pe Strada Victoriei, cu trotuarul plin de leandri roz şi albi, unde cinau artiştii vremurilor trecute.
Florile de altădată există doar în amintirile bătrânilor oraşului. Stă în puterea edililor de azi de a readuce florile în oraş. Efortul nu este prea mare. Ar colora în acest fel cenuşiul atotcuprinzător, cu care – din păcate – râmnicenii s-au obişnuit.

Tineri şi tinere, participaţi cu toţii la festivalul filmului sovietic!

Mai mulţi râmniceni s-au strâns în faţa cinematografului „Progresul” de pe Strada Suvorov (azi Victoriei) din Râmnicu Sărat. În ţinute caracteristice perioadei de început a comunismului românesc, tinerii alcătuiesc o grămadă dezordonată pe trotuar. Steaguri roşii ale Partidului Muncitoresc Român sau ale U.R.S.S. străjuiesc faţada cinematografului, însoţite de pancarte cu lozinci ca „Tineri şi tinere, participaţi cu toţii la festivalul filmului sovietic!”. Un citat din Lenin despre înalta expresie a artei cinematografice completează inscripţiile. Păcătosul a avut dreptate, unele producţii sovietice figurând în prezent printre cele mai reuşite din lume.
Cinematograful avea la momentul cu pricina vreo jumătate de veac de existenţă. La începutul secolului XX, prin 1906, cinematograful „LUX”, proprietatea Eforiei Spitalelor Civile, era arendat prin licitaţie publică evreului Strul Posmantir. După Primul Război Mondial, acelaşi Strul Posmantir administra cinematograful ca antreprenor.
În anul 1927, cinematograful „LUX” din Str. Victoriei nr. 40-42 avea o capacitate de 200 de locuri la parter şi balcon. În octombrie 1931 rulează primul film sonor – Tarakanova – potrivit ziarului „Presa”. Între 1939 şi 1940,cinematograful este administrat de către Întreprinderile Comunale Râmnicu Sărat.
În 1945, M. I. Posmantir se judeca cu Eforia Spitalelor Civile solicitând tribunalului repunerea în drepturile de chiriaş al cinematografului „LUX”, care suferise la cutremurul din 1940. Naţionalizat în 1948, cinematograful îţi schimbă denumirea în „Progresul”, iar în 1981, odată cu demolarea centrului istoric, se construieşte o nouă sală, transformată azi în club de noapte.
Aceasta este istoria telegrafiată a cinematografului râmnicean, regresul „Progresului”. Mulţumesc domnului Ion Cioroiu pentru că mi-a pus la dispoziţie pentru RETRO-RÂMNIC această fotografie veche, luată în momentul unei cotituri istorice, când lumea veche lăsa locul noii lumi, noii ideologii.

ŞCOALA PRIMARĂ NR. 3

Fotograful n-a întâmpinat nicio dificultate când, cu mai bine de un veac în urmă, şi-a aşezat camera obscură în mijlocul Străzii Eminescu, pentru a „prinde” pe suportul fotosensibil o şcoală primară din centrul oraşului Râmnicu Sărat. Pe vremea aceea nu existau automobile, astfel că oricine putea imortaliza oraşul fără teama de a fi strivit de vreo maşină, ca astăzi. Meşterii fotografi erau rari şi veneau de regulă din alte oraşe, mai mari. Râmnicul avea, pe la cumpăna veacurilor XIX şi XX, doi fotografi – Moorys (evreu?) şi Pardos (grec?) – specializaţi în portrete.
Imaginea de faţă imortalizează Şcoala de Băieţi Nr. 3, ridicată în ultimii ani ai celui de-al XIX-lea secol. În faţa ei, la răscrucea străzilor Eminescu, Carol I şi Elisabeta Doamna, se observă fântâna arteziană pe locul căreia – mai târziu – se va amenaja bustul lui Al. Vlahuţă. De jur-împrejurul havuzului se distinge pavajul din piatră eruptivă, ce iese şi azi la iveală în urma măcinării asfaltului. Un aspect inedit al imobilului este luminatorul destinat iluminării holului, o soluţie constructivă puţin întâlnită prin părţile noastre.
În prim plan, pe trotuarul din stânga, un comerciant ori negustor ambulant priveşte curios spre fotograf, la umbra unui copac. În apropierea havuzului, câţiva copii sunt şi ei cu ochii aţintiţi spre omul cu camera obscură.
Deci, imaginea surprinde un colţ din oraşul de odinioară, cu un imobil de secol XIX împrejmuit de un grilaj din fier forjat, o fântână menită să împrospăteze aerul încins din verile toride şi un negustor dornic să fie fotografiat. Această răscruce din mijlocul oraşului a tentat mai mulţi fotografi de-a lungul timpului, ispitiţi de atmosfera locului.
Azi, locul este înţesat de automobilele care roiesc în jurul scriitorului suspendat în mijlocul piaţetei din faţa Casei de Cultură. Niciun fotograf nu mai e tentat să ia un cadru cu vechea şcoală de băieţi, cu îngrăditura roasă de vreme, cu o statuie înverzită de ploi şi zăpezi şi împrejmuirea înnegrită de noroiul zvârlit de roţile maşinilor.
Cunoscătorii spun că ilustrata aparţine perioadei de pionierat a cărţilor poştale ilustrate, fiind una clasică, cu faţa verso rezervată doar adresei destinatarului, mesajul fiind scris pe spaţiul liber al feţei recto, unde de fapt este imaginea care – aşa cum se observă – nu ocupă întreaga suprafaţă. Tot pe faţa recto se aplica şi marca poştală, în cazul de faţă, un timbru de 10 bani, cu efigia regelui Carol I.
Ilustrata a fost expediată în august 1906 în Franţa, de un anume Marinescu, cu adresa pe Strada Victoriei, Nr. 92.

În momentul când am făcut această fotografie, am realizat că punctul de staţie al fotografului de odinioară a fost pe trotuar, nu în mijlocul străzii, aşa cum am scris la începutul textului. Dovadă că, uneori, numai o deplasare la faţa locului te lămureşte pe deplin asupra unor stări de lucruri.