Archive

Archive for Decembrie 2009

RÂMNICUL DE DINCOLO…

30/12/2009 3 comentarii

Când şi când mă plimb prin cimitirul oraşului deşi, spre mulţumirea mea, n-am pe nimeni îngropat acolo. Ai mei sunt de la ţară, iar strămoşii îmi sunt îngropaţi în satele de unde provin ori, în cazul unui bunic patern, în pământul nemărginit al Rusiei. Vizitele le fac de unul singur sau însoţit de câte un prieten, amator şi el de potcoave de cai morţi. Caut o altă faţă a oraşului, dincolo de străzile aglomerate şi prăfuite, dincolo de oamenii prezentului şi de oraşul cunoscut. Caut oraşul necunoscut, oraşul de dincolo… O căutare anevoioasă, dar care îţi poate da o indescriptibilă satisfacţie. Nu trebuie să te aventurezi prea departe pentru a descoperi lumea de dincolo. Important e să treci „dincolo” de prejudecăţi, dincolo de graba fiecărei zile. Poţi ajunge neaşteptat de departe.
Plimbările mele prin Râmnicul de dincolo de (unele) străzi caută să întregească oraşul, aşezându-l pe axa timpului – trecut, prezent şi viitor. În cimitir, nu văd „lumea tăcută” în ipostaza ei defunctă, de mausoleu, ci sub aspectul recuperării memoriei şi reprezentării unei lumi de odinioară. O lume – am mai spus-o – nici mai bună, nici mai rea decât cea de astăzi; doar o lume…altfel.
În spatele unor chipuri şi nume gravate pe cruci se ascund vieţile râmnicenilor de demult, vieţi despre care nimeni nu mai ştie nimic. O vizită pe aleile cimitirului poate fi începutul cunoaşterii unor astfel de vieţi, pendulând între personalităţi şi anonimi, între oameni de ieri şi oameni de azi.
Turul prin cimitir, de-a lungul căruia surprind câteva fotografii, se termină relativ repede, necropola nefiind prea mare. Obligatorii sunt opririle în faţa monumentelor funerare de acum un veac, artistic lucrate de meşterii vremii. Deşi unele sunt simple imitaţii, le admir întotdeauna cu aceeaşi plăcere şi le fotografiez în lumina dulce a după-amiezilor târzii de toamnă ori atmosfera mohorâtă a unei zile de decembrie.

Categorii:Nostalgie

Trăim într-un sat mondial, într-o epocă în care tăvălugul globalizării (citeşte uniformizării) străbate lumea în lung şi-n lat, până când nu va rămâne nici un petic neacoperit. Tocmai globalizarea estea cea care, surprinzător, dar explicabil, favorizează şi justifică PREOCUPĂRILE IDENTITARE. Chiar şi un fapt global este trăit prin filtrare locală. De aici întrebările – «Care este identitatea aşezării noastre? Există o astfel de identitate?» Sunt întrebări la care căutăm să răspundem. Fără trecut nu avem nici prezent, deoarece ceea ce conferă identitate unei comunităţi este trecutul său. În lipsa unor oameni cu preocupări identitare, ne confruntăm cu o alterare a identităţii. Într-o epocă în care trecutul se destramă atât de repede, invităm cititorii să scrie despre oraş, dovedind în acest fel că le pasă de locul unde trăiesc. Întocmai ca nobleţea, „trecutul obligă”, fiind un temei de înălţare sufletească.

Categorii:Identitate

Râmnic

30/12/2009 1 comentariu

Numele oraşului te duce cu gândul la sâmburii de sare de la poalele Carpaţilor, care străpung argila dealurilor subcarpatice şi dau din prinosul lor apei Râmnicului, ce capătă astfel gustul ce l-am simţit când am sorbit din unda sa zglobie şi neastâmpărată. Izvoarele sărate ţineau loc de sare strămoşilor şi sunt întrebuinţate încă şi azi de localnici (se fierbe apa, iar sarea rămâne pe fundul căldării). Toponimul „râmnic” desemnează un jgheab cu pereţii abrupţi, prin care se scurge o apă curgătoare, o râpă mare şi lungă.

Râmnicul a fost menit a fi o simplă vamă la hotarul dintre Moldova şi Ţara Românească, o haltă de schimbat caii şi hrănit echipajul, pe drumul cel mare spre Dunăre şi, mai departe, spre Istanbul. Cu timpul, oamenii s-au strâns lângă bisericile de pe malul Râmnicului, cea a lui Ştefan („Piatra”) şi cea care se găsea pe locul bisericii „Adormirea”. Au rezistat astfel masacrelor, distrugerilor, jafurilor, molimelor, incendiilor şi cutremurelor. O existenţă pe muchie de cuţit! La început, puterea unui judecător sau judeţ se întindea de obicei peste satele unei singure văi. De aceea, judeţele cele mai vechi – printre care şi Râmnicu Sărat – poartă nume de râuri.

Unirea de la 1859 face ca târgul de pe Râmnic să-şi recapete – în 1862 – calitatea de capitală de judeţ, privilegiu pierdut anterior. A fost startul unei perioade faste, de progres social, economic şi cultural în viaţa urbei de la periferia Valahiei, un centru al vechii boierimi. Urmele caselor acestor boieri mai puteau fi văzute, aflăm din Almanahul Râmnicului, în primii ani ai secolului trecut, în partea de jos a oraşului. Aici se găseau locuinţele Bagdaţilor, Datculeştilor şi Erculeştilor. Zidite după moda din ţările apusului, casele aveau tavane înalte, ferestre largi, verandă cu geamuri colorate, care umpleau de admiraţie pe cei ce le treceau pragul. Boierii, ca şi domnitorii, ridicau şi înzestrau biserici cu moşii şi alte bunuri, făceau milostenii şi ajutau pe cei nevoiaşi. Biserica juca un rol important în viaţa râmnicenilor de altădată, sentimentul religios fiind adânc înrădăcinat la săteni, aşa cum înţelegeau ei religia, în formele exterioare şi materiale. Din nefericire, în pofida rolului pozitiv pe care care preoţii l-au jucat în istorie, unii clerici, despărţiţi de interesul enoriaşilor, s-au dovedit un  instrument puternic pentru menţinerea unei mentalităţi de răbdare şi supunere în rândul ţărănimii, după cum aflăm din mărturiile unor călători străini pe aceste meleaguri. Pe la jumătatea celui de-al XIX-lea secol, printre impresiile şi constatările lui Alexandru Perieţeanu în ţinutul Râmnicului, se număra şi următoarea: „Am mai observat că preoţii, de multe ori, nu fac serviciul (religios, n.n.) duminica, ci ţin biserica închisă ca în zilele de lucru.”

Dar să lăsăm istoria să curgă liniştită pe făgaşul creat de împrejurări şi să dialogăm cu prezentul, între paseismul viziunii patriarhale şi, în opoziţie, ideea de perspectivă.

În zilele noastre – zic eu – oraşul şi-a pierdut farmecul de odinioară. Era un oraş molcom de margine, însufleţit de râmnicenii ieşiti la plimbarea cotidiană, pe strada Mare ori în grădina publică, o defilare a tuturor vârstelor, de la copilaşii încurcaţi în panglici dichisite, târâţi de servitoare grăbite, la domnişoare de liceu, sfioase şi tăcute, ori domni eleganţi, scrutând mulţimea dindărătul unei trăsuri. Un şir de siluete desfăşurat între mahalalele Sf. Nicolae, la miazănoapte, şi Erculeşti, la miazăzi, oameni pe care-i mai putem zări doar în fotografii din alte vremuri. Printre ei – magistraţi, profesori, medici şi negustori renumiţi, mulţi dintre ei urmaşii boierilor de care vorbeam mai înainte. Erau binecunoscuţi râmnicenilor avocatul Nicu Protopopescu, profesorul Stelian Cucu, medicul Lazăr Dicescu, ori comerciantul Ghiţă Niculescu. Şi ei contribuiau la farmecul de odinioară al urbei noastre, prin gesturile lor, prin gustul pentru literatură şi muzică, prin prieteniile pe care le legau cu oameni importanţi de la Bucureşti. Concitadinii noştri de peste timp se întâlneau pe strada Mare, la „Intim-Club”, la „Traian” sau în alte locante, indiferent că erau liberali, ţărănişti, naţional-democraţi, conservatori, georgişti ş.a.m.d. În atmosfera învăluită-n fum şi-n aroma cafelei, clubiştii incingeau partide de poker, rum, préférence ori tabinet, care nu de puţine ori se prelungeau până târziu în noapte. Şpriţul înveselea chipurile celor prezenţi, în general magistraţi din baroul râmnicean, precum Theodor Zernoveanu, Virgil Sotirescu (Ţoncu), Nae Mironescu, Titi Gherghiescu ş.a. O cafenea interbelică de pe strada Mare îi găzduia pe gazetari şi scriitori; aici se citeau articole, se corectau şpalturile, aveau loc polemici aprinse. Gala Galaction, Adrian Maniu, Victor Eftimiu, Camil Petrescu, Tudor Vianu sunt doar câţiva din cei care au trecut pragul acestei cafenele. Lăutarul Tudorel Frangulea – „cioara fermecată” – descreţea adeseori frunţile oaspeţilor importanţi sosiţi la Râmnic din alte oraşe, mai însemnate decât al nostru.

Ei bine, toate acestea şi încă multe altele dădeau orăşelului de la curbură un şarm insolit, gustat de locuitorii săi, dar şi de cei aflaţi în trecere prin oraş. Unii, nu prea mulţi, au scris despre Râmnic. De bine sau de rău. Important este că au scris. Au surprins atmosfera oraşului de atunci…Mă gândesc la Emilian Constantinescu, Victor Dimitriu, Ion Măgârdiceanu.

Desigur că existau şi atunci, ca şi acum, părţi mai puţin luminoase în geografia oraşului. Lipsa apei, praful de pe străzile nepavate, iluminatul public, cerşetorii, bolile erau probleme cu care se confruntau cei ce conduceau destinele Râmnicului. Aburii mizeriei pluteau peste mahalalele cu magherniţe ridicate în pripă din materiale aflate la îndemână. Familii întregi trăiau în lipsuri cumplite, măcinate de alcoolism, infirmităţi şi sărăcie. Singura distracţie pentru asemenea năpăstuiţi ai sorţii era cârciuma.

În prezent, Râmnicul ilustrează cu brio ideea sadoveniană a locului unde nu se întâmplă nimic. E ideal pentru plictiseală, depresie şi ratare. Un univers închis, în care cei ce aleg să se întoarcă (mare greşeală) sunt candidaţi la un viitor nesigur (ca şi în alte părţi dealtfel), la o perspectivă blocată de realitatea topografică în care geografia a azvârlit acest oraş lipsit de noroc. O localitate mică, fără investitori, în care muncitorii tânjesc după întreprinderile din perioada comunistă, iar profesorii, medicii, funcţionarii aşteaptă cu sufletul la gură salariul mizerabil. Ce preocupări intelectuale? Nici vorbă de aşa ceva. Despre acestea citim în cărţile de istorie.

Aşadar, la Râmnic, viaţa curge monoton, cu o mediocritate ce nu poate fi clintită din şabloane, o viaţă aflată „în tendinţe” în multe oraşe mici ale României, o ţară în care predomină numeric aceste oraşe paralizate de lipsa de perspectivă.

Ce-i de făcut? Ne rămâne speranţa. Speranţa unei corăbii salvatoare ce ne va duce într-un viitor mai bun, de unde să nu ne mai aruncăm atât de des privirea în trecut.

Categorii:Identitate

CE ZICI DE CAII NOŞTRI, MEŞTERE FOTOGRAF?

30/12/2009 1 comentariu

Caii Lupeştilor atrăgeau toate privirile…Iată o imagine de demult, luată în faţa gării de la Râmnic, o frântură din trecutul aşezării noastre, surprinsă de un anonim fotograf, tocmit, probabil, de fraţii Lupescu.

Privind fotografia, ne încearcă un sentiment contradictoriu,  în sensul că în acest cadru accentul cade pe caii din prim-plan, şi nu pe ocupanţii trăsurii, figuri marcante ale târgului de odinioară. Cu ce ocazie se găseau Lupeştii la gară e greu de spus. Poate că nici nu are o prea mare importanţă. Importantă este imaginea în sine! Atelajul din faţa gării relevă pasiunea unei ilustre familii râmnicene pentru cai, preţul pe care urmaşii ţăranului Gheorghiţă Lupescu îl puneau pe acest nobil animal ce figura pe stema judeţului de altădată. Nu erau singurii iubitori de cai din Râmnicu Sărat. Îi concura cu succes boierul Chircu, mare admirator al armăsarilor de prăsilă, promotorul buiestraşului de Bisoca. Ca şi Lupeştilor, lui Chircu îi plăcea să se lase fotografiat călărind un cal de rasă.

Revenind la fotografia din faţa staţiei feroviare de la Râmnic, observăm însemnătatea momentului surprins de meşterul fotograf de odinioară. Odată cu sosirea Lupeştilor, lumea a ieşit pe treptele de la gară, dornică să admire şapte cai superbi, bine hrăniţi şi întreţinuţi în grajdurile familiei din strada Gheorghiţă Lupescu. Cu siguranţă că apariţia unui astfel de atelaj pe străzile oraşului constituia un ritual pe care râmnicenii îl savurau cu cea mai mare plăcere; iar dacă se întâmpla ca prin preajmă să se găsească un fotograf, nu scăpau prilejul de a se lăsa imortalizaţi alături de boieri, aşa cum se observă şi în fotografia de faţă. Trăsura nu este condusă de un vizitiu, ci de unul dintre fraţii Lupescu – Petruş (?).

Ce alte detalii ne dezvăluie fotografia?

După cum sunt îmbrăcaţi oamenii şi după copacii desfrunziţi, ne dăm seama că este primăvară sau toamnă. Ceasul din mijlocul deschiderii centrale arată ora 16 şi câteva minute. Roata din faţă a unui automobil se distinge în marginea din stânga a cadrului, ilustrând coexistenţa celor două mijloace de transport – trăsura (lumea veche) şi automobilul (lumea nouă).

Ori de câte ori cercetăm o fotografie veche, preferăm să exagerăm detaliile, să le punem sub lupă. Ne întoarcem astfel în timp, cu zeci şi zeci de ani în urmă, într-o vreme în care nimeni din cei pe care-i cunoaştem acum nu exista, iar celor care trăiau atunci nu le trecea prin gând că, peste ani şi ani, unii dintre noi îi vom privi îndeaproape, ne vom bate capul cu ei, în acelaşi Râmnic, dar în alt timp.

Dacă ne îndreptăm atenţia spre fundalul dominat de clădirea masivă a gării, vom observa (la etaj) câteva personaje înghesuite în cadrul unei ferestre deschise. Dilema este următoarea: doreau să vadă ce se întâmplă în faţa gării sau doreau să fie fotografiate? Şi una şi alta. Prezenţa unui meşter cu camera obscură pe străzile urbei nu era o obişnuinţă, ci o excepţie. De aceea, nu trebuia ratată ocazia de fi prezent în cadru, oricine ar fi fost fotograful şi oricât de departe te-ai fi aflat. Era, la urma urmei, singura dovadă că ai fost prezent în acel spaţiu şi în acel timp…

Categorii:Identitate