Râmnic

Numele oraşului te duce cu gândul la sâmburii de sare de la poalele Carpaţilor, care străpung argila dealurilor subcarpatice şi dau din prinosul lor apei Râmnicului, ce capătă astfel gustul ce l-am simţit când am sorbit din unda sa zglobie şi neastâmpărată. Izvoarele sărate ţineau loc de sare strămoşilor şi sunt întrebuinţate încă şi azi de localnici (se fierbe apa, iar sarea rămâne pe fundul căldării). Toponimul „râmnic” desemnează un jgheab cu pereţii abrupţi, prin care se scurge o apă curgătoare, o râpă mare şi lungă.

Râmnicul a fost menit a fi o simplă vamă la hotarul dintre Moldova şi Ţara Românească, o haltă de schimbat caii şi hrănit echipajul, pe drumul cel mare spre Dunăre şi, mai departe, spre Istanbul. Cu timpul, oamenii s-au strâns lângă bisericile de pe malul Râmnicului, cea a lui Ştefan („Piatra”) şi cea care se găsea pe locul bisericii „Adormirea”. Au rezistat astfel masacrelor, distrugerilor, jafurilor, molimelor, incendiilor şi cutremurelor. O existenţă pe muchie de cuţit! La început, puterea unui judecător sau judeţ se întindea de obicei peste satele unei singure văi. De aceea, judeţele cele mai vechi – printre care şi Râmnicu Sărat – poartă nume de râuri.

Unirea de la 1859 face ca târgul de pe Râmnic să-şi recapete – în 1862 – calitatea de capitală de judeţ, privilegiu pierdut anterior. A fost startul unei perioade faste, de progres social, economic şi cultural în viaţa urbei de la periferia Valahiei, un centru al vechii boierimi. Urmele caselor acestor boieri mai puteau fi văzute, aflăm din Almanahul Râmnicului, în primii ani ai secolului trecut, în partea de jos a oraşului. Aici se găseau locuinţele Bagdaţilor, Datculeştilor şi Erculeştilor. Zidite după moda din ţările apusului, casele aveau tavane înalte, ferestre largi, verandă cu geamuri colorate, care umpleau de admiraţie pe cei ce le treceau pragul. Boierii, ca şi domnitorii, ridicau şi înzestrau biserici cu moşii şi alte bunuri, făceau milostenii şi ajutau pe cei nevoiaşi. Biserica juca un rol important în viaţa râmnicenilor de altădată, sentimentul religios fiind adânc înrădăcinat la săteni, aşa cum înţelegeau ei religia, în formele exterioare şi materiale. Din nefericire, în pofida rolului pozitiv pe care care preoţii l-au jucat în istorie, unii clerici, despărţiţi de interesul enoriaşilor, s-au dovedit un  instrument puternic pentru menţinerea unei mentalităţi de răbdare şi supunere în rândul ţărănimii, după cum aflăm din mărturiile unor călători străini pe aceste meleaguri. Pe la jumătatea celui de-al XIX-lea secol, printre impresiile şi constatările lui Alexandru Perieţeanu în ţinutul Râmnicului, se număra şi următoarea: „Am mai observat că preoţii, de multe ori, nu fac serviciul (religios, n.n.) duminica, ci ţin biserica închisă ca în zilele de lucru.”

Dar să lăsăm istoria să curgă liniştită pe făgaşul creat de împrejurări şi să dialogăm cu prezentul, între paseismul viziunii patriarhale şi, în opoziţie, ideea de perspectivă.

În zilele noastre – zic eu – oraşul şi-a pierdut farmecul de odinioară. Era un oraş molcom de margine, însufleţit de râmnicenii ieşiti la plimbarea cotidiană, pe strada Mare ori în grădina publică, o defilare a tuturor vârstelor, de la copilaşii încurcaţi în panglici dichisite, târâţi de servitoare grăbite, la domnişoare de liceu, sfioase şi tăcute, ori domni eleganţi, scrutând mulţimea dindărătul unei trăsuri. Un şir de siluete desfăşurat între mahalalele Sf. Nicolae, la miazănoapte, şi Erculeşti, la miazăzi, oameni pe care-i mai putem zări doar în fotografii din alte vremuri. Printre ei – magistraţi, profesori, medici şi negustori renumiţi, mulţi dintre ei urmaşii boierilor de care vorbeam mai înainte. Erau binecunoscuţi râmnicenilor avocatul Nicu Protopopescu, profesorul Stelian Cucu, medicul Lazăr Dicescu, ori comerciantul Ghiţă Niculescu. Şi ei contribuiau la farmecul de odinioară al urbei noastre, prin gesturile lor, prin gustul pentru literatură şi muzică, prin prieteniile pe care le legau cu oameni importanţi de la Bucureşti. Concitadinii noştri de peste timp se întâlneau pe strada Mare, la „Intim-Club”, la „Traian” sau în alte locante, indiferent că erau liberali, ţărănişti, naţional-democraţi, conservatori, georgişti ş.a.m.d. În atmosfera învăluită-n fum şi-n aroma cafelei, clubiştii incingeau partide de poker, rum, préférence ori tabinet, care nu de puţine ori se prelungeau până târziu în noapte. Şpriţul înveselea chipurile celor prezenţi, în general magistraţi din baroul râmnicean, precum Theodor Zernoveanu, Virgil Sotirescu (Ţoncu), Nae Mironescu, Titi Gherghiescu ş.a. O cafenea interbelică de pe strada Mare îi găzduia pe gazetari şi scriitori; aici se citeau articole, se corectau şpalturile, aveau loc polemici aprinse. Gala Galaction, Adrian Maniu, Victor Eftimiu, Camil Petrescu, Tudor Vianu sunt doar câţiva din cei care au trecut pragul acestei cafenele. Lăutarul Tudorel Frangulea – „cioara fermecată” – descreţea adeseori frunţile oaspeţilor importanţi sosiţi la Râmnic din alte oraşe, mai însemnate decât al nostru.

Ei bine, toate acestea şi încă multe altele dădeau orăşelului de la curbură un şarm insolit, gustat de locuitorii săi, dar şi de cei aflaţi în trecere prin oraş. Unii, nu prea mulţi, au scris despre Râmnic. De bine sau de rău. Important este că au scris. Au surprins atmosfera oraşului de atunci…Mă gândesc la Emilian Constantinescu, Victor Dimitriu, Ion Măgârdiceanu.

Desigur că existau şi atunci, ca şi acum, părţi mai puţin luminoase în geografia oraşului. Lipsa apei, praful de pe străzile nepavate, iluminatul public, cerşetorii, bolile erau probleme cu care se confruntau cei ce conduceau destinele Râmnicului. Aburii mizeriei pluteau peste mahalalele cu magherniţe ridicate în pripă din materiale aflate la îndemână. Familii întregi trăiau în lipsuri cumplite, măcinate de alcoolism, infirmităţi şi sărăcie. Singura distracţie pentru asemenea năpăstuiţi ai sorţii era cârciuma.

În prezent, Râmnicul ilustrează cu brio ideea sadoveniană a locului unde nu se întâmplă nimic. E ideal pentru plictiseală, depresie şi ratare. Un univers închis, în care cei ce aleg să se întoarcă (mare greşeală) sunt candidaţi la un viitor nesigur (ca şi în alte părţi dealtfel), la o perspectivă blocată de realitatea topografică în care geografia a azvârlit acest oraş lipsit de noroc. O localitate mică, fără investitori, în care muncitorii tânjesc după întreprinderile din perioada comunistă, iar profesorii, medicii, funcţionarii aşteaptă cu sufletul la gură salariul mizerabil. Ce preocupări intelectuale? Nici vorbă de aşa ceva. Despre acestea citim în cărţile de istorie.

Aşadar, la Râmnic, viaţa curge monoton, cu o mediocritate ce nu poate fi clintită din şabloane, o viaţă aflată „în tendinţe” în multe oraşe mici ale României, o ţară în care predomină numeric aceste oraşe paralizate de lipsa de perspectivă.

Ce-i de făcut? Ne rămâne speranţa. Speranţa unei corăbii salvatoare ce ne va duce într-un viitor mai bun, de unde să nu ne mai aruncăm atât de des privirea în trecut.

Anunțuri
Categorii:Identitate
  1. horia
    02/01/2010 la 15:34

    Te salut, prietene! Ai avut o idee excelenta cu acest blog. Foarte bun articolul, ca de altfel tot ceea ce scrii. La multi ani!

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: