Prima pagină > Memorie > DOMIREŞTI

DOMIREŞTI

Era o după-amiază târzie de gustar când am traversat apa Râmnicului şi, după ce am străbătut satul Poşta pe un drum de pământ paralel cu şoseaua principală, am ajuns în faţa unei ruine. Lumina cădea pieziş, „încălzind” dărâmătura ce se îndărătnicea să rămână în picioare, în ciuda cutremurelor. Soarele dădea să se ascundă după culmile subcarpatice domoale, umbre prelungi aşternându-se pe terasa cu porumb uscat de arşiţa verii.
Ruina are 300 de ani, fiind la origine o biserică de sat. Ea marchează, spun cunoscătorii, vechea vatră a satului Domireşti (azi Poşta) de pe dreapta Râmnicului. Ciolanele şi ţestele scoase la iveală de-a lungul vremii îndreptăţesc cercetătorii să creadă că de jur-împrejurul bisericii se găsea un cimitir. Se spune că pe la sfârşitul veacului XIX, tânărul istoric Nicolae Iorga ar fi recuperat pisania bisericii de la un sătean care o folosea ca treaptă la casă şi ar fi dus-o la Bucureşti. Textul pisaniei spune că hramul este Sf. Ioan Damaschin, iar ctitorii sunt jupân Dragomir Grama şi jupâniţa Stanca. Data: 22 iulie 1709, în zilele prealuminatului domn Constantin Brâncoveanu. Aşadar, în 2009 biserica (monument istoric) a împlinit trei secole de existenţă.
„Forma ei originară, fără abside laterale şi cu pridvor pe stâlpi de cărămidă (actualmente distruşi), corespunde tipului cunoscut şi consacrat în perioada lui Matei Basarab şi continuat în vremea lui Brâncoveanu. Pronaosul dădea acces şi la clopotniţă, fiind printre puţinele de acest gen păstrate în regiune, pe unde se urca pe trepte de piatră, din păcate complet dispărute. Naosul era fără turlă, iar catapeteasma din zid cu firide pictate. Cât priveşte absida altarului, ea era pictată şi acoperită de o semi-calotă sferică din zidărie. Este de-a dreptul uimitor cum, după atâţia ani, şi cu materialele simple de construcţie ale vremii (cărămidă, var, nisip), ea a putut rezista atât de mult timpurilor! Cu siguranţă, echipa de meşteri a fost una de foarte bună calitate. Biserica a suferit multe modificări şi reparaţii la doi ani după cutremurul din 1802, care a afectat-o puternic. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, s-au prăbuşit însă cupolele, iat turcii au ars-o, fiind de atunci complet abandonată. Biserica Domireşti – sau mai bine zis, ruinele sale – au reţinut de-a lungul timpului întreaga atenţie, atât în presă cât şi în vizitele mai mult sau mai puţin turistice sau de documentare”. (George Paţurcă – Poşta, Topliceni, Schiţă monografică, Ed. Alpha MDN, Buzău 2000)
Silueta vechii biserici brâncoveneşti rămâne – în pofida stării în care se găseşte – un subiect fotogenic. Jocul de lumini şi umbre asupra volumelor dă o plastică sculpturală imaginii, garantând farmecul unei fotografii obţinute la asfinţit. Mergeţi într-o zi şi admiraţi zidurile crăpate şi măcinate de la Domireşti, un loc bătătorit de veacuri, ce şopteşte curioşilor întâmplări din trecut. E un loc al memoriei, pe care sătenii îl vor refăcut. De aceea o ţărancă, văzând că fotografiez biserica, m-a întrebat dacă se va reface. „Tare bine-ar mai fi” a spus, mai mult ca pentru sine, femeia.

Anunțuri
Categorii:Memorie Etichete:, , ,
  1. dibu
    21/02/2010 la 18:14

    Avand o pasiune pentru fotografie am fost in nenumarate randuri cu niste prieteni la aceasta biserica.
    Din cate stiu exista o ruina asemanatoare in aproprierea Bucurestiului, imi scapa numele acum, iar cand le-am aratat pozele unor amici credeau ca am fost in acel loc, desi fotografiile erau facute la 2 km de oras.
    Intr-o dupa amiaza frumoasa poti sa ajungi sa admiri si tu frumusetea acestor ruini.Si aici ma adresez tuturor cititorilor acestui blog.
    Cred ca daca ramnicienii ar sti de aceasta biserica ar fi curiosi sa o „viziteze”.Intotdeauna ruinile de genul acesta dau un sentiment straniu.

  2. Dorin
    12/03/2010 la 10:45

    Copil fiind, in satul Oreavu, stabileam „expeditii” cu obiectiv „explorarea” acestei manastiri. Eram animati de misterul acestei ruine ce ne intarata spiritul aventurier. Se spuneau fel de fel de povesti despre ea: cum ca ar fi construita de Stefan cel Mare; ca avea un pistol prins in zidaria turnului clopotnitei (pentru care voiam sa ne urcam acolo sus), in fine, in 2009 m-am decis sa o caut din nou. Am gasit-o cu aceeasi emotie in suflet ca in copilarie. M-a facut sa retraiesc acele momente. O tine Dumnezeu in picioare. Incredibil!

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: