Arhiva

Archive for Martie 2010

RĂSCOALELE DIN RÂMNICU SĂRAT

21/03/2010 3 comentarii

În primăvara lui 1907, vâlvătăile au pârjolit o Românie săracă şi profund rurală, din nordul Moldovei, până la Dunăre, lăsând urme de sânge şi în ţinutul Râmnicului. Cauzele exploziei de ură populară stau încă ascunse în faldurile speculaţiilor şi minciunilor istoriei, tălmăcită şi răstălmăcită de regimurile politice. Presa vremii a fost zgârcită cu acest eveniment enigmatic, martorii au murit demult, iar documentele oficiale au fost, în bună măsură, arse!

Iată ce aflăm de la corespondentul ziarului «ŢARA», din 20 martie 1907:

Furia ţăranilor contra unui sublocotenent

Odată lumea scoasă din piaţă, unde vădit avea intenţia să devasteze Primăria, s-a crezut că oraşul a fost desigur scăpat de o nenorocire. Dl. procuror Paul Mironescu convorbise cu un grup de ţărani şi din vorbă în vorbă i-a condus până la hanul dlui. Ghiţă Teodorescu, de unde se credea că ţăranii vor apuca spre barieră, ca să plece acasă.
O altă parte însă, care părea mai îndârjită şi care căuta pricină de bătaie, se opreşte în Strada Victoriei, unde dl. căpitan Constantiniu, cu ai săi jandarmi călări, barase drumul. Aici au loc mai multe protestări din partea ţăranilor, protestări care se transformă într-o adevărată furie când mulţimea zăreşte pe dl. sublocotenent de jandarmi Arhim şi cât pe-aici să-l linşeze dacă dl. căpitan Constantiniu nu ordona jandarmilor călări să înainteze în faţa lor. Sublocotenentul a avut aici un gest frumos: cu mâinile încrucişate a stat mândru în faţa mulţimii înfuriate, sfidând urgia poporului. Spre liniştirea spiritelor, i s-a poruncit să plece tocmai când ţăranii care găsiseră în sfârşit un motiv de a-şi dezlănţui furia, încep a străbate printre cai şi delături şi o iau la fugă pe Strada Victoriei, scoţând strigăte sediţioase şi chemând şi pe ceilalţi, care se împrăştiaseră. Voind a prinde pe sublocotenentul Arhim, mulţimea apucă pe o stradelă spre Principele Ferdinand, dar pierzându-l din vedere, pe o altă stradelă ieşi iar în Strada Victoriei, în dreptul proprietăţii dlui. Antonescu, unde era instalată o cafenea.


Devastările

În această cafenea se adună în general arendaşi, proprietari şi comercianţi mai de seamă. La strigătele mulţimii, câţiva clienţi ai cafenelei apar pe trotuar. Ţăranii, zărind probabil printre aceştia vreun proprietar sau arendaş, se reped la ei, dar cei vizaţi dispar imediat în cafenea şi după cum se spune s-au refugiat în etajul de sus al clădirii. Atunci, câţiva ţărani urmaţi de o droaie de derbedei intră în cafenea forţând uşile şi înăuntru se dedau la stricăciuni. Scaune, canapele, biliard, oglinzi, portrete, totul în sfârşit complet sfărâmat şi scos în stradă.
Cei de afară au spart geamurile iar cu fărâmăturile de mobilă aruncau în etajul al doilea, ale cărui geamuri şi uşi au fost de asemenea sfărâmate cu totul.
Poate că mulţimea s-ar fi suit şi în etajul al doilea, dacă nu sosea un pluton de soldaţi care să-i dea afară din cafenea.
După această teribilă devastare, mulţimea o ia înainte pe Strada Victoriei, devastând pe rând toate prăvăliile fără obloane de pe partea dreaptă. La Tănase Condopol, o altă cafenea principală, nu s-a întâmplat nimic. Antreprenorul pusese la geam o icoană şi o candelă aprinsă, iar la trecerea gloatei a ieşit înaintea prăvăliei implorând graţie. A mai fost cruţat magazinul de încălţăminte al dlui. Panait Angelescu, probabil tot prin sugestia icoanelor şi candelei aprinse, ce domnia sa avusese prudenţa a le scoate la geam. Prăvăliile cu obloane şi uşi de fier n-au suferit nimic din cauză că ciomegele ţărăneşti erau prea slabe cu rezistenţa fierului.
Între altele a fost devastată prăvălia unei modiste, care desigur n-avea nimic de împărţit cu ţăranii. Asemenea, s-a devastat un biet ceasornicar, un bătrân septuagenar, care de douăzeci de ani migăleşte la tejgheaua lui pentru o mizerabilă existenţă. Apoi au fost devastate două cafenele a doi supuşi otomani. Una a dlui. Ovanes, instalată în proprietatea dlui. arendaş Codreanu, unde furia s-a dezlănţuit cu mai multă furie (sic!), şi a dlui. Vahan Măgârdician. Ambii au reclamat consulului turc din Galaţi.


Alte devastări

De la cafeneaua dlui. Vahan, devastatorii au mai spart câteva geamuri la locuinţa dlui. doctor Blasian şi apoi păreau că s-au împrăştiat. Se credea că oraşul a scăpat cu atâta. Acestea s-au petrecut pe la orele 12. După prânz am aflat că s-a devastat palatul dlui. Constantin Lupescu şi casa dlui. Anton Antonescu.

Mulţumim dlui Marian Galoiu din Dumitreşti pentru sprijinul acordat.

„CULTURA NU SE FACE CU LOPATA, CI CU LINGURIŢA”

13/03/2010 2 comentarii

INTERVIU CU ACTORUL LIVIU BUTNARIU

L-am întâlnit pe actorul braşovean Liviu Butnariu în Casa Butnariu de pe Strada Tudor Vladimirescu. Era în vizită la verişoara sa, doamna Lucreţia Popovici, fiica profesorului Emil Butnariu. Născut în anul 1933, actorul şi-a petrecut anii copilăriei la Râmnic, la bunicii săi materni. Este nepotul armeanului Vahan Măgârdicean(u), negustor de cafea, cacao şi ceai în ultimul deceniu al veacului XIX şi prima jumătate a veacului XX. Magazinul, numit „LA DOI LEI”, se găsea pe Strada Victoriei, la numărul 42.
Discuţia ne-a purtat pe aripile gândului în intimitatea oraşului de odinioară, necunoscut mie, dar atât de bine ştiut de interlocutorul meu, un povestitor fermecător, dornic să retrăiască crâmpeie din fericita copilărie râmniceană.

REP: Vă rog să ne spuneţi domnule Liviu Butnariu care este legătura dintre dumneavoastră şi familiile Măgârdiceanu, respectiv Butnariu.

L. BUTNARIU: Nu sunt născut în Râmnicu Sărat, dar mama mea este râmniceancă şi este fata lui Vahan Măgârdiceanu, celebrul negustor de cafea de pe strada Victoriei – „La doi lei”.

REP: Daţi-ne, vă rugăm, câteva date despre acest bunic al dumneavoastră.

L. BUTNARIU: Vahan Măgârdiceanu a fugit la sfârşitul secolului al XIX-lea din Turcia, din cauza prigoanei la care erau supuşi armenii în această ţară. Avea 14 ani şi se ocupa cu cafeaua. De altfel, trebuie să ştiţi, armenii sunt pricepuţi la negoţul cu cafea, covoare şi locuinţe. Şi, bineînţeles, toţi sunt artişti congenitali.

REP: Cum a fugit bunicul dumneavoastră?

L. BUTNARIU: Pogromurile religioase îndreptate împotriva armenilor otodocşi urmăreau purificarea religioasă a Imperiului Otoman, în sensul de fi un stat musulman. Au fost ucişi foarte mulţi armeni. Cine doreşte să cunoască istoria suferinţelor acestui popor, să citească „40 de zile pe Musa-Dag”, de Franz Werfel.
Aşadar, bunicul meu a sărit pur şi simplu în apele Bosforului în timpul unei altercaţii în care armenii unui întreg cartier din Constantinopol au fost măcelăriţi. Recuperat de un vas englezesc, micul Vahan nu avea asupra lui decât un fes şi două iatagane. La gât purta o cruciuliţă, pe care a dat-o echipajului în schimbul drumului până la Constanţa. În port, bunicul s-a angajat la un negustor de cafea, tot armean, oraşul de la Marea Neagră având o însemnată comunitate armeană. Armenii sunt dăruiţi locului unde trăiesc. Patronul îl exploata pe bunicul, îl muncea de la şase dimineaţa până la miezul nopţii. De aceea, Vahan şi-a luat banii pe care-i merita, s-a dus la gară şi a cerut un bilet (ştia foarte puţin româneşte) indiferent de destinaţie. Astfel a ajuns Vahan Măgârdiceanu la Râmnicu Sărat. Aici, s-a îndreptat spre hala din piaţă, unde măcelarii tranşau carnea la primele ore ale dimineţii. S-a oferit să le facă o cafea şi uite-aşa micul Vahan a fost îndrăgit de comercianţii râmniceni. A primit o gheretă în apropierea halei şi, încet-încet, armeanul şi-a mărit afacerea. Cu timpul, Măgârdiceanu a devenit unul din negustorii de frunte ai urbei, cu prăvălie şi cafenea pe Strada Mare (Victoriei). S-a căsătorit cu o ardeleancă, jumătate româncă, jumătate unguroaică, cu care a avut trei copii, doi băieţi şi o fată – mama mea.

Strada Victoriei în epoca interbelică

REP: Să discutăm despre fiii negustorului, Ion şi Agop Măgârdiceanu, figuri binecunoscute ale oraşului de altădată.

L. BUTNARIU: Lui Ion Măgârdiceanu râmnicenii îi spuneau „Magu”. Era un tip deştept, mare amator de teatru şi de frumos. Foarte cunoscut la Râmnic era şi fratele său – Agop Măgârdiceanu, zis „Bicu”, iubitor şi jucător de fotbal în echipa C.A.M.-ului (Fabrica de Ţigarete de mai târziu). Unchiul era şi arbitru. În acestă echipă jucau şi prizonieri de război. „Meseria” lui era aceea de cartofor, o „meserie” pe care şi-o făcea foarte bine. În 1947, unchiul „Bicu” a dispărut de acasă timp de zece zile. Când s-a întors, era plin de bani. Aşa era de bun! Excesele, în schimb, l-au terminat. Fuma extrem de mult, ca şi „Magu” de altfel. Costumele şi le făceau pe pachetul de ţigări, nu pachetul de ţigări pe costum. Buzunarul din stânga era pe măsura pachetului de ţigări „Regale” de o sută de bucăţi, pe care le fumau într-o singură zi! „Bicu” a făcut un stop cardiac în 1948 şi a murit la 40 de ani, iar „Magu” a murit de cancer pulmonar în 1962, la 60 de ani. Avocatul Ion Măgărdiceanu umbla însoţit de o armată de ciraci, încât îţi era aproape imposibil să te apropii de el. Erau tot felul de oameni, de la cei implicaţi în procese, la amatori de artă şi parteneri de cărţi. Împreună cu Victor Dimitriu, unchiul meu a scris mai multe piese de teatru. Mi-aduc aminte de „Oraşul lui Papuc” şi de „Bravos Râmnic”. I-a ajutat şi băiatul lui Vafiadis, un negustor cu drogherie pe Strada Mare. După război, cei doi au jucat „O noapte furtunoasă”. Am întâlnit în cariera mea mulţi oameni care, trăind o vreme la Râmnic, mi-au povestit că i-au văzut pe Ionel Măgârdiceanu şi Victor Dimitriu jucând în revistele scrise de ei.

REP: Povestiţi-ne despre cealaltă ramură a familiei dumneavoastră, ramura Butnariu.

L. BUTNARIU: Tatăl meu era fratele cunoscutului profesor şi director al Şcolii Comerciale din Râmnicu Sărat, Emil Butnariu. Venind la Râmnic, tata a cunoscut-o pe fata lui Vahan Măgârdiceanu, s-au plăcut şi s-au luat. Deşi ne-am stabilit la Braşov, iar la Râmnic veneam doar în vacanţe, am rămas un împătimit al acestui vechi oraş negustoresc. Sunt aici de trei zile, n-am mai fost de douăzeci de ani şi, în fiecare zi, plâng…Îmi plâng amintirile. În aceste zile am umblat bezmetic în căutarea amintirilor din copilărie. Eram prieten cu băiatul lui Ionescu, frizerul de pe Domneasca, cu Zuki, mare farmacist, cu Gigi Raffa, băiatul lui Petre Raffa, un băiat de excepţie ş.a.m.d. Veneam la Râmnic cu însoţitor plătit de bunicu’, luam birja şi mă plimbam pe Strada Mare pe gratis pentru că vizitii nu-mi luau bani. Veneam cu o valiză şi plecam cu două cufere. Mi-aduc aminte de ceaprazarul Macovei care, când mă vedea exclama:
– Ia te uită…cine a venit! A venit Livişor! Raşela, vino să-l vezi. Măi Livişor, dar tu n-ai şapcă!
– Cum n-am? ziceam eu.
– Asta-i şapcă?, replica el. Să-ţi dau eu o şapcă!
– Aş lua, dar n-am bani, continuam eu.
– Măi, eu nu te-am întrebat dacă ai bani, eu te-am întrebat dacă vrei şapcă, spunea evreul. Plecam cu trei, patru şepci.
Pe centru era sala doamnei Posmantir, unde i-am văzut pe Vraca, pe Bălţăţeanu ş.a. Râmnicul avea o atmosferă şi o căldură specifice, propice unei adevărate vieţi intelectuale. Comerţul liber a încurajat valorile.

REP: Cititorii sunt interesaţi să afle câte ceva despre cariera dumneavoastră de actor. Ce ne puteţi dezvălui în acest sens?

L. BUTNARIU: Era normal, cu doi doi unchi talentaţi – „Magu” şi „Bicu” Măgârdiceanu, să fac actorie. Pe ei i-am moştenit. De altfel, eu semăn cu Ionel Măgârdiceanu. Când am absolvit, în Braşov luase fiinţă Teatrul de Operetă şi Estradă. Deşi fusesem repartizat la Baia Mare, am venit la Braşov, oraşul meu natal, şi am jucat din 1955 până în 1989. Sunt fericit că într-un spectacol jucat la Casa de Cultură din Râmnicu Sărat, mama verişoarei mele, soţia profesorului Butnariu, era în primul rând. Astfel mi-am satisfăcut obligaţiile pentru acest oraş. Vă doresc un teatru. Posibilităţi există, voinţă trebuie. Râmnicul a fost, este şi va rămâne un oraş de intelectuali. Cultura nu se face cu lopata, se face cu linguriţa! După douăzeci de ani de când n-am mai fost pe aici vă spun: râmniceni, mergeţi înainte!

PORTRETE DE ALTĂDATĂ

13/03/2010 2 comentarii

Prin anul 193…, pe străzile Râmnicului putea fi văzut un tânăr însoţit de un aparat de fotografiat, interesat de statuile, clădirile şi grădinile oraşului. Era „pozarul” de pe strada „Mare”(Victoriei), un tânăr cu faţa prelungă, fruntea lată, de sub care ochii iscoditori scrutau străzile târgului. Ochelarii şi mustaţa completau portretul fotografului Ion G. Hansa.


Profesori şi elevi de la Şcoala Comercială; în mijloc – directorul, Emil Butnariu

Fotografiile de la începutul deceniului patru le-a făcut la îndemnul concitadinilor Paul Nicolescu şi Constantin Anastasiu, doi gazetari cărora le păsa de oraşul în care trăiau. Tinerii ziarişti au întocmit un almanah al judeţului, o „mică enciclopedie” a ţinuturilor râmnicene. Iată ce declarau cei doi în prefaţa cărţii: „(…) am căutat, în această lucrare, să scoatem în relief viaţa economică, socială, culturală şi politică; bogăţiile solului şi subsolului, precum şi trecutul istoric al oraşului şi judeţului Râmnicu Sărat.”. Pentru imagini au apelat la Ion G. Hansa, portretistul cu atelier în strada Victoriei. Acesta, deşi se deplasa la chemare, ieşea destul de rar din atelier. Specializat în portrete, Hansa era mai puţin atras de peisajul citadin, în pofida faptului că Râmnicul interbelic oferea o paletă largă de subiecte fotogenice.
Iată cum îşi făcea Hansa reclamă în epoca interbelică: „Specialist pentru fotografiatul copiilor, grupuri, nunţi, precum şi pentru banchete. Instalaţie specială modernă pentru fotografiat seara. Specialist pentru fotografiat în orice saloane cu lumină electrică sau magneziu. Măriri fotografice. Portrete la înălţimea artei fotografice. Reproduceri după picturi, instantanee, lucrări industriale şi arhitectonice. Interioare şi exterioare. Reproduceri de documente. Fotografii de porţelan pentru morminte, în orice mărime, după fotografii cât de uzate. Aparat fotografic, ultima creaţiune, care prinde mişcările cele mai vertiginoase în instantaneu cu o preciziune uimitoare: alergări de cai, curse de automobile, avioane în plin zbor, etc”. De asemenea, în atelierul din strada Victoriei nr. 146, amatorii puteau găsi diverse articole fotografice.
Imobilul în care odinioară era atelierul fotografic există şi astăzi. A adăpostit până de curând un magazin pe care actualul proprietar l-a botezat „Casa Hansa”, cu gândul şi inima la portretistul de altădată. Acum acolo se află un salon de frumuseţe.

Scóla primară de băeţi din R. Sărat

08/03/2010 6 comentarii

La începutul secolului XX, datorită tehnicii din ce în ce mai avansate în domeniul reproducerilor, capătă o largă circulaţie cărţile poştale ilustrate. Ele veneau în întâmpinarea nevoii de comunicare a oamenilor acelor timpuri. Câteva gânduri însemnate pe aversul ori pe reversul unei vederi micşorau distanţa dintre expeditor şi destinatar, dezvăluindu-i celui din urmă o secvenţă vizuală a locului de unde era trimisă.

Iată o ilustrată clasică, expediată în 1903 la Arnay le Duc, un oraş din departamentul Bourgogne din estul Franţei. Ilustrata are faţa verso rezervată doar adresei destinatarului, mesajul fiind semnat pe spaţiul liber al feţei recto, unde de fapt e imaginea, care nu ocupă întreaga suprafaţă. Cartea poştală a fost expediată de la Sihlea de un reprezentant al boierilor Grădişteni. Poate chiar Elena Grădişteanu, soţia lui Constantin Grădişteanu (1833-1890) şi sora poetului Alexandru Sihleanu (1834-1857). Sau poate e vorba de Ion C. Grădişteanu, fiul lui Constantin, deputat de Râmnic.
Interesant e că în 1903, expeditorul aminteşte un eveniment petrecut cu aproape doi ani mai devreme, anume manevrele militare din judeţul Râmnicu Sărat din toamna lui 1901, desfăşurate la Sihlea, manevre la care a luat parte însuşi regele Carol I. Nu e greu de bănuit că alegerea judeţului nostru a fost influenţată de Grădişteni. „A cette occasion le roi de Roumanie et ses augustes hôtes out honoré de leur prezence notre château”, scrie expeditorul sub imagine. „Notre chateau” desemna castelul costruit de Grădişteni între 1880 şi 1886, după planurile austriacului Holtzer, devenit astăzi, după numeroase modificări, şcoală generală.
Tot o şcoală putem vedea şi pe faţa recto a ilustratei. Şi nu orice şcoală! E vorba de cel mai vechi imobil destinat unei şcoli primare din oraşul nostru : Şcoala N°. 1 de Băieţi. Despre ea aflăm că „S-a construit în anul 1885, în locul cumpărat de comună de la Grigore Nelepcu. Construcţie de zid masiv, acoperită cu tablă de fier, se compune dintr-un corp cu etagiu, are patru clase, un vestibul, două culoare, o cameră pentru cancelarie, iar la etagiu de sus patru camere pentru locuinţa directorului, un culoar şi două latrine, iar ca dependinţe în curte o magazie de scânduri şi o (?). Acest imobil se află împrejmuit cu zăplazi de scânduri. Se învecinează la răsărit cu Strada Elisabeta Doamna, la apus cu proprietatea domnului Enache T., la miazănoapte cu proprietatea Bisericii Robeasca şi la miazăzi cu Strada Ştefan cel Mare. Terenul ocupat de acest imobil împreună cu curtea are o suprafaţă de 8000 m.p. ”.
Fotografia e făcută dimineaţa. Ne dăm seama de acest lucru după cum cade umbra şi după aşternuturile scoase la aerisit printr-una dintre ferestrele de la etaj, unde, aşa cum aţi aflat, era locuinţa directorului. De altfel, în cadrul celorlate două feretre ale faţadei apar directorul şi soţia sa. Îl zăriseră probabil pe fotograful instalat în faţa şcolii şi nu doreau să treacă neobservaţi. M-am întrebat şi altădată, mă întreb şi acum : doreau să vadă ce se întâmplă în curte sau doreau să fie fotografiaţi ? Oricine ar fi fost fotograful şi oricât de departe te-ai fi aflat, nu puteai rata ocazia unică de a fi prezent în cadru. Era, în cele din urmă, singura dovadă că ai fost prezent în acel spaţiu şi acel timp. Spre deosebire de cei de la etaj, la parter, în faţa intrării, observatorul atent distinge două siluete aşezate, posibil învăţători aflaţi în recreaţie. În dreapta cadrului se disting mai multe pupitre pentru cei mici.
Din păcate, nu se ştie cine a condus şcoala între 1885 şi 1906, pentru a putea spune cine este personajul de la fereastră. Cunoaştem directorii începând cu Ion Enescu (1906-1910) şi terminând cu Valentina Bacşei (din 1998). Cel mai „longeviv” director s-a dovedit Dimitrie Dicescu (1910-1937), frate cu Toma, Lazăr şi Nicolae, toţi fiii preotului Ştefan Dicescu, toţi demni reprezentaţi ai târgului de odinioară.
Cea mai mare parte a celui de-al IX-lea deceniul al veacului trecut am petrecut-o pe băncile acestei şcoli. E drept că în localul nou, construit în 1970. Dar am învăţat şi în clădirea ridicată cu 125 de ani în urmă. Nu ştiam atunci prea multe despre şcoala veche. Stiam însă (ştiu şi acum) că e cea mai bună şcoală din oraş. A fost, este şi va fi.

VLAHUŢĂ ŞI CASA DE CULTURĂ

04/03/2010 14 comentarii

Postez de astă dată – pentru prima oară – o imagine „socialistă” a Râmnicului de pe vremuri… O fotografie în care un monument interbelic stă alături de o clădire postbelică, de un gust discutabil. Din 1937, Al. Vlahuţă priveşte gânditor mulţimea. Bronzul a fost modelat de Oscar Spaethe, la dorinţa câtorva boieri râmniceni cu dare de mână: Menelas Chircu, Al. I. Zamfirescu ş.a. Erau cei alături de care Vlahuţă urcase pe valea Râmnicului, până în munţii de sub care râul îşi adună apele. Interesant este că bronzul a fost turnat cu destui ani înaintea dezvelirii oficiale, dar – aşa cum se întâmplă la noi – treburile au trenat, piedicile nefiind puţine. Prin 1932, înainte de dezvelirea din ’37, părerile râmnicenilor despre statuie erau împărţite: „Acum, bustul a fost aşezat pe soclul ridicat lângă liceul de băieţi. Cum stă însă pe acest soclu, vede toată lumea: nu numai că soclul este prea îngust faţă de bust dar, ce e mai rău, în partea dreaptă bustul atârnă în afară mult mai mult ca în partea stângă. Parcă ar fi cumpărat «de ocazie» şi potrivit pe soclu de mântuială”. Aceste frământări nu arătau decât că râmnicenilor le păsa de oraşul lor, de modul în care li se înfăţişa acesta propriilor locuitori, dar şi străinilor.
Din 1960, lui Vlahuţă i s-a alăturat Teatrul Muncitoresc, actuala Casă de Cultură, un imobil a cărui construcţie s-a prelungit pe toată durata anilor ’50. Aşadar, la data fotografiei (sfârşitul deceniului şapte), faţada realist-socialistă domina de aproape zece ani răscrucea din faţa vechiului gimnaziu de băieţi. Imobilul reflectă influenţa arhitecturii sovietice din acea perioadă. După Al Doilea Război Mondial, „lumina venea de la răsărit”, iar repertoriul arhitectural oficial avea să se schimbe. Astfel, clădirea în manieră autohtonă a Teatrului Comunal din grădina publică avea să dispară din geografia oraşului, timp în care, folosindu-se chiar cărămizile rezultate în urma demolării teatrului, se edifica noua construcţie a Casei de Cultură. Noul stil nu era rodul unei evoluţii organice, ca în cazul curentului neoromânesc, ci a fost adoptat ca o componentă a noii ideologii socialiste. Realism socialismul, un concept artistic dezvoltat în Uniunea Sovietică, îşi reclama originile clasice, dar scopul lui nu era acela de a crea o artă accesibilă maselor ci, mai degrabă, o reacţie la adresa arhitecturii occidentale (modernă, cubistă, internaţională) considerată inaccesibilă maselor. Curentul se dorea a fi o reflectare a gustului tradiţional amestecat cu elemente antice, fapt reflectat de lozinca la modă atunci: „Să învăţăm de la clasici!”. De altfel, trecătorul atent observă frontonul clasic – motivul triunghiular lipsit de ornamente care încoronează faţada.
În prezent, Casa de Cultură poartă numele sopranei Florica Cristoforeanu, născută la Râmnic în luna lui florar a anului 1886.
Fotografia ilustrează un oraş patriarhal, cu străzi pavate cu piatră cubică, pe care circulă mai mulţi biciclişti decât automobilişti. Câtă diferenţă faţă de prezent! În spatele scuarului cu statuia lui Vlahuţă se află un alt scuar verde, dispărut în anii ’80. Azi locul e înţesat de automobile. De o parte şi de alta a clădirii, privirea alunecă de-a lungul străzilor Amurgului (fostă Elisabeta Doamna) şi Tudor Vladimirescu (fostă Carol I). Pe cea din urmă, clădirea din plan îndepărtat a adăpostit o bucată de vreme, între războaie, Căminul Cultural.
Imaginea a fost făcută după-amiaza târziu, iar fotografa (o oarecare Valentina Giurgianu) s-a cocoţat pe ceva, cadrul nefiind luat de la nivelul străzii.

TEATRUL COMUNAL

01/03/2010 7 comentarii

Teatrul Comunal era o siluetă binecunoscută râmnicenilor din cea dintâi jumătate a veacului trecut, un reper urban al micului oraş de la hotarul moldo-valah, aşezat pe “şleaul cel mare al drumurilor”, în ţinutul sărat din “cotul cutremurelor”. Zguduiturile pământului au fost de altfel pricina dărâmării clădirii teatrului, în anii `40 ai veacului anterior ; o soluţie nefericită, luată la repezeală, ca şi în cazul bisericii “Piatra”, ctitorită de Ştefan cel Mare. O sentinţă nefastă, dar oarecum de înţeles în deceniul cinci, în care trecutul se destrăma cu mare repeziciune, în care lumea veche era înlocuită cu lumea nouă, un deceniu funest în care românii au pierdut mai tot ce câştigaseră între 1918 şi 1938.


Ridicat în urmă cu un secol, Teatrul Comunal se făcea remarcat prin elemente decorative preluate din arhitectura mănăstirescă şi ţărănească. Un element important în definirea caracterului său, făcând trimitere la arhitectura orientală, este arcul frânt, folosit de architect la golurile intrării, încadrate de scurte coloane. Acoperişul mişcat, străpuns de lucarne, şi corpurile scoase în relief din linia faţadelor, reprezintă o abordare arhitecturală tipică lui Petre Antonescu, imitat în acest sens de mulţi tineri arhitecţi.
Astăzi… nu ne rămâne decât să ne mulţumim cu amintirea teatrului de odinioară, pe scena căruia jucau Constantin Nottara, George Vraca, Marioara Voiculescu, Iancu Brezeanu, şi pe care venea să-i aplaude o lume bună, cultivată şi rafinată, lumea Râmnicului de altădată, cu un deosebit nivel de distincţie şi bun simţ.