Arhiva

Archive for Aprilie 2010

LA FÂNTÂNĂ

29/04/2010 6 comentarii

Ceasurile erau înaintate când bătrânul fotograf sosit de la Bucureşti cobora din trăsură în partea de miazănoapte a târgului de pe Râmnic. Era destul de ostenit şi gândea să tragă degrabă la unul din hanurile de pe strada Mare. Pusese piciorul în gara oraşului într-o zi calmă de vară, când nicio frunză nu tremura în bătaia vântului cu care râmnicenii erau obişnuiţi. După ce a imortalizat câteva clădiri arătoase răspândite pe harta oraşului, meşterul însoţit de cutia magică ajunse aşadar la întretăierea bulevardului Cuza cu o stradă ce amintea de boierii Deduleşti şi o alta botezată Dragomireşti. Aici – îl vestiseră localnicii – se găsea o clădire demnă de a fi înfăţişată pe o carte poştală. Era vorba de o şcoală primară, a doua din târgul Râmnicului, clădită cu doar câţiva ani înainte, între străzile amintite mai sus. Meşterul fotograf, oprit în dreptul unei fântâni, scrută imobilul dinaintea sa, privi îndărăt spre soare, după care sări din trăsură în praful fin aşternut sub roţile acesteia. Luă tripodul, îl fixă în faţa caleştii, după care înşurubă cutia de lemn în care se găsea placa fotografică. De fântâna arteziană din faţa şcolii se apropie o femeie în alb, însoţită de un cal ce îşi vârî botul în havuzul pe fundul căruia apa stătută reflecta lumina după-amiezei târzii de vară. Sorbi cu nesaţ, apoi îşi întoarse pe neaşteptate capul pentru a alunga muştele care nu-i dădeau pace. Femeia rămase ţintuită locului, cu ochii la omul din faţa ei. Acesta se „ascundea” înapoia aparatului fotografic, atent la ceea ce se întâmplă în cadru…Calul dădea semne că vrea să plece, dar femeia zăbovea, privind la ineditul spectacol care i se desfăşura în faţa ochilor, la domnul în redingotă aplecat deasupra instrumentului sprijinit pe cele trei picioare. Nu mai văzuse niciodată aşa ceva. Maestrul găsi că acum era momentul să surprindă imaginea. Trase aer în piept, luă capacul de pe obiectiv, numără în gând şi acoperi în cele din urmă cilindrul de alamă al obiectivului. Un zâmbet discret înflori pe faţa fotografului – satisfacţia lucrului bine făcut. Intuiţia îi spunea că imaginea va fi una reuşită, pe măsura experienţei de zeci de ani într-ale fotografiei. N-ar fi lucrat altfel pentru „Maier & Stern”, cea mai reputată editură în privinţa cărţilor poştale ilustrate.

Categorii:Nostalgie

GEOGRAFIA JUDEŢULUI RÂMNICU SĂRAT, 1909

20/04/2010 14 comentarii

La începutul veacului XX, copiii de pe întreg cuprinsul judeţului Râmnicu Sărat învăţau, în clasa a II-a, geografia judeţului. Prin grija institutorilor I. Enescu şi V. Smerea, şcolarii aveau la dispoziţie un manual ce le dezvăluia tainele geografiei locale, într-un limbaj direct şi simplu, lipsit de înflorituri. Exemplarul care ne-a picat în mână e din 1909 şi este a IV-a ediţie, prima datând din 1904.

Trimestrul I se deschidea cu „Punctele cardinale pe cer”, după care urma lecţia „Punctele cardinale pe pereţii clasei, pe tablă şi tăbliţă”. Urma „Planul clasei”, „Planul şcoalei”, „Împrejurimile şcoalei” ş.a.
Un capitol interesant este „Plimbarea în oraşul Râmnicu Sărat”:
„De la şcoală plecăm pe drum (stradă) care e un loc liber cuprins între două şiruri de case. Aceste case împreună cu altele de prin prejur formează oraşul Râmnicu Sărat. În oraşul Râmnicu Sărat, strada cea mai cunoscută este strada Victoriei. Din această stradă, se desprinde spre răsărit, pe lângă grădina oraşului, o stradă largă, frumoasă, cu pomi pe delături, numită bulevard, pe care mergem la gară.

Tot din strada Victoriei se mai desparte spre apus o stradă mai mică pe care mergem la piaţă. Piaţa este un loc fără case, unde se adună oamenii spre a cumpăra şi vinde fel de fel de lucruri. Prin piaţă curge o apă mică (pârâu), care mişcă morile, numită gârla morilor. Pe la marginea de apus a pieţei curge o apă mai mare, numită râul Râmnicu Sărat, peste care se află un pod mare de fier, pe care trec căruţe. Din piaţă uitându-ne, spre apus, peste râul Râmnic, vedem nişte ridicături mai mari de pământ, numite dealuri (dealul Plevnei, dealul Dărâmaţi, etc)”.
Elevii de la şcoalele urbane învăţau despre oraşul Râmnicu Sărat că „e aşezat pe un loc ridicat şi este udat în partea de apus de râul Râmnic, de unde şi-a luat şi numele”. Mai departe, lecţia înşiră cele mai importante străzi: Victoriei, Carol I (azi T. Vladimirescu), Ştefan cel Mare, Independenţei (azi Toamnei), Cuza-Vodă, Principele Ferdinand, Gării, Libertăţii (azi M. Basarab). Pe un plan ce însoţeşte textul găsim şi străzile: Regală (azi C. Brâncoveanu), Justiţiei (azi I. Mihalache şi, parţial, N. Bălcescu).

„Oraşul Râmnicu Sărat are trei şcoli de băieţi şi două şcoli de fete. O şcoală profesională, Doctor Ecaterina şi Dimitrie Christescu, unde se duc fetele să înveţe lucrul de mână (croitorie, spălatul rufelor ş.a.) după ce au terminat clasele primare.

Şcoala Profesională de fete Doctor Ecaterina şi Dimitrie Christescu

Monograma lui Dimitrie Christescu pe marchiza casei de pe Bd. Cuza-Vodă

La gimnaziu se duc copiii să înveţe carte, după ce au terminat clasele primare. În partea de răsărit a oraşului (afară din oraş) se află şcoala de agricultură”. În prezent, imobilul care odinioară adăpostea şcoala profesională de fete aparţine Şcolii „V. Cristoforeanu”, iar şcoala de agricultură (vechea gară de la 1881) a rămas în domeniu, aparţinând Grupului Şcolar Agricol.
La început de secol, oraşul avea două spitale: judeţean şi „Bagdat”.
La „Grădini publice – Pieţe”, aflăm că „În mijlocul oraşului, pe strada Carol I, se află grădina publică. Pieţe mai însemnate sunt: Piaţa palatului comunal; Piaţa legumelor şi a halelor, peste iazul morilor unde se vând legume, carne, peşte şi altele. Lângă această piaţă, se află oborul de vite, unde dumineca se vând şi se cumpără vite. Piaţa Libertăţei (Oborul Drăgaica) în partea de răsărit a oraşului unde se vând lemne şi cereale”. Cei mai mulţi dintre orăşeni erau români, alături de care puteau fi întâlniţi evrei, bulgari, sârbi ş.a.
Lecţia „O plimbare afară din oraş sau din sat” prezintă formele de relief ce pot fi întâlnite în împrejurimi: şesul, podişul, munţii.
După câteva lecţii despre sat, urmează „Descrierea unui sat (model), Puieşti”, cu o vedere generală şi un plan al satului.
Împrejurimile comunei Râmnicu Sărat:
„Dacă ieşim prin partea de nord a oraşului pe şoseaua ce duce spre Focşani, întâlnim satele Jideni şi Slobozia, aşezate pe nişte dealuri acoperite cu vii. Spre apus, trecând podul peste râul Râmnic şi mergând pe şoseaua care duce pe valea acestui râu, dăm peste satul Plevna; de aici ridicând un deal dăm de satul Grebăn. Spre sud, trecând râul Râmnic, întâlnim satul Bălţaţi, aşezat pe o câmpie, iar peste linia ferată găsim satul Rubla. În partea de răsărit se găsesc satele Obidiţi şi Fotin. Aceste sate învecinate cu oraşul nostru formează împrejurimile lui. Toate sunt legate de oraş prin şosele”.
Trimestrul al II-lea începea cu „Plasa”:
„Unele ori mai multe sate sau cătune la un loc formează o comună. Comuna noastră împreună cu comunele vecine şi cu altele mai îndepărtate formează o plasă. În capul unei plăşi se află un om numit administrator de plasă, care observă ca primarii comunelor rurale din plasa lui să-şi facă datoria. El priveghează ca şcolile, bisericile, drumurile, podurile, să fie ţinute în bună stare. Cu ajutorul jandarmilor, el prinde pe făcătorii de rele şi îi dă pe mâna judecătorului. Comuna în care şade administratorul de plasă se numeşte reşedinţa plăşii. În unele reşedinţe de plasă e şi câte o judecătorie de pace. Tot la reşedinţa plăşii se poate găsi şi câte un oficiu telegrafo-poştal, câte o moaşă, un agent sanitar, o infirmerie (un fel de spital) ş.a. Marginile sau hotarele unei plăşi pot fi: un drum, o apă, un munte sau un deal. O plasă este de multe ori mai mare decât o comună”.
Urmează prezentarea celor zece plăşi ale judeţului Râmnicu Sărat: Topliceni, Puieşti, Bălăceanu, Boldu, Vârteşcoiu, Coteşti, Plagineşti/Plaineşti şi Dumitreşti, Gologanu şi Măicăneşti, cu indicaţia ca fiecare învăţător să înceapă cu plasa din care face parte comuna sa.
În trimestrul al III-lea, şcolarii studiau întreg judeţul ce „se lasă cu încetul de la nord spre sud”, de la culmile Alunişului şi Războiului până la râul Buzău. În 1909, judeţul Râmnic se învecina cu judeţele: Putna, Buzău, Brăila, Brăila, Covurlui şi Tecuci. Sunt amintite apele curgătoare, stătătoare, târgurile însemnate, căile de comunicaţie, producţiunile judeţului, ocupaţiile locuitorilor.

ŞTEFAN D. POPESCU (1863-1911)

14/04/2010 2 comentarii

Prin 1894, directorul Gimnaziului de Băieţi „V. Boerescu” din Râmnicu Sărat era un anume Ştefan D. Popescu, profesor de matematici. Cine era acest personaj al cărui nume elevii îl pot citi pe placa de marmură din holul actualului Colegiu Naţional „Al. Vlahuţă”? Ştefan D. Popescu s-a născut la Râmnicu Sărat la 30 martie 1863. După ce a absolvit cursurile şcolii primare din Râmnicu Sărat, a urmat cursurile Liceului „Matei Basarab” din Bucureşti, susţinând examenul de Bacalaureat în Litere şi Ştiinţe la Universitatea din Bucureşti, în anul 1884. Înscriindu-se la Facultatea de Matematică şi Ştiinţele Naturii, în anul 1889 obţine Certificatul de aptitudine şi i se conferă diploma de licenţiat în matematici. După ce a predat matematicile la Liceul „Matei Basarab” din Bucureşti şi la Gimnaziul din Târgovişte, în anul 1894 devine profesor de matematici şi director al Gimnaziului clasic din Râmnicu Sărat. Deşi s-a preocupat de didactica matematicilor, efectuând şi un interesant experiment novator, a manifestat interes deosebit şi pentru geografie, în 1899 a obţinut, prin concurs, o bursă pentru a studia geografia în străinătate. În perioada 1899 – 1903 a studiat geografia la universităţile din Leipzig şi Berlin, sub conducerea lui Friedrich Ratzel şi Ferdinand von Richthofen, obţinând titlul de doctor cu o teză asupra istoricului formării văii superioare a Oltului.

Gimnaziul clasic din Râmnicu Sărat

Numit profesor de matematici la Şcoala Normală „Vasile Lupu” şi profesor de geografie la Liceele comerciale din Iaşi, în anul 1904, în urma examenului de abilitare, este numit docent universitar în specialitatea geografie. La 13 aprilie 1904 deschide cursul liber de geografie la Universitatea din Iaşi. Deschiderea cursului de geografie a coincis cu desfăşurarea, la Iaşi, a lucrărilor primului Congres al profesorilor de geografie din România. Lecţia inaugurală – Locul geografiei între ştiinţe, însemnătatea ei educativă – a fost ţinută de Ştefan D. Popescu în cadrul acestui Congres, la 13 aprilie 1904. În 1908 devine profesor suplinitor şi apoi profesor titular al Catedrei de Geografie. A predat cursuri de geografie la Universitate şi la Seminarul Pedagogic al acesteia şi a publicat lucrări de geografie matematică şi de geografie regională. A fost numit de minister ca delegat în Comisiunea Polară Internaţională, în 1911 fiind delegat să participe la Congresul Internaţional de Geografie, dar decesul prematur i-a curmat activitatea la 5 septembrie 1911.