Arhiva

Archive for Iulie 2010

Băile Câineni, Râmnicu Sărat – Aleea Coşereanu

30/07/2010 2 comentarii


Dacă Iacob Coşereanu, prefectul de Râmnic, n-avea o casă de vacanţă pe malul lacului de la Câineni, fotograful Hansa n-ar fi imortalizat secvenţa de faţă. E o imagine arhaică, cu aleea pietruită ce conduce la balta sărată din fundal. Doar câteva case însoţesc drumul, semn că acesta fusese deschis cu puţin timp în urmă. Prima este casa prefectului.
Câţiva săteni s-au oprit la oarecare distanţă de fotograf, curioşi de apariţia omului cu camera obscură. Timiditatea îi împiedică să avanseze. Sunt cei ce însufleţesc peisajul rural interbelic, surprins de fotograful oraşului Râmnicu Sărat şi însoţitorul prefectului în satul din sud-estul judeţului, pe malul Buzăului.
Primele amenajări ale staţiunii au avut loc la începutul anilor ’30, aflăm din „Almanahul Râmnicului” – „S-a trasat o promenadă plantată cu tei, care leagă satul cu lacul, se construieşte, pe malul lacului, un pavilion cu zece cabine pentru băi calde, sistematice, precum şi câteva cabine, pe lac, pentru băi reci”.
Din punct de vedere geografic, lacul de la Câineni este un liman fluviatil cu „apă leşioasă sărată”. Nămolul „miraculos” este căutat de suferinzi.
„Acest lac, cu faima de care se bucură, cu nămolul său binefăcător, este menit să joace un mare rol în economia judeţului Râmnicu Sărat”, scria Nic (Paul Nicolescu?) în urmă cu aproape 80 de ani. N-a fost să fie… Judeţul s-a desfiinţat odată cu venirea comuniştilor la putere, la sfârşitul anilor ’40. Perioada de „glorie” a staţiunii a fost în deceniile şapte şi opt ale veacului trecut. Începând cu anii ’90, dotările au dispărut, staţiunea balneară a decăzut, astfel că azi doar câtiva vârstnici îşi mai caută sănătatea pe malul lacului pierdut în stepa şesului din răsăritul României.

Anunțuri

Teatrul din grădina publică

Azi am pus mâna pe o imagine luată de Ion Hansa în grădina publică din Râmnicu Sărat. Imprimată la Librăria „Progresul”, fotografia reprezintă Teatrul Comunal, despre care Retro-Râmnic a amintit aici. Ridicat în anul 1906, Teatrul Comunal n-a fost dorit de toţi locuitorii. În acest sens, prin 1905, un râmnicean semna în „Machina” următoarele versuri satirice: „De biruri grele şi-angarale / Ne crapă buza-n patru / N-avem nici apă nici canale / Da-n schimb avem un teatru / Nu mai vorbesc de străzi pavate / N-avem decât trei, patru / Şi alea prost iluminate / Da-n schimb avem un teatru / E drept, suntem mult mai prejos / Ca insula Sumatru / Deşi plătim prestaţii gros / Da-n fine avem un teatru”.
Teatrul avea destinaţie culturală, dar şi comercială; era închiriat la diferiţi antreprenori şi periodic aveau loc diverse expoziţii, cele agricole stârnind interesul celor mai mulţi dintre râmniceni.

Lângă teatru se găsea un bufet unde, la o bere ori o bragă, domnii făceau politică. De 10 Mai, grădina era plină de lume ieşită la promenadă.
Teatrul n-a avut o viaţă uşoară, în vara lui 1921, „Foaia Râmnicului” menţionând că teatrul „pare o vilă părăsită…iar trupele de teatru, demult au încetat să-l viziteze”. În 1929 are loc un incendiu care lasă teatrul fără obiectele necesare, iar în 1942 se pune problema unei noi construcţii cu sală de spectacole, întrucât vechiul local devenise impropriu, fiind folosit ca depozit de alimente.
Odată cu schimbarea de regim politic, în 1948, comuniştii hotărăsc demolarea Teatrului Comunal şi ridicarea noului Teatru Muncitoresc, actuala Casă de Cultură. Dispărea astfel din geografia oraşului un simbol artistic, ridicat în manieră autohtonă de Petre Antonescu, fiul oraşului de pe malurile Râmnicului. Cu atât mai mult îi suntem recunoscători fotografului Ion Hansa pentru că şi-a aşezat într-o zi de toamnă ori de primăvară aparatul în faţa Teatrului Comunal din Râmnicu Sărat.

ÎNFRUMUSEŢAREA ORAŞULUI

20/07/2010 2 comentarii


„Pornisem într-o dimineaţă afară din oraş şi rătăceam în neştire pe dealul Dărâmaţilor (azi Oreavu, n.R-R.). Ajuns în vârf, mă oprii şi-mi întorsei privirile spre oraş. O frumoasă privelişte mi se desfăşura înaintea ochilor: în vale, apele Râmnicului curgeau liniştite. Dincolo de râu, oraşul, sub aurul razelor de soare, lua o înfăţişare fantastică. Turlele bisericilor scânteiau mistic. La stânga, o moară cu multe caturi se ridica maiestuoasă; la dreapta, în fund se zărea gara. Verdeaţa, pe întreg cuprinsul, răsărea dintre clădiri. Iar deasupra, cerul albastru”. Cel ce „fotografiază” oraşul într-o dimineaţă de odinioară este profesorul Ion Gane, un împătimit al aşezării de pe malul Râmnicului. De departe oraşu-i pare frumos şi „fantastic”, „Dar curând, ca un contrast pentru frumuseţea pe care i-o găsisem din depărtare, îmi veniră în minte toate locurile virane din oraş, în care cresc bălării, Teatrul Comunal destul de primitiv, monumentul eroilor din faţa Prefecturii neavând măreţ într’însul, bustul de prost gust din piaţa Primăriei, şi multe altele”. Destul de critic concitadinul nostru de altădată, nu-i aşa? S-o fi supărat mai-marele urbei pe el ori ba? Locuri virane există şi azi la Râmnicu Sărat, teatrul în schimb a dispărut demult. În privinţa celui din urmă, Ion Gane îl numeşte „primitiv” nu din punct de vedere estetic, ci din pricina stării deplorabile în care se găsea în anii de după Primul Război Mondial.

„Bustul de prost gust din faţa Primăriei”, aflat azi în vecinătatea bisericii Bagdat

„Bustul de prost gust din faţa Primăriei” aparţine lui Alecu Bagdat şi există şi azi, dar în cu totul alt loc, la răscrucea străzilor Amurgului, Păcii, Păun Pincio şi Al. Vlahuţă. Reamintesc cititorilor că la acea dată, Primăria se găsea pe Strada Primăriei, în imobilul care în prezent adăposteşte muzeul local. Monumentul eroilor din faţa Prefecturii reprezintă o necunoscută pentru mine. Nu ştiu când a fost amplasat şi când a dispărut. Ştiu că o bucată de timp, până în 1948 probabil, în scuarul din faţa Prefecturii (azi Primăria) a odihnit bustul lui Al. P. Tătăranu, prefect de Râmnic şi deputat la sfârşitul veacului XIX, un apropiat al Brătienilor.

Bustul lui Al. P. Tătăranu, imagine din anii ’30

Aşadar, Ion Gane scoate la lumină unele aspecte mai puţin plăcute ale oraşului, întrebându-se: „Cum se face că în oraşul acesta unde sunt iubitori de frumos şi fii devotaţi locului lor natal, nu se găseşte aproape nimeni care să es intereseze de estetica lui?… Explicaţia mi-am dat-o însă numaidecât: râmnicenii noştri aşteaptă totul de la stat şi de la comună. Plătim biruri, dări, zic mai toţi, aşadar ne facem datoria de cetăţeni; încolo, treaba statului! Ei bine, în faşa unei astfel de concepţii greşite, trebuie să opunem o alta. Statul, mai cu seamă azi, după marele răsboi, e în imposibilitate să satisfacă cerinţele tuturora. Un proverb românesc zice: Nu poate statul, ce poate satul! Şi aşa e. Dacă statul, în cazul nostru, nu se poate ocupa de înfrumuseţarea Râmnicului, să vie iniţiativa particulară care să ducă la îndeplinire acest gând”.
Profesorul râmnicean propune amenajarea locurilor virane, ridicarea unui „adevărat monument eroilor noştri”, „înlocuirea havuzelor fără apă care nu spun nimic, prin câteva statui care totuşi ar spune ceva…”. În ceea ce priveşte fântânile arteziene, părerea lui Gane este perfect îndreptăţită întrucât, se ştie, oraşul ducea lipsa apei, iar fântânile erau doar de decor, imitând moda occidentală. În nicio fotografie de epocă în care apar aceste havuze, nu e prezentă şi apa. Din pricina lipsei apei – spune Octavian Moşescu – „Râmnicul ajunsese subiect de metafore, trecuse în literatură. Poeţii îl compătimeau în versuri pline de ironie şi sarcasm. S-ar putea strânge un volum din presa de pe vremuri”. Iată un catren inedit: De tine, Râmnic, jale mi-i, / Edilitatea te îngroapă / Cunoşti la vinuri sorturi mii, / Dar nu cunoşti gustul la apă. (Dalila).

Strada Victoriei în dreptului havuzului din capătul sudic al străzii

Ion Gane se dovedeşte un fin observator al realităţilor unui mic oraş de provincie, cu lumini şi umbre, cu oameni mai buni şi mai răi, cu „insule” de civilizaţie şi „mări” de mizerie, sărăcie şi prost gust. Profesorul se teme de riscul rămânerii cu aceeaşi lipsă de gust pe care râmnicenii o manifestau de multă, multă vreme: „Căci, orişicât am dori noi, să fim siguri că Râmnicul nu se va transforma niciodată peste noapte, aşa ca să devină, dintr-un oraş nu tocmai frumos, o cetate înflorită cu poduri de argint, cu havuze care cântă, întocmai ca’n poveştile copilăriei…”.

ÎNAINTE ERA MAI BINE

19/07/2010 4 comentarii

Prin 1908, în timp ce se întorcea de la moşie la Râmnic, boierului Emil I. Cekez i s-a stricat brişca în dreptul hanului din Fotin. Întâmplarea a fost un prilej de a intra în vorbă cu o ţigancă bătrână şi zdrenţăroasă, ce-şi câştiga existenţa vânzând ace, aţă şi diverse mărunţişuri prin satele răspândite de jur-împrejurul oraşului. Dialogul celor doi scoate la iveală regretul ţigăncii că nu mai este, ca pe vremuri, roabă: „Era mai bine roabă conaşule! Boierul ne purta de grijă. El ne boteza, el ne cununa, el ne îngropa. La curtea lui găseam de toate şi mâncare şi îmbrăcăminte şi îngrijire. Că el era începutul şi sfârşitul. De când s-au dus boierii nu mai am un căpătâi unde să-mi pot odihni capul. „Nostalgia bătrânei ţigănci după vremurile de altădată era, într-o bună măsură, justificată, deoarece după dezrobirea din 1856, ţiganii au fost lăsaţi de izbelişte, programul reformist al paşoptiştilor şi al guvernelor ce au urmat neluând în calcul şi problema emancipării/integrării sociale a acestei etnii. Dacă, în timp, statusul ţăranului român a fost îmbunătăţit sistematic, acesta nemaifiind doar o „mână de lucru”, pentru ţigani, absenţa unei elite şi a resurselor care să le impună interesele au dus la o revenire la situaţia anterioară. Astfel, cei mai mulţi dintre ei s-au separat de majoritate şi şi-au dezvoltat o „cultură a sărăciei”, dominată de un stigmat individual şi colectiv. Marginalizarea şi excluderea socială a ţiganilor au creat, în timp, un important decalaj socio-cultural între populaţia majoritară şi comunitatea ţiganilor. S-a încercat organizarea lor în bresle, dar industrializarea de la începutul secolului XX a spulberat acest demers. La sfârşitul Primului Război Mondial, ţiganii cereau să fie împroprietăriţi, drept la educaţie şi să fie „egali în drepturi şi în datorii cu ceilalţi români din România Mare”. În perioada interbelică se constată o îmbunătăţire a situaţiei ţiganilor, îndeosebi între 1934 şi 1939 când, cu concursul şi sub patronajul unor instituţii şi personalităţi ale vremii, Societatea Generală a Romilor a editat reviste proprii, cărţi şi, în general, a militat pentru drepturile etniei.
Eugeniştii recomandau asimilarea, izolarea biologică prin interzicerea căsătoriilor între ţigani şi români, deportarea în afara ţării şi sterilizarea. Diferenţele între ceea ce propuneau eugeniştii şi ceea ce statul a întreprins au fost mari. Măsurile luate împotriva ţiganilor nu s-au pliat pe sugestiile făcute de eugenişti. Nu s-au făcut sterilizări, nu s-au dat legi de interzicere a căsătoriilor dintre români şi ţigani şi, exceptându-i pe cei deportaţi, cei rămaşi acasă nu au avut, în general, de suferit.
Revenind la partenera de dialog a boierului cu origini râmnicene, remarcăm sinceritatea acestei femei, ţigancă de vatră a Şuţuleştilor. Atitudinea sa plină de alean după vremurile în care «ţiganul atârna de altul cu averea şi familia sa» (Reg. Organic, Cap. II) ne surprinde şi ne intrigă în aceeaşi măsură. Dar, într-un fel, bătrâna ţigancă ne seamănă…Aşa cum ea nu ştia ce să facă cu libertatea câştigată la jumătatea veacului al XIX-lea, nici noi nu ştim ce să facem cu libertatea câştigată după 1989. Nu puţini regretă perioada anterioară, când, întocmai ca ţiganca din povestire, erau sclavii unui sistem politic opresiv.
Aşadar, sintagma „înainte era mai bine” nu e deloc nouă. Părerile de rău după vremurile mai demult sau mai recent apuse le-au avut românii dintotdeauna, indiferent de originea etnică.

Categorii:Memorie Etichete:, , ,

ANALELE RÂMNICULUI

02/07/2010 8 comentarii

Câţi dintre dumneavoastră ştiu că pe la începutul anilor ’20, Ion Gane, un profesor inimos din Râmnicu Sărat, s-a străduit să scoată o revistă lunară de cultură, „ANALELE RÂMNICULUI”? Primul număr a apărut în iunie 1923, iar ultimul în mai 1924. Aşadar, revista n-a rezistat decât un an, dar – în acest scurt răstimp – a dat la iveală aspecte puţin cunoscute ale trecutului judeţului de la curbura Carpaţilor. Întreaga colecţie a revistei ne-a fost pusă la dispoziţie de dl. Constantin Dinu Mazilu, fiul lui Dumitru P. Mazilu şi strănepotul lui Gheorghiţă Lupescu, primul reprezentant al ţăranilor în divanul Ţării Româneşti. RETRO-RÂMNIC mulţumeşte acestui nobil domn pentru sprijinul dezinteresat acordat.
De pe coperta celui dintâi număr, aflăm că redacţia revistei se găsea pe Strada C. Brâncoveanu (probabil la locuinţa profesorului Gane), iar administraţia pe Strada Carol, Nr. 20, în casa lui Menelas Chircu. Coincidenţă: la decenii distanţă, acolo s-a aflat o bucată de timp şi redacţia ziarului „Sensul râmnicean”.
Numărul de debut cuprinde precuvântarea directorului, Ion Gane:
„După multe şovăiri şi piedici pe care, fatal, au avut să le preîntâmpine, Analele Râmnicului apar în sfârşit, cu scopul de a răspândi lumină şi adevăr în judeţul pe care vor să-l reprezinte culturaliceşte. Titlul revistei nu e nici mai mult nici mai puţin pretenţios decât atâta cât trebuie să fie. Le-am zis „Anale” fiindcă dorim ca, după scurgerea multor ani, cei care vor cerceta trecutul cultural al oraşului şi judeţului nostru, să răsfoiască întreaga colecţie a revistei întocmai ca pe nişte adevărate anale; le-am zis ale „Râmnicului”, fiindcă revista trebuie să intereseze, în primul rând, pe toţi fiii Râmnicului care vor să-şi cunoască judeţul şi să contribuie la progresul lui cultural, şi numai în al doilea rând, – şi întrucât suntem o părticică dintr-un tot, – să intereseze pe străinii de judeţul nostru. […]
Vrem ca Analele Râmnicului să oglindească fidel întreaga mişcare culturală din judeţ şi să arunce o lumină nouă asupra trecutului său, prin materialul documentar pe care vom căuta să-l publicăm. Acest material documentar va fi, credem, indispensabil la alcătuirea unei viitoare monografii a judeţului. În acest scop, vor fi foarte binevenite comunicările pe care ni le vor face intelectualii de la sate, în special preoţii şi învăţătorii, cu privire la folclor, port, grai, urme din vechime, precum şi la legendele care dispar fără urmă, spre marea pagubă a neamului românesc…
Revista noastră, pornită cu gândurile cele mai curate, nu este subvenţionată de nici un partid politic şi nici nu înţelege să servească interesele cutărui sau cutărui om cu influenţă. Analele Râmnicului vor să trăiască numai şi numai prin ele însele. Şi aceasta depinde, în mare parte, de bunăvoinţa cititorilor săi…
Paralel cu revista, noi,cei adunaţi în jurul altarului ei, vom căuta să facem o cât mai largă propagandă culturală în oraş şi la sate. Prin şezători, serbări, conferinţe, ţinute în diferite puncte ale judeţului, vom lumina poporul după convingerile şi puterile noastre, îndreptând sufletele simple, cinstite, pe drumul celui de-al doilea ideal al românismului: idealul cultural.
Cu îndoita credinţă că, pe deoparte, întreprindem o operă dătătoare de viaţă, iar pe de alta că vom avea sprijinul moral şi mai ales al râmnicenilor, ridicăm drapelul de luptă… şi am dori ca lupta să fie încoronată de izbândă, spre binele acestui oropsit judeţ şi spre sufleteasca mulţumire a celor ce pornesc acum, cu toată dragostea şi caldul lor entuziasm, la muncă!…”
În privinţa viitoarei monografii de care vorbeşte Ion Gane, după numai câţiva ani, în 1931, Octavian Moşescu va da la iveală un ghid al judeţului Râmnicu Sărat, în care se regăsesc multe dintre textele apărute în Analele Râmnicului. De altfel, de-a lungul apariţiei revistei, Octavian Moşescu se va dovedi un colaborator de nădejde.
În primul număr al revistei, în afara celor menţionaţi mai sus, mai semnează: Al. I. Zamfirescu, George A. Tatulescu, N. Dicescu, Ignis (pseudonim).