ÎNAINTE ERA MAI BINE

Prin 1908, în timp ce se întorcea de la moşie la Râmnic, boierului Emil I. Cekez i s-a stricat brişca în dreptul hanului din Fotin. Întâmplarea a fost un prilej de a intra în vorbă cu o ţigancă bătrână şi zdrenţăroasă, ce-şi câştiga existenţa vânzând ace, aţă şi diverse mărunţişuri prin satele răspândite de jur-împrejurul oraşului. Dialogul celor doi scoate la iveală regretul ţigăncii că nu mai este, ca pe vremuri, roabă: „Era mai bine roabă conaşule! Boierul ne purta de grijă. El ne boteza, el ne cununa, el ne îngropa. La curtea lui găseam de toate şi mâncare şi îmbrăcăminte şi îngrijire. Că el era începutul şi sfârşitul. De când s-au dus boierii nu mai am un căpătâi unde să-mi pot odihni capul. „Nostalgia bătrânei ţigănci după vremurile de altădată era, într-o bună măsură, justificată, deoarece după dezrobirea din 1856, ţiganii au fost lăsaţi de izbelişte, programul reformist al paşoptiştilor şi al guvernelor ce au urmat neluând în calcul şi problema emancipării/integrării sociale a acestei etnii. Dacă, în timp, statusul ţăranului român a fost îmbunătăţit sistematic, acesta nemaifiind doar o „mână de lucru”, pentru ţigani, absenţa unei elite şi a resurselor care să le impună interesele au dus la o revenire la situaţia anterioară. Astfel, cei mai mulţi dintre ei s-au separat de majoritate şi şi-au dezvoltat o „cultură a sărăciei”, dominată de un stigmat individual şi colectiv. Marginalizarea şi excluderea socială a ţiganilor au creat, în timp, un important decalaj socio-cultural între populaţia majoritară şi comunitatea ţiganilor. S-a încercat organizarea lor în bresle, dar industrializarea de la începutul secolului XX a spulberat acest demers. La sfârşitul Primului Război Mondial, ţiganii cereau să fie împroprietăriţi, drept la educaţie şi să fie „egali în drepturi şi în datorii cu ceilalţi români din România Mare”. În perioada interbelică se constată o îmbunătăţire a situaţiei ţiganilor, îndeosebi între 1934 şi 1939 când, cu concursul şi sub patronajul unor instituţii şi personalităţi ale vremii, Societatea Generală a Romilor a editat reviste proprii, cărţi şi, în general, a militat pentru drepturile etniei.
Eugeniştii recomandau asimilarea, izolarea biologică prin interzicerea căsătoriilor între ţigani şi români, deportarea în afara ţării şi sterilizarea. Diferenţele între ceea ce propuneau eugeniştii şi ceea ce statul a întreprins au fost mari. Măsurile luate împotriva ţiganilor nu s-au pliat pe sugestiile făcute de eugenişti. Nu s-au făcut sterilizări, nu s-au dat legi de interzicere a căsătoriilor dintre români şi ţigani şi, exceptându-i pe cei deportaţi, cei rămaşi acasă nu au avut, în general, de suferit.
Revenind la partenera de dialog a boierului cu origini râmnicene, remarcăm sinceritatea acestei femei, ţigancă de vatră a Şuţuleştilor. Atitudinea sa plină de alean după vremurile în care «ţiganul atârna de altul cu averea şi familia sa» (Reg. Organic, Cap. II) ne surprinde şi ne intrigă în aceeaşi măsură. Dar, într-un fel, bătrâna ţigancă ne seamănă…Aşa cum ea nu ştia ce să facă cu libertatea câştigată la jumătatea veacului al XIX-lea, nici noi nu ştim ce să facem cu libertatea câştigată după 1989. Nu puţini regretă perioada anterioară, când, întocmai ca ţiganca din povestire, erau sclavii unui sistem politic opresiv.
Aşadar, sintagma „înainte era mai bine” nu e deloc nouă. Părerile de rău după vremurile mai demult sau mai recent apuse le-au avut românii dintotdeauna, indiferent de originea etnică.