Archive

Archive for Octombrie 2010

LICEUL DE FETE DE PE STRADA ERCULEŞTI

30/10/2010 3 comentarii

Prin bunăvoinţa domnului profesor Florea Costache, RETRO-RÂMNIC a intrat în posesia unor adevărate comori ale învăţământului râmnicean de altădată. Printre ele, Anuarul Liceului de Fete „Doamna Elina Matei Basarab” pe anul şcolar 1928-1929, tipărit la librăria şi tipografia „Poporul”, proprietatea lui Iorgu Constantiniu. Anuarul se deschide cu o cronică a anului şcolar, început la 24 septembrie 1928 şi finalizat pe 27 iunie 1929. Urmează un calendar cu serbările şcolare, lista personalului didactic, inspecţii, elevele bursiere, distincţii, elevele premiate la finele anului şcolar, „tablorile de promoţiune”, elevele particulare, absolventele de bacalaureat ş.a.m.d. Personalul didactic era următorul: preot D. D. Roşescu (religie), Lucreţia Protopopescu (română), Zoe M. Alexandrescu (franceză), Olga Gheorghiu (română), Maria Enăchescu (română), David Heyer (elina), Lucia Demetrescu (germana), Maria Solomon (latina), Paula Georgescu (latina), Elena Degan (istoria), Ruxandra Ivănescu (geografia), Mircea Alexandescu (drept), Olga Sculy (matematica), Marieta Gheorghiu (fizico-chimice), Elena Potamian (ştiinţe naturale), Livia Teodorescu (muzica), Maria Grigorescu (desen), Valeria Georgescu (gimnastica), Elvira Mândrescu (lucru), Valeria Iosipescu (gospodărie).
Comitetul şcolar era compus din: Toma Dicescu, profesor pensionar, preşedinte; Zoe M. Alexandrescu, directoarea liceului; Mircea Alexandrescu, casier, avocat; Gh. Bacalu, contabil, funcţionar Adm. finaciară; Lucreţia Protopopescu, Clemansa Bolohan, C. Bratu, Ion Enescu, Emil Furnică, membri; Elena Degan şi Ion Zernoveanu, cenzori.
Pentru cei mai mulţi dintre râmniceni, numele de mai sus nu spun nimic. Dar, în spatele fiecărui nume se ascunde o poveste, mai mult sau mai puţin atrăgătoare. Toma Dicescu era la timpul respectiv un venerabil profesor râmnicean (avea 75 de ani), preşedinte al „Ligii Culturale” şi al Societăţii filarmonice din oraş. Doctor în filozofie şi pedagogie la Leipzig, a profesat în diverse şcoli din ţară. Lucreţia Protopopescu era soţia avocatului Nicu Protopopescu, primarul oraşului în acea perioadă. Institutorul Ion Enescu este autorul unui manual de geografie al judeţului Râmnicu Sărat, apărut în primul deceniu al veacului XX şi reeditat ulterior pe toată perioada primei jumătăţi de veac. Avocatul Emil Furnică era nelipsit de la partidele de poker de la „Intim” Club, alături de Virgil Sotirescu, Costică Zamfirescu, Ştefan Jugureanu etc. Profesoara Elena Degan era soţia procurorului Degan şi fina lui Menelas Chircu.
Comisia de bacalaureat din 1929 a fost prezidată de profesorul Cezar Papacostea, membru corespondent al Academiei Române. Elevele au obţinut note cuprinse între 9,00 şi 6,00.
Liceul de Fete a fost înfiinţat în anul 1919, din iniţiativa profesorului Vintilă Popp. Din 1923 a funcţional într-un local din strada Erculeşti (azi Lalelelor), donat provizoriu de Prefectură. Localul care astăzi adăposteşte Grupul Şcolar Economic a fost ridicat la începutul anilor ’30, din fondurile comitetului şcolar.

RONDELUL ORAŞULUI

29/10/2010 1 comentariu

În oraşul cu balcoane
Dantelate-n fier forjat,
Trecătorii-au admirat
Măiestrii în filigrane.

În penumbre, curtezane
De un dor au suspinat
În oraşul cu balcoane
Dantelate-n fier forjat.

Serenadele cu toane
Sub arcade-au lăcrimat.
Mari iubiri s-au scuturat
În discretele saloane.
Din oraşul cu balcoane.

Octavian Moşescu

Categorii:Memorie

FĂRĂ IERI NU PUTEA FI AZI

Încă de la început (decembrie 2006), ziarul „Sensul râmnicean” a iniţiat un demers – semnal de alarmă cu privire la salvarea unor clădiri istorice răspândite pe harta oraşului. Vorbeam atunci despre casele care „plâng” fiindcă îşi simt sfârşitul aproape, nebăgate în seamă de trecători ignoranţi, aşa cum suntem – să recunoaştem – cei mai mulţi dintre noi.
Aceste case singure, abandonate, ignorate, ilustrează oraşul de altădată, cu oameni „subţiri”, rafinaţi, intelectuali cu gust şi iubitori de frumos. Dovadă sunt cele câteva (doar) bijuterii arhitecturale care încă marchează geografia urbană. Astăzi casele sunt în pericol de moarte, „înnoirea urbanistică” coroborată cu păguboasa noastră nepăsare împiedicându-ne să fructificăm valoarea arhitecturală a acestor imobile. Suntem incapabili să pricepem că fără ieri nu putea fi azi, că există o legătură organică indestructibilă între trecut, prezent şi viitor. E adevărat că noi – oamenii cetăţii – valorizăm geografia urbană, o moştenim şi o transmitem mai departe, transformând-o odată cu succesiunea generaţiilor. Dar această metamorfozare a spaţiului urban nu trebuie să şteargă urmele trecutului, ba dimpotrivă, trebuie să le pună în lumina modernităţii. Imobile precum cele de mai sus sunt jaloane temporale identitare ale acestei geografii urbane aflată într-o continuă prefacere. Cartarea şi arhivarea lor este obligatorie. Greşeala pe care o facem este să considerăm că acest lucru nu este responsabilitatea noastră şi că, desigur, altcineva ar trebui să se preocupe de supravieţuirea acestor case. Nu este aşa! Fiecăruia dintre noi trebuie să-i pese de patrimoniul urban râmnicean. Priviţi la ce se întâmplă în Europa civilizată, de dincolo de Carpaţi, unde grija faţă de patrimoniul arhitectural şi urban a devenit o obsesie. La noi (în Balcani?) se poartă provizoratul şi diluarea trecutului într-un prezent fluid şi confuz, aşa-zis „modern”. Este un mod de a gândi specific celor care n-au auzit de modernitatea tradiţiei şi care uită că „modernul” de azi va fi depăşit, peste câteva decenii doar.
Veniţi alături de noi în acest demers. Cu cât vom fi mai mulţi cei preocupaţi de soarta acestor case, cu atât şansele ca ele să supravieţuiască unor vremuri tulburi vor fi mai mari. Arătaţi că vă pasă şi spuneţi-o deschis!

Categorii:Identitate

Hoinăreală de seară

21/10/2010 5 comentarii

Un vizitator îşi exprimă temerea că imaginile şi rândurile despre Râmnicul de altădată nu ar interesa prea multă lume. Are dreptate. Puţini sunt cei dispuşi să-şi arunce privirea asupra trecutului oraşului, să-i cunoască şi să-i înţeleagă luminile şi umbrele deopotrivă. Dar nu pentru cei mulţi scriu şi fotografiez, ci pentru cei puţini, foarte puţini paseişti aflaţi în permanenţă în căutarea timpului pierdut.
După ani de umblet pe străzile oraşului, mi-am dat seama, într-o zi, că nu ştiam mai nimic despre vechile case mai răsărite ori mai umile, la stradă ori cufundate în fundul grădinii, din veacul al XIX sau al XX-lea. Am început să pun întrebări, să citesc orice mă putea lămuri în privinţa caselor şi oamenilor de altădată.


Casă în manieră neoromânească (1914), Str. N. Bălcescu (fostă Gării)

Cititorule! Dacă nu-ţi place să citeşti scrisori vechi, cu cerneala aproape ştearsă, dacă nu eşti mişcat când deschizi o gazetă îngălbenită de vreme, dacă te plictiseşte să stai de vorbă cu bătrâni care ştiu să povestească despre timpuri de mult trecute, dacă nu simţi nicio plăcere când priveşti o fotografie de acum o sută de ani, atunci mai bine părăseşte RETRO-RÂMNIC. Acest blog nu ţi se adresează. Dacă-ţi plac doar telefoanele mobile de ultimă generaţie, bijuteriile, hainele de firmă, automobilele puternice, vacanţele în străinătate şi cosmeticele scumpe, nu te numeri printre cei cărora mă adresez. Nu. Nu vei putea niciodată să mi te alături, să mergem încet pe o stradă tihnită, plecând urechea la poveştile de demult pe care numai zidurile vechi şi locurile bătătorite de ani le mai şoptesc, încă, celor ce vor şi au timp să le asculte.


Creastă ornamentală de acoperiş la o casă în stil neoromânesc pe aceeaşi Stradă N. Bălcescu

Îmi place să merg pe jos. Urăsc trotuarele denivelate şi ciuruite de vreme pentru că mă obligă să fiu atent pe unde merg în loc să-mi permită să-mi ridic privirea de o parte şi de alta a străzii, la faţadele extrovertite ale caselor de odinioară. La Râmnic, mai toate trotuarele sunt distruse, împiedicând pietonul curios să admire arhitectura. Cei mai mulţi orăşeni stau cu privirea aţintită-n pământ, nebănuind ce pierd.


Capitel neoromânesc de la începutul secolului trecut

Cărămidă aparentă şi piatră albă, latura de sud a staţiei feroviare, arh. N. Mihăescu


Ornament floral la unul dintre cele două felinare ce flanchează faţada de vest a staţiei feroviare.


Taximetriştii de la gară mi-au zis că au venit nişte inşi de la Galaţi (staţia feroviară locală aparţine de Regionala CFR Galaţi) şi au încercat să scoată cu ranga felinarele. Un telefon a oprit samavolnicia, amintindu-le barbarilor că imobilul e monument istoric. Prin urmare, ceferiştii au montat două reflectoare noi-nouţe, în total dezacord cu arhitectura gării.


E încă lumină, deci nu e ora 20,30 pe care o indică orologiul gării. Concluzia e una singură: niciun elveţian n-a trecut pe-aici…

Categorii:Memorie

ÎNSEMNĂRI DESPRE FOTOGRAFIE

Râmnicu Sărat, odată…

Ceea ce a fost se poate afla dintr-o fotografie veche. În faţa acesteia, gândurile nu aleargă neapărat pe calea nostalgică a amintirii, ci – mai ales – pe calea certitudinii. „Orice fotografie e un certificat de prezenţă”, spune Roland Barthes. Vechile ilustrate surprind, pe lângă peisajul urban în ansamblu, oameni dornici să-şi certifice prezenţa într-un anumit spaţiu şi într-un anumit timp. Nu de puţine ori, profitând de pregătirile premergătoare fotografierii, orăşenii ocupau poziţii privilegiate în cadru. Sunt cei pe care-i vedem privind în obiectiv, conştienţi de importanţa momentului; trecerea timpului i-a transformat în efigii bidimensionale ale urbei de altădată.
Fotografiile au o mare putere de reprezentare, prelungind trecutul în prezent, autentificând ceea ce a fost odată… Fenomenologii spun că în fotografie, puterea de autentificare primează asupra puterii de reprezentare. În clipa în care privim fotografia, trecutul e la fel de sigur ca prezentul, ceea ce se vede pe hârtie e la fel de sigur ca tot ce e palpabil. Cercetarea ilustratelor de acum un veac reînvie şi reîntregeşte realitatea cotidiană a unor vremuri revolute. Vederile nu trebuie luate drept „còpii” ale realului, ci drept emanaţii ale realului trecut, secvenţe tulburătoare ale unei apropiate şi autentice geografii urbane.
Mărturiile fotografice mai vechi ori mai noi alungă vălul reticenţei cu care suntem obişnuiţi atunci când vorbim de istorie. Dacă o fotografie ne place, întârziem mai mult asupra ei. O privim, o cercetăm, o întoarcem pe o parte şi pe alta, dorind să aflăm mai multe despre lucrul sau persoana pe care o reprezintă. Efortul ne va fi în cele din urmă răsplătit şi ne vom bucura de adevărurile ce transpar din fotografie.

Categorii:Nostalgie

Promettre c’est noble, tenir c’est bourgeois

08/10/2010 1 comentariu

Al. I. Zamfirescu (în dreapta, cu ochelari şi mustaţă) cu familia

În epoca interbelică, se înfruntau la Râmnic ţărăniştii cu liberalii, ambele părţi aflate în conflict aruncând în luptă nume mari ale politicii de pe malul Râmnicului.
Am căutat prin vechiturile redacţiei SENSUL RÂMNICEAN şi am găsit „SECERA”, gazeta Partidului Ţărănesc din Râmnicu Sărat. E vorba de o ediţie din decembrie 1925, din care, pentru a nu vă plictisi, vă reproducem doar un scurt text apărut la rubrica „Zimţii Secerei”, ce-l vizează pe liberalul Alexandru I. Zamfirescu, avocatul ce locuia pe strada Eminescu, renumit colecţionar, prefect de Râmnic în anii ’20. Ca şi în prezent, sediul ţărăniştilor se găsea pe strada Victoriei, dar la nr. 103 (Drogheria „A. Vasiliu”).
Iată textul:
„Situaţia liberalilor e, de la o vreme, tragi-comică. Domnul Nicu Protopopescu aşteaptă în poarta partidului, cu geamantanele în mână, gata să…spele putina. Domnul Nae Mironescu se află la ultima rată a ieşirii din partid. Se ştie, doar, că Domnia Sa iese…în rate. Şeful, conu Alecu (Al. I. Zamfirescu, n.n.), citeşte cărţi franţuzeşti cu autografele autorilor, face poezii şi când se plictiseşte îşi aminteşte şi de politica partidului. Şi atunci, e antrenat subit de o activitate febrilă: promite. Promite la toată lumea toate serviciile politice.
Că conu Alecu nu se ţine niciodată de vorbă, e altă chestie. Doar ştim proverbul: promettre c’est noble, tenir c’est bourgeois. Şi conu Alecu este omul cel mai nobil din câţi există în vremurile noastre de vulgar burghezism.”.

Anonimul autor al rândurilor de mai sus dovedeşte un stil subtil, jucăuş şi coroziv în acelaşi timp, practicând cu succes ironia fină la adresa unor adversari politici redutabili. Textul scoate la iveală spiritul tendenţios al autorului, dar şi umorul folosit cu măsură.
Aşadar, un text scurt, înnobilat de trecerea anilor, de dibăcia gazetarului de odinioară şi de umorul dozat corespunzător, folosit când şi unde trebuie.