Arhiva

Archive for noiembrie 2010

Lansare de carte la sinagoga din Râmnicu Sărat

În amintirea evreilor trăitori pe aceste meleaguri, Constantin Marafet şi Ştefan O. Neagu au lansat (pe 6 noiembrie a.c.) cartea „Din participarea evreilor autohtoni la dezvoltarea oraşelor Râmnicu Sărat şi Focşani”. Locul ales pentru lansare a fost sinagoga de pe Strada Gheorghiţă Lupescu, iar gazda manifestării a fost dl Mircea Rond, preşedintele comunităţii evreilor din Focşani. Cei prezenţi (români în totalitate) au evocat figurile unor personalităţi de origine israelită, trăitoare la Râmnicu Sărat: medici, avocaţi, comercianţi ş.a.

Categorii:Memorie

ORAŞUL FLORILOR

23/11/2010 Un comentariu

Bătrânii spun că Râmnicul era un oraş al florilor. Tinerii nu-i cred, pentru că în oraşul de azi cu greu poţi afla măcar o floare. În anii din urmă am luat la pas târgul ca să fotografiez flori, dar nu am obţinut prea multe imagini. Doar grădina publică se bucură de trandafiri roşii, albi şi galbeni.
Titel Constantinescu povesteşte în scrierile sale despre un prieten (actor) ce aprecia Râmnicul drept un oraş al florilor: „E frumos oraşul, e curat, e liniştit… Dar unde sunt florile de-atunci? Am fost cândva, cu mulţi ani în urmă, tot într-un turneu în oraşul tău şi străzile erau pline de flori, era chiar un oraş al florilor…”.
Scriitorul râmnicean rememorează anii adolescenţei, „când pe scena modestă a cinematografului «Lux» a cărei patroană era madam Posmantir, poposeau cu piese celebre din capitală, Maria Filotti, Constantin Tănase, Birlic, Radu Beligan, Tanţi Cocea, Maria Mohor, Coca Enescu, Vraca, Mircea Şeptilici, Rogalski şi alţii, atâţia alţii, care descindeau în târgul nostru cu bucuria de a reîntâlni locuri cunoscute şi buni prieteni”.
E amintită bodega „La Traian”, pe Strada Victoriei, cu trotuarul plin de leandri roz şi albi, unde cinau artiştii vremurilor trecute.
Florile de altădată există doar în amintirile bătrânilor oraşului. Stă în puterea edililor de azi de a readuce florile în oraş. Efortul nu este prea mare. Ar colora în acest fel cenuşiul atotcuprinzător, cu care – din păcate – râmnicenii s-au obişnuit.

PROFESORI ŞI ELEVI DE ALTĂDATĂ

22/11/2010 5 comentarii

Cine oare mai face astăzi panouri cu portrete de absolvenţi? La Râmnic, nimeni. Altfel stăteau lucrurile cu ani în urmă, în perioada interbelică bunăoară, când elevii îmbrăcau cel mai bun costum şi pozau la Hansa, pe Strada Mare. Alături de ei, profesorii…
Panoul de mai sus e făcut în 1934, la absolvirea celei de-a doua promoţii a Şcolii Comerciale din oraş. La acea dată, şcoala ocupa deja noul local de pe Bulevardul Gării, pus la dispoziţie (aflăm din Almanahul Râmnicului) în primăvara anului 1932. Imobilul apare pe panou în dreapta jos. Directorul şcolii era profesorul Emil Butnariu, despre care am mai scris. Alături de el, îi regăsim pe Ionel Nestorescu, Ion Săndulescu (fost director), Rudolf Strahmuţcki, Stroe Simioana, Nicolae Bârleanu, Costică Athanasiu, Gheorghe Andronescu. Pe Ionel Nestorescu (geografie) şi Rudolf Strahmuţcki (germană) îi regăsim şi în corpul didactic secundar al Liceului „Regele Ferdinand”. S-or fi revăzut absolvenţii după zece ani, în 1944? Greu de spus în condiţiile României anului cu pricina…
Am reprodus panoul într-o după-amiază de vară petrecută la casa profesorului Butnariu, în compania urmaşilor.

GHEORGHE SIMOTTA LA RÂMNICU SĂRAT

21/11/2010 Un comentariu

Pe la mijlocul celui din urmă veac (în 1957), arhitectul Gheoghe Simotta a desenat câteva peisaje râmnicene, urbane şi rurale. Artistul şi-a îndreptat mai mult atenţia asupra unor edificii muncitoreşti, nou apărute în geografia oraşului, încă neindustrializat. Să fi primit o comandă în acest sens? La urma urmei, vechiul târg de la marginea Ţării Româneşti păstra la acea dată suficiente repere de arhitectură veche românească. De ce a decupat Simotta subiecte caracteristice clasei muncitoare? „Spiritul epocii”? Probabil.
Aromân de origine, Gheorghe Simotta s-a format sub îndrumarea şi lucrând cu arhitectul râmnicean Petre Antonescu, pe care îl evoca astfel: „Nu pot să nu subliniez frumuseţea cursului de istorie a arhitecturii universale si româneşti… E o mare pierdere faptul ca schiţele la tablă, care însoţeau acest curs, nu s-au putut păstra şi perpetua. Ar fi fost pentru toate generaţiile un exemplu de înaltă măiestrie”.
Discipol al manierei neo-româneşti, Simotta a dezvoltat un stil personal de rezonanţă balcanică, cu influenţe ale artei decorative bizantine.
Muzeul Municipal din Râmnicu Sărat expune zilele acestea câteva acuarele semnate Gheorghe Simotta. Am reprodus pentru cititorii RETRO-RÂMNIC câteva dintre ele.


Cooperativa „Solidaritatea”


Râul Râmnic


Peisaj rural


Căpiţă de fân la Vâlcelele


Uzina electrică a oraşului

PSEUDOTRATAT DE ARHITECTURĂ VECHE RÂMNICEANĂ

Am evadat din nou în trecutul oraşului, în acele oaze conservatoare ale unor timpuri de mult apuse, în care gustul pentru frumos se manifesta în arhitectura caselor din mahalaua centrală a oraşului de pe Râmnic. Am regăsit o perioadă în care ornamentul era la mare cinste, nu un ingredient anacronic al arhitecturii, aşa cum din păcate este considerat azi de majoritatea arhitecţilor de la noi. Dincolo de Carpaţi, utilizarea ornamentului a încetat să fie asociată cu pastişa şi prostul gust. Când vom trece şi noi Carpaţii?
Mi-am continuat aşadar itinerariile de pieton neofit într-ale arhitecturii prin geografia de ieri a oraşului. Ca de fiecare dată am descoperit lucruri noi, ascunse privirii celor mai mulţi dintre râmniceni, preocupaţi doar să se deplaseze din punctul A în punctul B, fără a ridica privirea din trotuar. Multe se pot învăţa din aceste „excursii” prin geografia de altădată a târgului. În ciuda distrugerilor suferite, Râmnicul ascunde încă nebănuite lecţii ale trecutului, pe care nu le dezvăluie decât celor ce au răbdarea şi curiozitatea necesară să contemple o casă de acum un veac, un foişor, o marchiză cu sticlă colorată, o cornişă, un ancadrament, un arc, un grilaj, o copertină.
De fiecare dată când ies la vânătoare de ornamente, nu pot să le adresez un gând „bun” celor care-şi bat joc de arhitectura veche. Casa lui Nicu Protopopescu (primar între 1928-1929) s-a transformat într-un hotel dublat de restaurant-bar în care băieţii cu bani îşi petrec nopţile, iar casa lui Ienache Zamfirescu (primar între 1888-1890 şi 1891-1892) a fost epurată de ornamente de un prosper om de afaceri. Curios e că nimeni nu ia atitudine împotriva unor astfel de fapte, distrugerile fiind acceptate cu seninătate şi – uneori – încurajate.
Mi-aduc aminte ce-am citit în biblioteca Institutului de Arhitectură din Bucureşti despre Petre Antonescu, arhitectul originar din orăşelul nostru, anume că întotdeauna călătorea cu blocul de schiţe, inspirându-se în proiectarea noilor imobile din vechea arhitectură medievală românească. Oare câţi dintre arhitecţii de azi, mânaţi de foamea de bani, călătoresc însoţiţi de blocul de schiţe ori măcar de un aparat foto? Câţi mai caută surse de inspiraţie în vechea arhitectură românească? Mă tem că răspunsul este dezamăgitor.


Detaliu de cioplitură pe fusul unei coloane de la pridvorul bisericii „Adormirea” din Râmnicu Sărat


Cioplitură nouă imitând maniera medievală; coloană înlocuită la pridvorul bisericii „Adormirea”


Monograma lui Petruş Gheorghiu – magazin de coloniale, delicatese şi băuturi, asortat în permanenţă cu cele mai bune şi ieftine articole de concurenţă, zilnic brânzeturi proaspete, preţuri mai convenabile ca oriunde (reclamă interbelică)


Finiale de acoperiş pe Str. C. Brâncoveanu


Casă pe Str. C. Brâncoveanu


Casa Stavri Jugureanu (Str. C. Brâncoveanu) – foişor neoromânesc


Aticul bogat decorat al unei case de pe Str. Ştefan cel Mare


Casă în stil modernist pe Str. Ştefan cel Mare

SAMSON ÎN LUPTĂ CU LEUL

11/11/2010 5 comentarii

„Samson în luptă cu leul” e o sculptură dispărută din peisajul râmnicean cu aproape 50 de ani în urmă. Lucrarea a fost împrumutată în 1961 Muzeului Mogoşoaia, întrucât râmnicenii n-au ştiut s-o pună în valoare aşa cum se cuvenea. În anii ’30, statuia zăcea în grădina publică, „bătută de ploaie şi de vânt”, prea puţini interesându-se de soarta sa, deşi Petre Antonescu arătase – în epoca interbelică – valoarea sculpturii. Făurită într-o manieră destul de stângace, de către un anonim meşter pietrar, această statuie are meritul de a fi – aşa cum arată istoricul de artă V. Drăguţ„prima sculptură de mari dimensiuni având ca temă figura umană”.
În anul 2002, Muzeul Municipal din Râmnicu Sărat a sesizat Ministerului Culturii şi Cultelor în vederea recuperării statuii. Din 2004, lucrarea se găseşte la Muzeul Colecţiilor de Artă din Bucureşti, în lapidarium. Aici sculptura a fost restaurată de specialiştii instituţiei, fiind expusă în prezent în condiţii optime de conservare şi securitate.
Solicitările Muzeului Municipal din Râmnicu Sărat s-au lovit de refuzul instituţiei bucureştene mai sus amintite de a înapoia sculptura. Motivul? Instituţia râmniceană nu are calitatea de a solicita bunul pentru că acesta a fost „împrumutat” Bucureştilor de către Sfatul Popular al Raionului Râmnicu Sărat. Deci, în mintea noastră se naşte, logic, următoarea întrebare: cine trebuie să ceară restituirea statuii? Primăria din Râmnicu Sărat, urmaşa de drept a Satului Popular de odinioară.
Din 2002 până acum au trecut opt ani. Ne întrebăm câţi ani vor mai trece până când Primăria va cere sculptura înapoi.

CASA IORGU ANTONESCU

Pe Strada Tudor Vladimirescu, la nr. 24, privirea trecătorului este atrasă de un imobil în manieră rustică, lipsit în bună măsură de ornamente, ce aminteşte de locuinţele fortificate de tipul culelor. Se remarcă deschiderea trilobată a ferestrei de la parter, copertina de lemn a intrării principale şi cerdacul de la etaj. Întreaga casă are un volum compact, necomplicat, ce evocă arhitectura ţărănească tradiţională. Este singura casă ce poartă semnătura arhitectului Petre Antonescu în Râmnicu Sărat, lucru de înţeles atâta timp cât a fost proiectată pentru Iorgu Antonescu, vărul celebrului arhitect. Aşadar, o casă boierească în stil neoromânesc, demnă de a figura în patrimoniul oricărui oraş din România.
Petre Antonescu, fiul marelui proprietar Anton Antonescu, va fi văzut pentru prima oară lumina Domnului în ctitoria lui Ştefan cel Mare, aflată nu departe de casa părintească de pe Bulevardul Cuza. Aici va fi contemplat mai întâi o zidire a lui Ştefan, cu o valoare artistică sporită de farmecul vechimii. Se va fi întors cu gândul la mica biserică «Piatra» din oraşul natal, atunci când îşi imagina catedrale pentru oraşele mari ale ţării. Filiaţia arhitectului, în pofida numelui său burghez, se ridică până în secolul al XVII-lea. De aici respectul şi dragostea faţă de valorile autentice din trecut. Excelent desenator, călătorea întotdeauna însoţit de caietul de schiţe, căutând surse de inspiraţie printre vechile construcţii tradiţionale româneşti.

Deşi înclină balanţa în favoarea unei arhitecturi autohtone, el nu se limitează la aceasta, abordând vocabularul internaţional. Arhitectul rămâne în memoria noastră ca autorul unei opere impresionante ca întindere în timp, cât şi ca importanţă, debutând într-o manieră eclectică şi evoluând ulterior spre acoperirea altor maniere stilistice.
Petre Antonescu a fost rectorul Şcolii de Arhitectură din Bucureti şi membru al Academiei Române (din 1944). În oraşul nostru a proiectat Teatrul Comunal, dispărut la sfârşitul anilor ’40.
Casa în care a copilărit arhitectul se găseşte pe Strada Cuza. Schilodită de timp şi de prefacerile suferite, decolorată de vreme şi cu tencuiala căzută, casa e condamnată la moarte sigură.
Cu mai bine de zece ani în urmă, pe când căutam casa, n-am găsit pe nimeni în zonă să ne îndrume. Nici cei ce locuiau în ea nu ştiau cui a aparţinut. Trist, dar adevărat.

Fragment din „Râmnicu Sărat – ghid turistic”, autor R.T. Chirac, Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2010

PIPI CONTRA VÂNTULUI

09/11/2010 2 comentarii

Fotografiez detalii ale unei creste ornamentale de acoperiş la Casa Lupescu, pe strada omonimă. Lângă mine opreşte un tip şi mă întreabă dacă fotografiez pentru moştenire sau pentru presă. Pentru frumos, îi răspund. Da, zice tipul, asta a fost o casă… şi pleacă. Dacă stau să mă gândesc bine, fotografiam şi pentru moştenire. Nu a mea. A noastră, a râmnicenilor. A celor (puţini) care ştiu să aprecieze o astfel de moştenire.
Am ieşit aşadar (din nou) la vânătoare de detalii arhitectonice. Ca de obicei mi-am îndreptat obiectivul spre ornamentele extrovertite ale caselor de acum ani şi ani de zile, mijloace de comunicare a valorilor sociale şi culturale, ignorate de arhitecţii zilelor noastre. Arhitectura modernă neglijează unul dintre rolurile decoraţiei şi anume, acela de a păstra interesul vizual pentru clădire, indiferent de gradul de apropiere faţă de ea, în favoarea depărtării: clădirea modernă are un surplus de interes privită de la distanţă. Numai că eu nu vreau să privesc o clădire de la distanţă. Dimpotrivă! Vreau s-o admir de aproape, s-o simt, să-i descopăr secretele. Pentru un hedonist ca mine, ornamentul este o sursă de plăcere vizuală, fără de care ochiul şi creierul ar lucra în gol, fără a recepţiona informaţie. Îndepărtarea ornamentelor de pe faţadele vechilor case ori suprimarea acestora în cazul imobilelor moderne îmi creează un teribil disconfort emoţional. O arhitectură fără culoare, textură sau ornament este o pedeapsă greu de îndurat pentru un paseist îndărătnic, obişnuit să se plimbe pe străzi vechi şi liniştite, oaze ale trecutului într-un prezent confuz şi nesigur.

Există în geografia oraşului case care plâng. Plâng încet, din pricina vârstei şi a ignoranţei celor ce le trec pe dinainte. Plâng fiindcă îşi simt sfârşitul aproape, nebăgate în seamă de orăşeni. Ei sunt cei ce le fac să sufere şi tot ei le condamnă la moarte. Sunt case vechi, zic ei. Frumoase în copilăria şi tinereţea lor, ajunse urâte acum din pricina nepăsării semenilor ori datorită intervenţiilor neavenite. În cazul în care nu este dărâmată, o casă veche este „modernizată” prin „reabilitare”. Se înlătură ornamentele, se schimbă tâmplăria, eventual se adaugă un etaj sau mai multe. Obligatoriu se construieşte un zid (nu gard) de jur-împrejurul casei. „Reabilitarea” e gata. Cosmopolitul proprietar care n-a auzit de modernitatea tradiţiei e mulţumit. Dar casa? Casa nu mai este aceeaşi. Nu mai plânge, e mută. Şi-a pierdut sufletul. E o casă nouă; unora le place, altora nu…

Tura de azi mi-a întărit sentimentul că trăiesc într-un oraş hărtănit, abulic şi neiubit. Solitar în tabăra paseist-conservatoare, am de multe ori impresia că fac pipi contra vântului. Nu văd pe nimeni să mi se alăture în întreprinderea mea. Am nimerit oare în marea postmodernităţii, populată doar de admiratori ai arhitecturii închisorilor? Fără îndoială că par un trăsnit în ochii multora care mă văd holbându-mă prin vizor înaintea unor decoraţii de arhitectură. Dar nu-mi pasă. Am nevoie de stimuli vizuali din mediul înconjurător. Nu pot renunţa la plăcerea de a fotografia un peisaj, un ornament ori un chip frumos. E un privilegiu de care mă bucur în anumite zile. Azi a fost una dintre ele.


Casa A. Antonescu, Bd. Cuza, detaliu


Casa A. Antonescu, Bd. Cuza, detaliu copertină


Casa Baldovin, Str. T. Vladimirescu (fostă Carol I), detaliu


Casă pe Str. Drăgăicii, detaliu


Casa Lupescu (Palatul Fiscal), Str. Gh. Lupescu


Streaşina unei case pe Str. Domnească


Casa Gherghiceanu, Str. Domnească, detaliu lucarnă

Categorii:Memorie

POTCOAVE DE CAI MORŢI

02/11/2010 4 comentarii

M-a sunat precipitat de la Bucureşti domnul Constantin Dinu Mazilu. Întrucât primise vestea că o mână necunoscută îndepărtase inscripţia cu numele familiei de pe capacul cavoului din cimitirul de la Râmnic, m-a rugat să verific dacă locul de veci al Lupeştilor e în bună stare. Am fost azi în cimitir şi am constatat că nu e decât o alarmă falsă, literele metalice cu numele familiei Lupescu fiind la locul lor. I-am comunicat dlui Constantin Dinu Mazilu (strănepotul lui Gheorghiţă Lupescu) că nu trebuie să-şi facă griji în privinţa locului în care odihnesc membri ai familiei sale. Reamintesc paseiştilor că dl Constantin Dinu Mazilu este fiul lui Dumitru P. Mazilu şi al Tincăi Lupescu, fiica lui Constantin G. Lupescu, primar al Râmnicului între 1901 şi 1903.
După ce m-am asigurat că totul e în regulă cu necropola Lupeştilor, am luat la pas aleile cimitirului în căutarea unor nume mai mult sau mai puţin cunoscute. Ignorând mizeria ce domneşte peste tot, am găsit mormintele familiilor Follveiter, Dicescu, Buzea, Butnariu, dar şi pe al avocatului George Iorganda (cel ce semna în Almanahul Râmnicului din 1933 textul „Jitia şi Poiana Mărului”) ori al Florelei Voiculeţ, fiica învăţătorului N. D. Voiculeţ, „încetată din viaţă în al doilea an de studiu al matematicei”, în 1930, la doar 20 de ani.


Puica Florela Voiculeţ

Pe crucea soţilor Follveiter am găsit o fotografie în care cei doi tineri zâmbesc de pe bancheta unei trăsuri. Rudolf Follveiter (neamţ?) deţinea în epoca interbelică Fabrica de Tăbăcărie „Taurul”, fondată în 1924, cu instalaţii pentru prelucrarea pieilor: blănculeţ, toval, opinci, frişci, meşinării de tot felul, talpă etc. Fabrica se găsea pe Strada Costieni, iar magazinul de desfacere a produselor era instalat în centrul oraşului, pe Strada Primăriei (azi Primăverii), unde toate mărfurile se vindeau cu preţuri de fabrică. De asemenea, fabrica de pielărie cumpăra orice fel de piei, cu preţuri bune. Rudolf a trăit 59 de ani (până în 1950), în timp ce soţia sa, Vanda, s-a prăpădit la doar 34 de ani, în 1938.


Soţii Follveiter

Mormintele Diceştilor le-am găsit întâmplător deoarece sunt ascunse de vegetaţia pe care nimeni nu se îndură s-o înlăture. Nici un Dicescu nu mai locuieşte la Râmnic, deci locul de odihnă veşnică este în paragină. La Râmnic, fraţii Lazăr şi Neculai sunt înmormântaţi alături de părinţi. Tatăl, preotul Ştefan Dicescu Sachelarie, a trăit (aflăm de pe cruce) între 1848 şi 1921. Ambii fraţi au fost apropiaţi lui Nicolae Iorga, fiind şefii organizaţiei judeţene a Partidului Naţional Democrat, întemeiată de N. Dicescu în 1910, acelaşi care pune bazele ziarului „Cuvântul”, organul de presă al organizaţiei locale a PND. Nicolae a fost avocat în baroul râmnicean, deputat (1911) şi primar (1930). A locuit pe Strada Elisabeta Doamna (azi Amurgului) în casa în care în prezent locuieşte deputatul Titi Holban. A murit în 1970, la 86 de ani. Medicul Lazăr Dicescu, născut în 1879, a ajuns prefect al judeţului Râmnicu Sărat (1931-1932) şi a înfiinţat dispensarul antituberculos din oraş, în casele boierilor Neculeşti de pe bulevardul omonim (azi Str. N. Bălcescu). Domicilia pe Strada M. Eminescu, vizavi de Alexandru I. Zamfirescu. A murit în 1935.


Preotul Ştefan Dicescu cu familia; Neculai, primul din stânga; Lazăr, al doilea din dreapta

Telefonul dat de prietenul din Bucureşti m-a pus pe căutat. Şi n-am căutat în zadar, am găsit câte ceva. Mă voi reîntoarce printre morţii Râmnicului; mai am multe de aflat.