Arhiva

Archive for Decembrie 2010

METAMORFOZE URBANE

30/12/2010 4 comentarii


Palatul Administrativ şi de Justiţie al judeţului Râmnicu Sărat la cumpăna secolelor


Universul literar, 1901

Ziua Republicii… şi un an de RETRO-RÂMNIC. Am ales să postez o succesiune de imagini cu „brandul” oraşului, Palatul Administrativ şi de Justiţie. Pe mai toate pliantele, albumele, monografiile dedicate Râmnicului apare această clădire în stil Beaux Arts, apărută în geografia oraşului la cumpăna veacurilor XIX şi XX. Judeţul de la curbura Carpaţilor nu avea un imobil reprezentativ care să adăpostească instituţiile importante. Din această pricină, în ultimul deceniu al celui de-al XIX-lea veac, autorităţile, sprijinite de unii politicieni locali, au hotărât să ridice un palat pe vechiul fief al boierilor Neculeşti. Maniera în care a fost înălţat este una eclectică de factură academică franceză. Parterul, cu golurile în plin cintru, susţine nivelul superior al palatului, etajul, tratat în stil corintic. Faţada este dominată de corpul central cu trei travee, decroşat şi supraînălţat peste
cornişa generală a volumului, prevăzut cu un atic acoperit de o cupolă cu baza pătrată, învelită cu ţigle de zinc dispuse sub formă de solzi. Intrarea este evidenţiată printr-o scară monumentală, încadrată de două felinare frumos lucrate de meşteri din Bucureşti. Elementele de colţ sunt decroşate, mai scunde decât corpul central şi acoperite de cupole trapezoidale cu lucarne. Palatul formează cap de perspectivă la străzile Nicolae Bălcescu şi Ion Mihalache.


Palatul Administrativ în perioada antebelică (se vede scuarul amenajat de C. Lupescu)

În privinţa celor care au contribuit la ridicarea clădirii, aflăm că: „întreprinderea construcţiunei palatului administrativ şi de justiţie al judeţului Râmnicu Sărat s-a adjudecat şi aprobat asupra d-lui E. Keller”. (Gazeta Săteanului, iulie 1895). Arhitecţii au fost Filip Xenopol şi Constantin Băicoianu. Şcolit în Germania, Xenopol ne-a lăsat o clădire de o remarcabilă valoare artistică, o adevărată emblemă a oraşului nostru.
De-a lungul timpului, palatul a văzut multe… regi, principi moştenitori, prinţese, generali, răscoale, mobilizări generale, mitinguri ş.a.

Palatul Administrativ în preajma Primului Război Mondial. Clişeu de bună calitate, dar încadrarea lasă de dorit: prea mult paviment şi prea puţin cer…

Prima imagine e de pe la 1901, când regele Carol, însoţit de principele Ferdinand şi principesa Maria, a călcat pragul palatului, cu prilejul unor manevre militare desfăşurate în judeţ. Urmează imagini ante şi interbelice, în care se observă scuarul amenajat de Constantin Lupescu în faţa clădirii în primii ani ai secolului trecut. În deceniul patru, în scuar a fost instalat bustul lui Al. Tătăranu, prefect liberal de Râmnic la sfârşitul veacului XIX. N-a stat prea mult acolo, în 1948 fiind înlăturat de puterea proletară. Trist e că azi nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu el. S-a păstrat doar o bucată din soclu, aflată azi în curtea muzeului local. În locul lui Tătăranu a apărut un monument închinat ţăranilor de la 1907, dispărut între timp, odată cu îndepărtarea peticului de verdeaţă din faţa vechii prefecturi. Marmura comemorativă a acestui monument se găseşte azi pe faţada clădirii, pe aripa din dreapta.


Palatul în anii ’30, cu bustul lui Al. Tătăranu în faţă.


Imagine candidă… trei copii de vârste diferite nu scapă ocazia de a fi imortalizaţi


Sfârşitul anilor ’30; războiul bate la poartă…


„Sfatul Popular al Raionului Râmnicu Sărat” este titulatură proletară de după 1947 (abolirea monarhiei). E de neacceptat ca oamenii muncii de la oraşe şi sate să muncească într-un palat. Încă n-a fost instalat monumentul comemorativ al răscoalei de la 1907. Orologiul a dispărut din lucarna centală, iar felinarele elegante au fost înlocuite cu globuri.

Locul scuarului de alătadată a fost luat ce caii-putere ai bolizilor de lux. La şedinţele de consiliu, mădularii locali îşi etalează ostentativ limuzinele de zeci de mii de euro.
Odată cu instaurarea republicii populare, la 30 decembrie 1947, peisajul urban se trasformă. De exemplu, ceasul din lucarna cupolei centrale este înlocuit cu stema RPR. Analizând ilustratele succesive ale aceleiaşi clădiri, vom constata o încărcătură ideologică diferită, în funcţie de regimul politic existent în momentul realizării fotografiei. Puterea politică se exprimă, printre altele, şi în peisajul urban, regimul căutând să-şi afirme şi să-şi legitimeze autoritatea prin controlul simbolic asupra geografiei urbane. Astfel, schimbarea ordinii politice survenită la jumătatea secolului trecut, în urma căreia românii au pierdut mai tot ce câştigaseră între 1918 şi 1938, a însemnat şi o reconfigurare a spaţiului urban. Dispar unele monumente şi apar altele, se schimbă numele instituţiilor, ale unor străzi, sunt înlocuite simbolurile heraldice. Prin desfiinţarea judeţelor, Prefectura se transformă în „Sfatul Popular al Raionului Râmnicu Sărat”, după cum vedem într-o imagine din anii ’50. Se anulează memoria colectivă a orăşenilor şi, în acelaşi timp, se inculcă mentalităţi în conformitate cu ideologia oficială. Anii ’50 i-au obligat pe oameni să se camufleze în haine proletare, salopete albastre, sandale, şepci ceferiste.


Palatul Administrativ la începutul anilor ’60. Se observă monumentul răscoalei de la 1907 şi – în lucarna din centrul cupolei – stema Republicii Populare Române


Un nou scuar apare în faţa Sfatului Popular. În mijlocul lui – obeliscul dedicat ţăranilor de la 1907


Anii ’70

Revenind la succesiunea fotografiilor cu palatul de secol XIX, observăm că de-a lungul timpului clădirea a pierdut unele ornamente, cel mai bun exemplu în acest sens fiind luminile, mai precis felinarele ce flancau intrarea monumentală, cu trepte de marmură. Ele au dispărut unul câte unul, începând probabil cu vremurile tulburi ale Primului Război Mondial. În anii ’70, două felinare din fier forjat sunt fixate pe perete, de o parte şi de alta a intrării. Sunt probabil felinarele smulse de la Casa Lupescu. Dispar şi de aici, cu destinaţie necunoscută. Azi, în locul frumoaselor felinare de odinioară (câte cinci pe fiecare stâlp), sunt două lămpi banale, în dezacord total cu arhitectura.
Aşadar, urmărind şi comparând imagini fotografice realizate la diverse intervale de timp, surprindem evoluţia (sau involuţia) urbanistică şi arhitecturală a unei zone semnificative a oraşului. Observând cu atenţie materialul iconografic, de la particular la general şi cronologic, ne putem răspunde la întrebări de genul: «Cum şi de ce s-a metamorfozat geografia urbană ?»

Anunțuri

ART DECO LA RÂMNIC

23/12/2010 2 comentarii

Pe Strada Ştefan cel Mare, nu departe de Şcoala Nr. 1, se găsesc două imobile în stil ART DECO, datând probabil din anii ’30 ai veacului din urmă. Am fotografiat unul singur, cu promisiunea că-l voi fotografia şi pe al doilea, aflat peste drum de cel pe care-l vedeţi mai sus. ART DECO este o abreviere de la Exposition Internationale des Arts Décoratifs et Industriels Modernes (Paris, 1925), desemnând o mişcare artistică a începutului secolului XX în artele decorative. S-a manifestat în arhitectură, sculptură, modă, arte vizuale etc.
Mi-a plăcut aspectul simplu şi curat al casei şi faptul că proprietarul actual n-a modificat-o în mod neplăcut, aşa cum s-a întâmplat cu o casă de pe aceeaşi stradă, desenată de un inginer pe nume Bernardis. Regula de trei, caracteristică acestui curent, se observă pe faţada dinspre stradă, la ferestrele de tip hublou. Acoperişul plat este alt element specific acestor imobile moderniste.
Iată deci că într-un orăşel ca Râmnic, care n-avea mai mult de 20 000 de locuitori în epoca interbelică, existau oameni cu gust, la curent cu noile tendinţe ale arhitecturii internaţionale. Ei îşi construiau case frumoase, moderne, ce completau în mod fericit vechea arhitectură a orăşelului patriarhal de odinioară.

Categorii:Identitate Etichete:, , ,

MÂNDRIA CINCINALULUI REVOLUŢIEI TEHNICO-ŞTIINŢIFICE

22/12/2010 5 comentarii

Doar ciulinii se încăpăţânează să rămână în picioare pe mormântul fostei turnătorii de la ieşirea din oraş spre Obidiţi (Râmnicelu). Anul acesta, halele metalice prin care şuiera ameninţător vântul de la răsărit au fost demolate. Locul lor a fost luat de ceea ce vedeţi mai sus… Un petic de bărăgan în inima zonei industriale a oraşului, un loc căruia numeni nu-i mai aruncă măcar o privire.
În deceniul opt, anii cuprinşi între 1976 şi 1980 au fost botezaţi „Cincinalul Revoluţiei Tehnico-Ştiinţifice”. În acest interval de timp, pe platforma industrială a oraşului nostru a început construcţia Turnătoriei de fontă pentru maşini unelte şi motoare electrice, unul dintre marile obiective industriale ale judeţului. Având ca profil realizarea de carcase pentru maşini-unelte şi motoare electrice, unitatea urma să atingă o capacitate de 30 000 tone piese turnate pe an. În perioada de glorie, întreprinderea avea în jur de 2000 de angajaţi şi era, spun foştii angajaţi, cel mai mare consumator de energie din judeţul Buzău.
Am trecut în toamna lui 2009 pe la fosta turnătorie… Am găsit un peisaj industrial dezolant, cu clădiri părăsite şi degradate, luate în stăpânire de buruieni şi câini vagabonzi. Mândria de altădată a turnătorilor s-a prefăcut într-un No Man’s Land postcomunist, uitat de lume, bântuit de fantomele muncitorilor optzecişti. În deceniul nouă, fabrica duduia. Era motorul unei societăţi comuniste în plin avânt. În anii 2000, forfota, mişcarea şi zgomotul halelor au fost înghiţite de liniştea mormântală sfâşiată de lătratul înfricoşător al câinilor de pripas. Mâncate de rugină, umplute de praf şi mizerie, cu orbitele ferestrelor goale, ca într-un peisaj ştiinţifico-fantastic, construcţiile „Cincinalului Revoluţiei Tehnico-Ştiinţifice” asistau neputincioase la eşecul industrializării socialiste forţate. Condamnată la declin industrial, fosta turnătorie s-ar fi pretat perfect unui thriller american. Era un simbol al metalurgiei grele, prigonit într-o lume digitală, postmodernă, dar – paradoxal – nostalgică. Oamenii pe care i-am întâlnit în preajma turnătoriei vorbeau cu alean despre „vremurile bune de altădată”.


Turnătoria de fontă, septembrie 2009

Cadavrul în putrefacţie al vechii turnătorii a dispărut din geografia prezentă a unui oraş pe harta căruia se înmulţesc mormintele unor fabrici de odinioară. În locul lui, aşa cum am spus, un petic alb străpuns de ciulini degeraţi, turnaţi în gheaţă de noaptea solstiţiului de iarnă.

UN BALCON DE ALTĂDATĂ

11/12/2010 11 comentarii

Balconul de mai sus a supravieţuit până mai anul trecut când, un întreprinzător a decis că e timpul să dispară din geografia oraşului. Era pe Strada Victoriei, artera de promenadă a râmnicenilor din toate timpurile, strada meseriilor liberale, a prăvăliilor specializate în diverse mărfuri, îmbrăcăminte şi accesorii vestimentare, obiecte legate de consumul casnic. Aici se concentrau librăriile, editurile şi tipografiile. Artera polariza viaţa culturală a urbei, boema de odinioară. Era inima oraşului. Ilustratele ante şi interbelice care au străbătut timpul până la noi relevă înfăţişarea patriarhală a unei străzi mai mult sau mai puţin însufleţită de târgoveţi, cu trotuare largi şi clădiri inegale în înălţime, înfrumuseţate de ornamente. Balcoanele din fier înnobilau faţadele extrovertite, făcute pentru a fi admirate.
Casele târgoveţilor de odinioară au dispărut în anii ’80 ai veacului din urmă. Cărămida şi lemnăria de la demolări au fost folosite probabil la alte construcţii, iar feroneria balcoanelor a ajuns la fier vechi. Memoria oraşului a fost ştearsă cu brutalitate şi inconştienţă. A fost întrerupt dialogul dintre om şi oraş, urâtul a pătruns în viaţa şi în sufletul locuitorilor. Le-a fost schimbată identitatea, din râmniceni vechi în râmniceni noi. Blocuri sordide, de calitate şi gust îndoielnice, au înlocuit vechile imobile ale negustorilor râmniceni, reprezentative pentru arhitectura urbană românească. S-au păstrat doar câteva „insule” în jumătatea sudică a străzii, clădiri mutilate de aşa-zisele renovări.
E greu, dacă nu chiar imposibil, pentru râmniceanul de azi, ori pentru oaspetele nostru, să reconstituie imaginea de altădată a străzii. Poate că unii nici nu doresc acest lucru! De ce să se întoarcă în timp şi să recompună mental chipul oraşului de pe vremea bunicilor? Pentru ce să-i intereseze pe ei, pe noii râmniceni, istoria unei străzi, a unor case, a unor oameni? Doar trăiesc în prezent, trăiesc clipa. Altceva nu contează pentru ei.
Revenind la balconul nostru, am găsit pe excelentul blog CASE DE EPOCĂ un balcon asemănător aflat în centrul istoric al Bucureştilor. O simplă privire dezvăluie un model identic pentru ornamentele din fier turnat. De la Valentin Mandache aflăm că balcoanele din fier turnat sunt mai vechi decât cele din fier forjat, datând din perioada 1860-1880. Mi-aduc întradevăr aminte că în copilărie, pe una dintre clădirile din zonă am remarcat anul 1866. Poate chiar pe cea demolată anul trecut, unde în anii ’50 a locuit avocatul Ion Măgârdiceanu, după cum afirmă Matincă Costea.


Balcon din fier turnat, Bucureşti – centrul istoric, sursa CASE DE EPOCĂ

Am fotografiat balconul cât încă mai era. Am vorbit cu demolatorii. Le-am explicat că e bine să-l ducă la muzeu. M-au privit ca pe un lunatic. Locul imobilului de secol XIX a fost luat de o hidoşenie fără seamăn, din materiale ieftine, o sfidare a statului de monument istoric pe care-l are întreg perimetru central al oraşului. Nimeni nu mai iese azi pe balconul de altădată…

BRUMAR

Aleile grădinii dorm acoperite de tristeţea unei zile mohorâte de brumar. Atmosfera e calmă acum, dar zilele trecute vântul rece de la miazănoapte a scuturat fiornic castanii, teii şi platanii, lăsând doar câteva frunze veştede să spânzure în aerul jilav. Boschetele pustiite, florile rebegite de brumă, norii plumburii călători peste oraş, păsărelele zgribulite şi băncile pe care nu se aşează nimeni arată că iarna-i pe-aproape.
Liniştea este spartă doar de glasurile unor copii ce se joacă în pavilionul din mijlocul parcului, ferindu-se de stropii mărunţi ce scaldă văzduhul. Când şi când, câte o siluetă traversează parcul încremenit. Caruselul din preajma pavilionului stă neclintit în aşteptarea unor zile cu soare în care copilaşii le vor cere părinţilor să-i lase să se învârtă pe căluţii de lemn.
Străbat discret aleile ude şi pustii, în atmosfera cernută de noiembrie. Mă bucur de tihna autumnală şi de singurătatea unei astfel de zile, pe care le prefer animaţiei zilelor calde de vară, cu indivizi mâncători de seminţe şi cu vocabular de mahala. Îmi zic în sinea mea că, acum, în noiembrie, parcul este al meu…Vremea urâtă i-a alungat pe cei despre care vorbeam mai înainte. Ce bine că-i toamnă! Nici măcar ciorile nu mai croncăne…

Categorii:Fără categorie

Ştefan Pardos – fotograf de Râmnic

01/12/2010 1 comentariu

Pe la începuturile celui din urmă veac, printre puţinii fotografi ai Râmnicului se număra şi un anume Ştefan Pardos (grec?). Unde-şi avea atelierul nu ştiu. Urmează să mai sap. Retro-Râmnic a pus mâna însă pe un portret de acum o sută de ani realizat în atelierul celui mai sus menţionat. Este portretul lui Alexandru Iarca (1899-1944), din neamul boierilor Ierculeşti, fiul lui Costache Iarca, proprietar la Jideni (Podgoria). Din fotografie ne priveşte un flăcău de 13-14 ani, frumos costumat, cu cămaşă cu guler tunică, răsfrânt. Îşi sprijină braţul stâng pe un suport simplu din crengi. Recuzita sărăcăcioasă din atelier mă duce cu gândul la un fotograf aflat la început de drum, mai puţin căutat decât Bernhardt Moorys, despre care am scris aici. Celor cărora numele Iarca nu le spune nimic le spun că în veacul al XIX-lea boierii Ierculeşti au avut dregătorii importante în judeţul Râmnicu Sărat, iar pe uliţa (I)erculeştilor (azi Str. Lalelelor) şedea macedoneanul Constantin Iarca, cu moşii în Câmpia Râmnicului. La cumpăna secolelor XIX şi XX, întreaga mahala din partea de miazăzi a oraşului se numea Erculeşti.