BRUMAR

Aleile grădinii dorm acoperite de tristeţea unei zile mohorâte de brumar. Atmosfera e calmă acum, dar zilele trecute vântul rece de la miazănoapte a scuturat fiornic castanii, teii şi platanii, lăsând doar câteva frunze veştede să spânzure în aerul jilav. Boschetele pustiite, florile rebegite de brumă, norii plumburii călători peste oraş, păsărelele zgribulite şi băncile pe care nu se aşează nimeni arată că iarna-i pe-aproape.
Liniştea este spartă doar de glasurile unor copii ce se joacă în pavilionul din mijlocul parcului, ferindu-se de stropii mărunţi ce scaldă văzduhul. Când şi când, câte o siluetă traversează parcul încremenit. Caruselul din preajma pavilionului stă neclintit în aşteptarea unor zile cu soare în care copilaşii le vor cere părinţilor să-i lase să se învârtă pe căluţii de lemn.
Străbat discret aleile ude şi pustii, în atmosfera cernută de noiembrie. Mă bucur de tihna autumnală şi de singurătatea unei astfel de zile, pe care le prefer animaţiei zilelor calde de vară, cu indivizi mâncători de seminţe şi cu vocabular de mahala. Îmi zic în sinea mea că, acum, în noiembrie, parcul este al meu…Vremea urâtă i-a alungat pe cei despre care vorbeam mai înainte. Ce bine că-i toamnă! Nici măcar ciorile nu mai croncăne…