Archive

Archive for Ianuarie 2011

CU CE V-AM GREŞIT?!

Anul acesta se împlinesc 74 de ani de la dezvelirea bustului lui Alexandru Vlahuţă, din faţa Colegiului Naţional care – astăzi – îi poartă numele. La data inaugurării, statuia a luat locul unui havuz ce străjuia răscrucea din faţa Şcolii de băieţi nr. 3 (în prezent anexă a clădirii Colegiului „Al. Vlahuţă”). Interesant este că bronzul a fost turnat cu destui ani înaintea dezvelirii oficiale, dar – aşa cum se întâmplă la noi – treburile au trenat, piedicile nefiind puţine.
Vă supun atenţiei un text apărut în „Foaia Râmnicului” din 5 ianuarie 1932 (număr festiv). Articolul este semnat de Pompiliu Voiculeţ.

CUM RÂMÂNE BUSTUL LUI VLAHUŢĂ?

„Cu multă greutate, străduindu-se câţiva oameni de bine, au putut aduna sumele trebuitoare pentru a se ridica un bust lui Vlahuţă, bust modelat de sculptorul Späthe.
Am scris în acest ziar, încă de pe când bustul era expus la Salonul Oficial, că este o operă reuşită.
Privind bronzul, cei care am avut norocul de a-l cunoaşte pe poetul cu suflet de apostol, ne-am reîmprospătat imaginea plină de blândeţe şi visare a omului atât de modest care a fost Vlahuţă.
Acum, bustul a fost aşezat pe soclul ridicat lângă liceul de băieţi. Cum stă însă pe acest soclu, vede toată lumea: nu numai că soclul este prea îngust faţă de bust dar, ce e mai rău, în partea dreaptă bustul atârnă în afară mult mai mult ca în partea stângă. Parcă ar fi cumpărat „de ocazie” şi potrivit pe soclu de mântuială.
E păcat, mai ales că nu este vorba de un bust comun, ca atâtea altele, ci de o lucrare care şi prin realizare, şi prin dimensiuni mai ales, cerea cu totul un altfel de soclu. Este, desigur, vina sculptorului care trebuia – era dator, pentru el în primul rând – să facă el însuşi schiţa soclului care trebuia să fie doar proporţional cu bustul, cu care face un tot.
Lucrurile sunt prea simple şi prea supărătoare pentru ochi ca să mai insistăm.
Se poate ca acest bust să rămână pentru totdeauna astfel?
Nu vrem să o credem, nu trebuie să se întâmple aceasta. Soclul trebuieşte dărâmat şi ridicat un altul, care să se armonizeze cu bustul, şi astfel vom avea în mijlocul oraşului un monument demn şi de cel pe care vrea să-l imortalizeze, şi de cei care au avut dragoste să-l ridice.
Comitetul de iniţiativă este dator să-şi continuie activitatea şi să găsească, trebuie să găsească, mijloacele pentru îndreptarea acestei greşeli, căci altfel nu vom fi făcut altceva decât o parodie tristă şi un obiect de râs pentru oricine ar veni în acest oraş.
Ştim că însuşi sculptorul Späthe, fiind chemat aici, a recunoscut că s-a săvârşit o greşeală ce trebuieşte îndreptată. De aceea avem toată nădejdea că chipul lui Vlahuţă nu va rămâne suspendat pe un soclu meschin.”.

*

De atunci (1932) au trecut aproape 80 de ani…Înverzit de timp, autorul „României pitoreşti” pare că ne bate obrazul. Ne mustră oare pentru că l-am lăsat atâţia ani cocoţat pe un soclu „meschin”? Sau, poate, fiindcă nu îi mai curăţăm bronzul din când în când?
„Se poate ca acest bust să rămână pentru totdeauna astfel?” se întreba concitadinul nostru de peste timp. Iată că a rămas. Nu pentru totdeauna, ci pentru trei sferturi de veac. Ba, mai mult decât atât, statuia arată – suntem convinşi – mai rău decât la momentul aşezării pe soclu. Ploile şi zăpada, cutremurele şi actele de vandalism au dus-o la decrepitudine. Sigur, asta se întâmplă cu toate monumentele de for public, de la noi sau de aiurea. Problema e că, spre deosebire de noi, râmnicenii, alţii au grijă de statuile lor, în pofida faptului că au mai multe decât noi. La Râmnic nimeni nu îngrijeşte de cele trei busturi ale urbei. Preocuparea faţă de statuile lui Bagdat, Vlahuţă şi Murgoci este sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire! Sunt la cheremul vandalilor.
Până acum, bronzul lui Vlahuţă a fost doborât de câteva ori, s-a încercat mutarea lui şi a fost „decorat” în mai multe rânduri cu sticle goale de băutură. Soclul este utilizat uneori ca suport pentru diverse afişe, electorale sau nu. Numele scriitorului nu se distinge decât din imediata sa apropiere, astfel că trecătorii neobişnuiţi cu fizionomia lui Vlahuţă nu recunosc personajul. Singura „înnoire” de care are parte monumentul este spoirea soclului cu var, ce se petrece odată la câţiva ani buni, de regulă în campaniile electorale. În rest…în ciuda faptului că se găseşte în centrul geografic al oraşului, bronzul de acum 80 de ani rămâne pe mai departe cufundat în uitare şi ignoranţă, ca o fantomă a trecutului. Nu ştiu câţi dintre râmnicenii care trec zilnic pe aici îi aruncă măcar o privire. Vlahuţă însă, cu obrazul sprijinit în mâna dreaptă, aşa cum îl ştim cu toţii, după ce timp de decenii i-a urmărit pe cei de ieri, ne priveşte acum gânditor pe fiecare dintre noi, râmnicenii de azi ce însufleţim vechea stradă Carol. Ne priveşte şi ne întreabă: cu ce v-am greşit?!

CONSTANTIN C. DATCULESCU – 154 de ani de la naştere

Azi se împlinesc 154 de ani de la naşterea lui Constantin C. Datculescu. Constantin C. Datculescu este fondatorul „Gazetei săteanului”, revistă agricolă şi ştiinţifică, apărută la Râmnicu Sărat (1884-1898) şi Bucureşti (1898-1904). În tipografia lui Datculescu s-au mai tipărit „Cetăţeanul” (ziar liberal, redactor Vasile Cristoforeanu), „Ghiveciul naţional”, „În Constituţie”.
Strada Lalelelor s-a numit până în 1948, Constantin Datculescu, după ce înainte se numise Erculeşti, o denumire ce-i amintea pe boierii cu origini sud-dunărene, Iarca. A murit sărac şi uitat, în 1940.

LICEUL „REGELE FERDINAND”, ANII ’30

22/01/2011 5 comentarii


Pe la începutul anilor ’30 ai veacului din urmă, un fotograf s-a oprit pe Strada Carol, în faţa Liceului de Băieţi „Regele Ferdinand”. Alături de Banca Naţională, Şcoala de Băieţi Nr. 3 şi câteva case frumoase, clădirea liceului făcea fala Străzii Carol I, o stradă burgheză, cu oameni înstăriţi, cu şcoli şi instituţii de cultură, ce lega centrul urbei de mahalalele din sud.
Clădirea vechiului gimnaziu este proiectată de Leonida Negrescu, arhitectul care a plănuit şi Casa Lupescu de pe strada omonimă. Susţinut de un soclu de calcar, edificiul ne atrage atenţia prin corpul central, decroşat şi supraînălţat, ce are aplicat, pe muchii, simbolul judeţului de altădată, binecunoscutul căluţ de Râmnic. Va fi fost o vreme în care caii erau fala acestor locuri, cu precădere a celor de la obârşia râului Râmnic. Să ne reamintim că, în urmă cu mai bine de un veac, Nicolae Grigorescu a eternizat cu penelul caii Bisocăi. Simion Mehedinţi spunea în acest sens: „Cine caută rasa veche a cailor noştri să nu-şi piardă vremea cu grajdurile din Bucureşti, ci să se ducă în munţii de la Bisoca”. Sunt cuvintele unui român care şi-a cunoscut şi – mai ales – şi-a simţit pământul natal mai bine decât oricare altul.

În ultimii ani ai celui de-al XIX-lea veac, râmnicenii doreau transformarea bibliotecii gimnaziului în bibliotecă publică. În acest sens organizau serate literar-artistice în folosul bibliotecii. Ele se ţineau în amfiteatrul gimnaziului, iar amfitrioane erau doamnele din protipendada oraşului. Astfel, într-o seară de ianuarie a anului 1896, doamnele E. Ciornei, Virginia C. Datculescu, Victoria C. Iorgulescu şi Constanţa I. Oroveanu şi-au dat concursul pentru organizarea unei serate de acest fel. Doamna Ciornei a interpretat cu multă măiestrie, la pian, Rapsodia a XI-a de Liszt, doamna Constanţa I. Oroveanu a încântat auditoriul cu romanţa „Bal d’oiseau”, fiind acompaniată la pian de doamna Victoria C. Iorgulescu, iar doamna Virginia C. Datculescu a încheiat în mod strălucit serbarea cu „Alergarea după noroc”. Domnii nu s-au lăsat mai prejos: profesorul Filip a executat la vioară o „Fantezie” de Dammé, fiind acompaniat la pian de Constanţa I. Oroveanu, Mircea I. Pella a declamat patru monologuri, între care mare succes a avut „Eu poruncesc”. Profesorul Râşcan a deschis focul cu lecturi din Vlahuţă şi Coşbuc, iar profesorul Ştefan D. Popescu (directorul gimnaziului) a întreţinut câteva momente publicul cu câteva obiceiuri din viaţa chinezilor.
Domnişoara A. Popescu, sora directorului, oferea programe vizitatorilor care, cu multă plăcere, puneau în săcuşorul, menit a mări fondul bibliotecii gimnaziului, costul programei.
Constantin Datculescu a oferit gratuit imprimarea publicaţiilor, între care afişele pe mătase colorată vor fi fost o plăcută amintire pentru participanţi.


Gimnaziul de Băieţi „Vasile Boerescu”, imagine antebelică. Imobilul avea un sigur nivel. După Primul Război Mondial, va fi adăugat etajul, iar corpul central va fi înălţat. Vechiul gimnaziu se va transforma în Liceul de Băieţi „Regele Ferdinand”.

Colegiul a fost cârmuit de-a lungul timpului de oameni de spirit precum Ştefan Popescu, Gogu Alexandrescu sau Stelian Cucu. Primul, deşi licenţiat în matematici, şi-a dat doctoratul în geografie la Leipzig, cu o teză despre evoluţia văii Oltului. Director al gimnaziului între 1894 şi 1899, devine în 1904 primul profesor al proaspetei înfiinţate catedre de geografie de la Universitatea din Iaşi. Lecţia inaugurală s-a intitulat „Locul geografiei între ştiinţe.” Moartea prematură, intervenită în anul 1911, a curmat o activitate rodnică şi deosebit de promiţătoare.
Gogu Alexandrescu a înlesnit mai multor iubitori de frumos o expoziţie de tablouri, scoarţe româneşti, schiţe, documente domneşti, fotografii, porţi de lemn cu incrustaţii de pe valea Râmnicului. Colecţionarii erau Menelas Chircu, Petre Antonescu şi Alexandru I. Zamfirescu, toţi fii ai oraşului. Octavian Moşescu, fost elev al gimnaziului, scria în „Oaspeţi de altădată”: „Pentru un oraş de provincie, expoziţia a luat proporţiile unei neaşteptate manifestări artistice”.

Stelian Cucu îşi leagă numele de de cel al revistei „Glas tânăr”(1932-1941) ce „va fi consacrată exclusiv producţiunilor de literatură, artă, ştiinţă şi nu se va face ecoul vreunui curent literar sau artistic exclusivist”, ci va tinde către „frumos, adevăr şi bine”. Ideea de „atelier de ucenicie” se respectă, întrucât, pe lângă „articole scrise de persoane mature”, coloanele „au fost puse numai la dispoziţia elevilor”, ce „şi-au încercat pana lor în poezie…, schiţă…, critică…, informaţiuni de ordin ştiinţific şi tehnic”, nelimitându-se la programă.
Revenind la clişeul interbelic, remarcăm lipsa totală a vegetaţiei în grădiniţa din faţa liceului, gardul din lemn al unei proprietăţi (în dreapta) şi, în stânga, o mică parte din havuzul existent la acea dată în faţa Şcolii de Băieţi Nr. 3 (clădire legată azi de cea a liceului printr-un vestibul). În locul acestui havuz, în primăvara anului 1937, se va dezveli bustul lui Al. Vlahuţă.
Ca de fiecare dată, câteva personaje animă scena. Sunt trecători care s-au oprit în loc, atenţi la omul cu camera obscură. Printre ei şi trei elevi în uniformă. Cum spuneam şi cu alt prilej, indiferent de cine era fotograful şi oricât de departe te-ai fi aflat, nu trebuia scăpat prilejul de a fi imortalizat. Era, la urma urmei, singura dovadă că ai fost prezent în acel spaţiu şi în acel timp…

VASILE CRISTOFOREANU – 115 ANI DE LA MOARTE

22/01/2011 3 comentarii

Luna aceasta, pe 12 ianuarie, s-au împlinit 115 de la moartea lui Vasile Cristoforeanu. Retro-Râmnic a marcat şi anul trecut momentul. În 2011, dăm cuvântul scriitorului Traian Gh. Cristea, binecunoscut râmnicenilor pentru prodigioasa activitate didactică şi literară. Textul de mai jos a fost publicat în ziarul „Sensul râmnicean”.
Despre Vasile Cristoforeanu s-a scris, însă insuficient după câte merite a avut. Încercăm şi noi să aducem în atenţie puţine informaţii, lăsând colegilor de istorie dreptul de a întocmi o lucrare amplă privind viaţa şi activitatea acestei personalităţi.
Tânărul cu faţa luminoasă şi ochi pătrunzători, născut în anul 1859, la Râmnicu Sărat, era un om cultivat, deschis noului, adept al civilizaţiei moderne de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Strălucit avocat (era doctor în drept), pledează în procese mari atât în urbea natală, cât şi la Galaţi, Bucureşti bucurându-se de o situaţie materială bună. Făcea o politică democratică şi polemiza cu prietenul său C.C. Datculescu scriind în ziarul „Constituţionalul”: „Curios mi se pare, iarăşi, că simpatiile personale te-au făcut să vezi în mine un democrat. Democrat sunt;(…)
Astăzi mă plângi că vezi la mine ură; te înşeli: dragostea mea pentru tine nu a scăzut nicidecum; te-am considerat totdeauna ca pe un bărbat de inimă, dar care, în aprecierile tale de tot felul, te serveşti de prisma simpatiilor.” A se observa eleganţa omului de caracter care nu se sfieşte să spună deschis adevărul. Despre felul de a fi a lui V. Cristoforeanu scria succint, dar convingător, un ziarist în anul 1896: „Era un om cult, foarte simpatic, cinstit şi de inimă.” Nu putea să urască, nu era capabil de răzbunări şi calomnii, graţie unei alese educaţii şi inteligenţei remarcabile.
A iubit jurnalismul şi l-a onorat prin respectul adevărului şi al ideilor înalte. Admiratorii afirmau răspicat şi cu entuziasm că „avea o pană excelentă şi un gen plăcut de a scrie”. La Râmnicu Sărat a scos câteva ziare şi a onorat cu colaborările sale publicaţii precum „Voinţa Naţională” şi „Constituţionalul”.
Cei care l-au cunoscut spuneau că excela ca orator şi ca narator, căutându-i compania. Era o plăcere să te afli în preajma lui, să-l asculţi, să-i urmăreşti gesturile, privirea.
I-a plăcut mult să călătorească în străinătate (mai ales în Italia), să cunoască oraşe, aşezări, fiind deosebit de receptiv la progres şi civilizaţie. Cei din jur au remarcat şi alte trăsături, apreciind că Vasile Cristoforeanu era „un om de o mare iniţiativă şi vrednicie rară.” Aceste calităţi l-au adus pe scaunul de primar, onorând înalta funcţie exemplar între anii 1892 şi 1895.


Primăria oraşului se afla pe Str. Primăriei, numită apoi Str. Vasile Cristoforeanu (azi Primăverii)

Într-o perioadă scurtă, a reuşit să aibă înfăptuiri remarcabile. De aceea, a fost considerat „al doilea părinte al urbei R. Sărat.” Se apreciază că modernizarea oraşului nostru a început cu acest inimos şi priceput primar. Tot ce văzuse el prin oraşele europene i-a fost un reper pentru a schimba, mai târziu, faţa oraşului său natal. Să amintim câteva dintre realizările lui Vasile Cristoforeanu, realizări care-i asigură un loc aparte în istoria acestei aşezări.
Om înţelept şi cultivat, edilul de acum peste o sută de ani şi-a stabilit o strategie clară, cu priorităţi ce trebuiau împlinite: sănătatea, educaţia, alimentarea urbei cu apă, lucrările edilitare ş.a.
În domeniul sănătăţii publice, primarul Cristoforeanu înfiinţează serviciul sanitar şi serviciul barometric, fapt care a redus mortalitatea şi numărul de îmbolnăviri.
Alimentarea oraşului cu apă potabilă a fost una dintre cele mai importante înfăptuiri edilitare. S-au făcut captări de izvoare în zona Răduceşti, iar vechile cişmele primitive, de pe vremea lui Alecu Bagdat, au fost înlocuite cu cişmele de fontă, cişmele „presărate pe toate străzile oraşului.” Astfel s-a atenuat suferinţa locuitorilor din cauza lipsei de apă.
Pentru ca oraşul să arate mai frumos, a luat măsuri să fie pavat centrul lui şi o bună parte din străzi. Urbea râmnicenilor a căpătat astfel un aspect nou şi modern.
Tot în perioada cât a fost primar Vasile Cristoforeanu, au fost trasate două bulevarde: Al. I. Cuza şi Matei Basarab. Şcoala care astăzi îi poartă numele, fostă „Şcoala cu clasele I-VIII NR. 5”, s-a ridicat din iniţiativa acestui iscusit edil, inaugurarea edificiului având loc în anul 1895, adică la sfârşitul mandatului său.


Şcoala primară edificată în 1895 ce poartă azi numele primarului de odinioară

O altă realizare importantă este reorganizarea integrală a serviciului pompierilor care a fost dotat cu întregul utilaj modern din acel timp.
Contribuţiile acestui mare Om la modernizarea Râmnicului Sărat sunt deosebite.
Din nefericire, Vasile Cristoforeanu n-a trăit decât 37 de ani, lăsând în urmă preţuirea şi recunoştinţa râmnicenilor. Ziarele au consemnat decesul şi au omagiat distinsa lui personalitate: „Vasile Cristoforeanu, ofiţer al Coroanei României, fost primar al oraşului R. Sărat, a încetat din viaţă la 12 ianuarie 1896, ora 1 după-amiază.
Acest bărbat de inimă s-a stins în floarea vârstei, la 37 de ani.”

Impresionantă este însoţirea de către râmniceni, pe ultimul drum, a vrednicului bărbat; foarte multă lume („O mulţime imensă a însoţit cortegiul funerar până la cimitirul oraşului.”) şi o mare de flori („Pe carul funebru, neîncăpând marele număr de superbe coroane(…), s-a mai pus un al doilea car, care şi acesta era cu totul acoperit cu coroane de flori artificiale şi naturale, de foi de laur şi stejar, cu diferite inscripţiuni.”). Aceste manifestări au fost semnele unei totale preţuiri şi ale unei recunoştinţe de netăgăduit faţă de tânărul miruit de Dumnezeu cu atâtea calităţi. Trecând la cele veşnice, Vasile Cristoforeanu a lăsat în urmă „4 mici copii” printre care se afla şi vestita (mai târziu) Florica Cristoforeanu.


14 ianuarie 1896 – o mare de lume alături de cel mai iubit primar din istoria oraşului

O afirmaţie făcută în presa vremii ne-a zguduit. Fără s-o comentăm, lăsăm cititorii să-i descifreze conotaţiile: „Vasile Cristoforeanu (…) a murit sărac.” De ce oare? Că doar a fost un avocat virtuos, a moştenit o avere frumuşică de la părinţi, a fost şi primar câţiva ani. Care să fie misterul? Noi credem că, dimpotrivă, a murit bogat prin tot ce a lăsat în urmă.
Dar noi, oare ce obligaţii avem faţă de memoria „primului părinte” modern al oraşului Râmnicu Sărat? Ce-am făcut pentru a-l feri de uitare? Cum îi cinstim memoria?
Credem că bustul acestui destoinic bărbat îşi poate avea locul în parcul public sau în faţa Primăriei Municipale ca semn de veşnică cinstire. Avem convingerea că se mai găsesc râmniceni cu dare de mână şi dragoste de urbe ca să poată împlini o datorie de conştiinţă, pe care o simţim cu toţii faţă de VASILE CRISTOFOREANU.

Traian Gh. Cristea

VECHIUL PORTRET

Când m-am mutat în strada Amurgului din Râmnicu Sărat, casa era nelocuită. Cel din urmă strămoş „plecase” la vârsta de 94 de ani, lăsându-ne pe lângă mobilierul învechit, cu mireasmă de mosc, jilţuri sculptate în lemn, tablouri în rame de catifea prăfuită şi portretul său din care ne privea o figură blajină, cu părul tuns, încărunţit, purtând la gât un plastron negru.
Era portretul lui Tache Moşu – cum i se spunea pe vremuri, când era tânăr – pe care l-am cunoscut mai târziu, când ne primea în geamlâcul însorit, cu ghivece cu muşcate înflorite de cum dădea primăvara şi cu clădării de poamă la sfârşit de toamnă. Nu-mi amintesc să-l fi vizitat vreodată iarna, când bătrânul rămânea mai mult în iatacul cu uşi ferecate, numărându-şi neîncetat boabele de chihlimbar aduse de un călugăr din Orient. Chipul din tabloul moştenit îmi aminteşte de strămoşul cu degetele uscate şi tremurânde, dar cu glas blând, ca un zefir printre crengile unui crâng pustiit.
Portretul însă îşi avea povestea lui, pe care am aflat-o de la paracliserul ctitoriei Bagdat, care, copil pe atunci, l-a cunoscut pe meşterul sosit din Italia să zugrăvească bolţile turlelor înălţate în soare.
Meşterul era Gh. Tattarescu, care îşi făcuse primele studii în arta zugrăvitului la Buzău, înainte de a trece hotarele ţării. Pe tânărul artist l-a adus la Râmnic o diligenţă în faţa hanului din piaţă, o clădire în stil balcanic, cu scări de lemn pe dinafară, cu coridoare strâmte şi cerdacuri umbrite de leandri. Aici i se rezervase o odaie odihnitoare cu vedere spre Valea Râmnicului, cu podgoriile de la Topliceni. Până târziu după miezul nopţii, meşterul ţinea opaiţul aprins, încheindu-şi corespondenţa, desenând sau bând cafea pregătită în ibrice de aramă, pe tăvi încrustate cu sidef. În fiecare dimineaţă îşi lua tolba cu pensule şi culori, trecea prin centrul oraşului ca să admire balcoanele cu grilajul de fier împletite artistic şi grădinile cu ruguri de trandafiri. La întoarcere, către seară, pictorul se oprea la casa cu acoperiş de şindrilă şi cu castan în poartă, unde amfitrionul îl aştepta nerăbdător la jocul de concină de fiecare zi. Într-una din aceste vizite i s-a înfiripat gândul de a-i face un portret bătrânului prieten, cum îmi istorisea aducătorul de unelte şi vopsele. Dar portretul rămase neterminat, ca şi lăcaşul Bagdat pentru care venise, urmând ca alţii să-l desăvârşească; meşterul, chemat pentru alte lucrări, nu s-a mai întors la Râmnic.
Astăzi după un secol, amintirile se ţes în jurul portretului, trecutul reînvie în hanurile pitoreşti cu diligenţe trase de cai iuţi moldoveneşti, cu gărzi civile şi lampagii somnoroşi care aprindeau felinarele în nopţile fără lună. Pe vremea aceea poate, pictorul romantic, în tinereţea petrecută în cetatea de pe Tibru, vrăjit de o râmniceancă, i-a prins frumosul chip ca să-l eternizeze într-o madonă stelară din creaţiile sale de mai târziu.

Octavian Moşescu

Categorii:Nostalgie Etichete:,