Prima pagină > Nostalgie > VECHIUL PORTRET

VECHIUL PORTRET

Când m-am mutat în strada Amurgului din Râmnicu Sărat, casa era nelocuită. Cel din urmă strămoş „plecase” la vârsta de 94 de ani, lăsându-ne pe lângă mobilierul învechit, cu mireasmă de mosc, jilţuri sculptate în lemn, tablouri în rame de catifea prăfuită şi portretul său din care ne privea o figură blajină, cu părul tuns, încărunţit, purtând la gât un plastron negru.
Era portretul lui Tache Moşu – cum i se spunea pe vremuri, când era tânăr – pe care l-am cunoscut mai târziu, când ne primea în geamlâcul însorit, cu ghivece cu muşcate înflorite de cum dădea primăvara şi cu clădării de poamă la sfârşit de toamnă. Nu-mi amintesc să-l fi vizitat vreodată iarna, când bătrânul rămânea mai mult în iatacul cu uşi ferecate, numărându-şi neîncetat boabele de chihlimbar aduse de un călugăr din Orient. Chipul din tabloul moştenit îmi aminteşte de strămoşul cu degetele uscate şi tremurânde, dar cu glas blând, ca un zefir printre crengile unui crâng pustiit.
Portretul însă îşi avea povestea lui, pe care am aflat-o de la paracliserul ctitoriei Bagdat, care, copil pe atunci, l-a cunoscut pe meşterul sosit din Italia să zugrăvească bolţile turlelor înălţate în soare.
Meşterul era Gh. Tattarescu, care îşi făcuse primele studii în arta zugrăvitului la Buzău, înainte de a trece hotarele ţării. Pe tânărul artist l-a adus la Râmnic o diligenţă în faţa hanului din piaţă, o clădire în stil balcanic, cu scări de lemn pe dinafară, cu coridoare strâmte şi cerdacuri umbrite de leandri. Aici i se rezervase o odaie odihnitoare cu vedere spre Valea Râmnicului, cu podgoriile de la Topliceni. Până târziu după miezul nopţii, meşterul ţinea opaiţul aprins, încheindu-şi corespondenţa, desenând sau bând cafea pregătită în ibrice de aramă, pe tăvi încrustate cu sidef. În fiecare dimineaţă îşi lua tolba cu pensule şi culori, trecea prin centrul oraşului ca să admire balcoanele cu grilajul de fier împletite artistic şi grădinile cu ruguri de trandafiri. La întoarcere, către seară, pictorul se oprea la casa cu acoperiş de şindrilă şi cu castan în poartă, unde amfitrionul îl aştepta nerăbdător la jocul de concină de fiecare zi. Într-una din aceste vizite i s-a înfiripat gândul de a-i face un portret bătrânului prieten, cum îmi istorisea aducătorul de unelte şi vopsele. Dar portretul rămase neterminat, ca şi lăcaşul Bagdat pentru care venise, urmând ca alţii să-l desăvârşească; meşterul, chemat pentru alte lucrări, nu s-a mai întors la Râmnic.
Astăzi după un secol, amintirile se ţes în jurul portretului, trecutul reînvie în hanurile pitoreşti cu diligenţe trase de cai iuţi moldoveneşti, cu gărzi civile şi lampagii somnoroşi care aprindeau felinarele în nopţile fără lună. Pe vremea aceea poate, pictorul romantic, în tinereţea petrecută în cetatea de pe Tibru, vrăjit de o râmniceancă, i-a prins frumosul chip ca să-l eternizeze într-o madonă stelară din creaţiile sale de mai târziu.

Octavian Moşescu

Anunțuri
Categorii:Nostalgie Etichete:,
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: