Arhiva

Archive for Martie 2011

Pe Strada Ion Mihalache

31/03/2011 7 comentarii

E o după-amiază calmă de martie, una dintre acelea rare în care vântul răsăritului nu bate peste oraş… Sunt pe Strada Ion Mihalache, fostă Independenţei, fostă Prefecturii, fostă Justiţiei, unul dintre cele mai vechi bulevarde ale urbei, tăiat de un edil de care nimeni nu-şi mai aduce aminte, Iosef Oroveanu (1883-1884). În capătul dinspre Primărie, strada coboară, semn că ne apropiem de râu, aflat nu departe, la capătul Străzii Eminescu. Iau în vizor o casă în stil neoromânesc despre care nu ştiu mare lucru. Ştiu doar că-mi place s-o privesc ori de câte ori trec pe stradă. Am fotografiat-o de mai multe ori, iar acum mă gândesc să iau câteva detalii cu un obiectiv cu focală mare. Fotografiez mai întâi un vechi cârlig de lampă amplasat deasupra uşii principale. Observ apoi pe peretele de sud-est o veche şi ruginită plăcuţă de la Asigurarea Românească, interbelică. O raritate în geografia oraşului, cele mai multe dispărând odată cu demolarea ori modernizarea caselor. Se făceau asigurări împotriva incendiilor, accidentelor, spargerilor, iar oferta şi era variată. Duc aparatul la ochi şi – aşa cum mi se întâmplă de atâtea ori – un prost opreşte lângă mine şi mă întreabă de ce fotografiez. Ce să-i explici, individului? Îl întreb dacă-i interzis, iar el îmi spune că dacă mă prinde proprietarul, un avocat,… ăla sunt! Îi dau replica: ceea ce nu e interzis e permis! şi-mi văd de treabă. Individul îşi vede şi el de drum (era cu maşina).

Fotografiez plăcuţa, veranda şi casa în ansamblu. Arcele în plin cintru se sprijină pe stâlpi simpli, cu capiteluri ce înfăţişează efigia lui Icar, personajul mitologic căzut în Marea Egee după ce aripile de ceară i s-au topit când s-a apropiat prea mult de Soare. Îl felicit pe proprietar deoarece a renovat cu atenţie casa de pe Strada Ion Mihalache, spre deosebire de vecinul său mai „din deal” care şi-a bătut joc pur şi simplu de un imobil în manieră meridională, maură. Mă încearcă un sentiment de amărăciune că n-am fotografiat casa înainte de modernizare (citeşte mutilare), aşa cum sufăr atunci când văd că mai dispare o „vechitură”. Nimănui nu-i trece prin cap să carteze şi să arhiveze fondul ce încă supravieţuieşte (nu pentru mult timp!). Ne întrebăm de ce printre sarcinile serviciului de urbanism din cadrul Primăriei nu se numără şi obligaţia de a inventaria şi fotografia vechile imobile cu valoare estetică, răspândite pe harta oraşului. Am putea astfel păstra imaginile unor clădiri, în virtutea unor viitoare reconstrucţii, ori numai pentru a fi admirate de generaţiile viitoare. Cine însă se gândeşte la viitor într-un oraş ca al nostru? Aici, ca oriunde în România, doar PREZENTUL contează. Lumea începe cu noi! Trecutul şi viitorul sunt două noţiuni abstracte, care nu interesează pe nimeni.

Anunțuri

UN CRÂMPEI DE ARHITECTURĂ NAŢIONALĂ

31/03/2011 5 comentarii


Pe Strada Patriei, aproape de intersecţie cu Strada Unirii, am descoperit o casă în manieră neoromânească, la care m-au atras stâlpii sculptaţi ai pridvorului. Într-un cartier în care casele vechi dispar una câte una, în favoarea celor moderne (şi urâte), o astfel de verandă bucură ochiul iubitorului de frumos. Casa datează probabil din anii ’30, atunci când zona nu era infestată de blocuri socialiste şi case oribile, noi. Despre aceşti stâlpi etnografici de verandă scrie expertul Valentin Mandache pe blogul CASE DE EPOCĂ: Găsesc foarte interesant modul cum stâlpii de lemn sculptaţi cu motive etnografice sunt plasaţi în grupuri de trei la colţul verandelor de case în stil neoromânesc. Această particularitate poate izvorî din cerinţe structurale, pentru a întări structura colţului verandei sau pot constitui referinţe la simbolul Trinităţii creştine, deseori întâlnit în etnografia şi arta ţărăneasca românească. Dacă treceţi pe Strada Patriei, aruncaţi o privire casei acesteia. Nu se ştie când PVC-ul va lua locul lemnului…

SALUTĂRI DIN RÂMNICU SĂRAT

29/03/2011 6 comentarii

Azi am pus mâna pe o piesă rară. O carte poştală ilustrată din perioada de pionierat a acestor bucăţi de hârtie devenite azi obiecte de colecţie. Ce înseamnă „perioada de pionierat”? Epoca de la sfârşitul veacului al XIX-lea, până la 1900, atunci când vederile purtau inscripţia: „Salutări din…” ori „Souvenir de la…”. Imaginea nu ocupa întreaga faţă recto, pentru a lăsa loc mesajului. Faţa verso era rezervată doar adresei destinatarului, tot aici aplicându-se timbrul. În cazul ilustratei „Salutări din Rîmnicu Sărat” (cu „î” din „i”), pe faţa recto regăsim două imagini, una cu Strada Carol I (azi T. Vladimirescu), cealaltă cu Str. Victoriei, rămase şi azi principalele artere de promenadă ale oraşului. Mesajul: „Primiţi mii de complimente de la fosta d-voastră elevă care nu vă va uita niciodată” (Constanţa Criandofil). Tot pe aversul ilustratei este trecută Editura Librăriei Ioan Spânu. Ştampila de pe faţa verso are data 23 iunie 1900, iar timbrul (5 bani) poartă efigia regelui Carol I. Aşadar, imaginile datează de la sfârşitul secolului XIX. Mărunt consumator de evenimente, peticul de carton ilustrat de acum un veac şi ceva are valoare de izvor şi furnizează adeseori informaţii preţioase.
La cumpăna veacurilor XIX şi XX, oraşul de pe Râmnic era de aproape jumătate de secol capitala unui judeţ de la curbura Carpaţilor, fără să atingă totuşi hotarul montan cu Austro-Ungaria. La data când anonimul fotograf a imortalizat cele două străzi, oraşul beneficiase de un import de civilizaţie apuseană, graţie preocupărilor urbanistice din vechiul regat. Cum scriam şi-n cartea „Râmnicu Sărat – itinerar subiectiv”, modernizarea oraşului a fost înlesnită de o serie de tineri edili, umblaţi prin ţările apusului, unii dintre ei având o aleasă cultură: Costache Zamfirescu, Toma Bagdat, Iosef Oroveanu, Pavel Robescu, Octaviu Blasianu, Vasile Cristoforeanu, Sava Gherghiceanu, Constantin Lupescu, Vespasian Pella.
Fotografiile de pe ilustrata de secol XIX sunt, până acum, cele mai vechi scene de stradă din colecţia mea. Sunt cu atât mai valoroase cu cât, în acele vremuri, deşi exista un atelier fotografic la Râmnic, deţinut de Bernhardt Moorys, acesta din urmă se mulţumea cu portretele din atelierul de pe Strada Carol. Nepreţuit gând ar fi avut Moorys dacă ar fi ieşit într-o zi, cu cutia şi vălul negru în spinare pe străzile oraşului, să fotografieze casele, prăvăliile, mahalalele, aşa cum erau ele pe la isprăvitul veacului XIX. Nepreţuit gând!…


Şcoala de Băieţi Nr. 3 şi Gimnaziul de Băieţi „V. Boerescu”

În prima imagine, cea de pe Strada Carol, fotograful a luat în vizor cele mai vechi şi impozante clădiri. Vorba vine „a luat în vizor”, pentru că – pe atunci – aparatele nu prea aveau vizor. Se foloseau aparate de format mare construite cu meşteşug, din lemn de esenţă rară – abanos, mahon, teck sau trandafir – cu piese metalice din bronz şi alamă, iar burduful din piele fină de cea mai bună calitate. Se foloseau câteva formate de plăci şi obiective cu distanţe focale diferite. Manipularea aparatului era complicată, o singură imagine necesitând mai multe operaţii. Expunerea rămânea la dispoziţia fotografului. Contau experienţa, inspiraţia, simţul acestuia. Mânuirea unei astfel de camere obscure lăsa suficient timp potenţialilor trecători să se aranjeze şi să pozeze „ca la fotograf”. De bună-seamă, prezenţa unui fotograf aplecat asupra cutiei sale de lemn era o raritate în acele timpuri.
Fotografia este una „didactică”, ambele imobile adăpostind şcoli. În prim-plan este Şcoala de Băieţi Nr. 3 (funcţionează în acest local de la 1 septembrie 1895), iar în plan îndepărtat, Gimnaziul „V. Boerescu” (funcţionează aici din 1893). În prezent, cele două clădiri sunt legate printr-un vestibul şi adăpostesc Colegiul Naţional „Al.Vlahuţă”. Exact în perioada când a fost făcută fotografia, N. Iorga, în trecere prin oraş, îşi nota impresiile: „[…] iată o şcoală primară frumuşică şi lângă ea gimnaziul curat ca un pahar; e despărţit de stradă printr-o grădiniţă îngrijită”. Gardul din fier forjat cu stâlpi de cărămidă aparentă rezistă (cu greu) şi astăzi, dovadă trăinicia lucrului bine făcut. În prim-plan, se observă un colţ din parcul grădinii publice, cu împrejmuire de lemn. Deci, grilajul şcolilor e mai vechi decât cel al grădinii. Corpurile de iluminat stradal turnate în fontă au dispărut de mult din geografia oraşului, fiind înlocuite cu stâlpi oribili de beton, numai buni de lipit afişe electorale. Timizi, oamenii stau la distanţă de fotograf, miraţi de ineditul momentului. Scena e puţin animată.


Strada Victoriei – inima oraşului Râmnicu Sărat

Cea de-a doua fotografia surprinde un crâmpei din agitaţia arterei comerciale a oraşului, strada meseriilor liberale, a prăvăliilor, strada care polariza viaţa economică şi culturală a urbei, boema de odinioară. Imaginea e luată din apropierea răscrucii cu Strada Primăriei (azi Primăverii), spre nord-vest. O plimbare pe această stradă era cu adevărat plăcută, ochiul trecătorului fiind atras de faţadele caselor negustoreşti ridicate în a doua jumătate a veacului XIX. Erau case cu prăvălia sau cârciuma la parter şi camerele de locuit la etaj, înguste la faţadă şi desfăşurate în adâncime. Balcoanele din fier forjat înnobilau faţadele, neputând fi găsite două modele identice. De teama hoţilor, vitrinele erau acoperite în timpul nopţii cu obloane metalice. Ridicarea lor dimineaţa era cel dintâi semn că proprietarul s-a trezit şi îşi aşteaptă muşteriii.
Artistul fotograf s-a instalat în mijlocul oamenilor. Spre deosebire de prima imagine, râmnicenii de aici sunt mai îndrăzneţi, apropiindu-se de obiectiv. În mijlocul cadrului, un adult în costum cu pălărie, însoţit de doi copii, nu scapă ocazia de a fi imortalizat. Nu departe de ei, alţi târgoveţi cu ochii aţintiţi spre cutia magică. Ei sunt „eroii” ce însufleţesc fotografia. Cunoscuţi sau anonimi, bogaţi ori săraci, sunt concitadinii noştri de peste timp care, fără să ne vorbească, ne spun multe despre viaţa lor de acum o sută de ani. O viaţă ce curgea încet şi liniştit, trăită în centrul urbei, ori în mahalalele mizere de la periferie, o existenţă a cărei monotonie nu era întreruptă decât de războaie ori cutremure.

INSTANTANEU LA UZINA ELECTRICĂ

12/03/2011 1 comentariu

Ieri, ca şi azi, promisiunile erau cu greu respectate în oraşul nostru. Dintr-o apreciată revistă interbelică – Machina – aflăm că în toamna anului 1924 râmnicenii încă aşteptau motorul uzinei electrice, promis cu mult timp înainte.

Sunt câţiva ani de când în orăşelul nostru, odată cu cocorii ne vin îmbucurătoare ştiri că în curând va sosi şi motorul uzinei electrice din localitate.
Dar toamna îşi scutură frunza ruginie, cocorii trec şi… motorul vine la primăvară.
Faptul acesta a făcut pe colaboratoarea noastră Dalila să parodieze după Eminescu următoarea strofă:

La un motor ce ne-ar sosi
E-o cale atât de lungă,
Că mii de ani va trebui
Curentul să ne-ajungă

Motorul avea să vină peste doi ani, în 1926. Iată în imaginea de mai sus câţiva domni respectabili strânşi în jurul unei maşinării interbelice cu cadrane şi robineţi. Pe chipurile lor se citeşte satisfacţia. Imaginea are peste 80 de ani, fiind din 25 noiembrie 1926. A fost făcută cu prilejul recepţiei motorului uzinei electrice a oraşului Râmnicu Sărat, momentul în care lumina elecrică începea să spargă întunericul din căminele râmnicenilor.

Uzina electrică se găsea pe locul magazinului Penny de azi.

Categorii:Memorie Etichete:, , ,