Arhiva

Archive for Aprilie 2011

PROFESORUL DUMITRU P. MAZILU

25/04/2011 6 comentarii

În 1909 sosea la Râmnic un tânăr de 24 de ani, proaspăt absolvent de Litere. Primul drum l-a făcut la Chircu, boierul conservator din centrul oraşului, pe Strada Carol. Auzise despre el încă din copilărie, la răzeşii de pe Valea Milcovului. Tatăl său, junimist încă de pe băncile seminarului şi cititor zilnic al „Epocei” lui Nicu Filipescu, obişnuia adesea să spună: „La Râmnic, doi oameni acătării: Doctorul Blazianu şi Chircu”. Ambii conservatori.
Tânărul se numea Dumitru P. Mazilu, era născut la Broşteni şi, după absolvirea Liceului „Unirea” din Focşani şi a Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, venea la Râmnic, profesor titular de limba română, drept şi istorie la Gimnaziul „V. Boerescu” (unde a rămas până în 1916). Între 1908 şi 1909 îşi satisfăcuse stagiul militar la Regimentul 9 Infanterie. În 1906 îşi luase licenţa în drept, iar în 1908 pe cea în litere şi filozofie. A fost pe rând profesor, avocat, revizor şcolar al judeţului Râmnicu Sărat.

Între 1912 şi 1914 a scos la Râmnic ziarul „Lumina”, cu o întrerupere în 1913 datorită campaniei militare din Dobrogea. A participat la campanie cu gradul de sublocotenent, în Regimentul 49 Infanterie, iar în perioada 1916-1918 la Războiul Întregirii Neamului. În 1917 a fost avansat la gradul de căpitan. În toamna anului 1918 a primit numirea de profesor de limba română la şcolile militare de Infanterie şi Administraţie din Bucureşti.


Dumitru P. Mazilu (primul din stânga) împreună cu Menelas şi Radu Chircu, în faţa Prefecturii

În iunie 1918 a fost ales de către Colegiul III al Ţărănimii din Partidul Junimist-Conservator ca deputat în Parlamentul de la Iaşi din partea judeţului Râmnicu Sărat. În cursul anului 1919 (martie-decembrie), împreună cu profesorul Simion Mehedinţi, a editat revista „Munca”, în acelaşi an fiind ales membru titular al Societăţii Regale Române de Geografie.
În perioada 1919-1932 a fost profesor de limba română şi ştiinţe economice la Şcoala Superioară de Război. Între 1935 şi 1938 a fost şeful Organizaţiei P.N.Ţ. de Râmnicu Sărat.
Student al lui Titu Maiorescu şi Simion Mehedinţi, s-a remarcat printr-o aleasă cultură, dragoste de neam şi ţară. A desfăşurat o bogată activitate publicistică. Mircea Eliade îl evocă în Memoriile sale ca un profesor de mare valoare care i-a descoperit înclinaţiile literare.
În anul 1926 s-a căsătorit la Râmnicu Sărat cu Tinca Lupescu (1895-1982), nepoata lui Gheorghiţă Lupescu, primul preşedinte al Clasei Ţăranilor în Divanul Ad-Hoc al Ţării Româneşti (1857). În acelaşi an cumpără un teren de vreo sută şi ceva de hectare în comuna Poenarii-Vulpeşti, la 38 km de capitală. „Aici, după socotelile mele de la vremea aceea, urma să-mi adăpostesc bătrâneţile şi să-mi închei viaţa, cât mai târziu cu putinţă. Surmenat, probabil, şi cu unele începuturi de tulburări cardiace, încă din 1932 a trebuit să mă stabilesc la ţară”.
În noaptea de 1-2 martie 1949 este ridicat din mijlocul a tot ceea ce crease şi, „cu o biată valiză de mână, cu un rând de schimburi şi hrană rece pe două zile” este trimis cu domiciliul obligatoriu la Focşani, după care în aprilie 1952 este arestat din nou şi dus la Canalul Dunăre-Marea Neagră, de unde este eliberat în vara anului 1954. Reîntors în capitală după un surghiun de cinci ani, „timp în care n-am fost nici judecat, dar nici măcar anchetat pentru vreo vină cât de vagă”, munceşte ca zilier la arhivele Ministerului Învăţământului. Moare la 30 ianuarie 1964 din pricina frigului.

În februarie 1953, deţinutul politic Dumitru P. Mazilu, de la Colonia „Peninsula”, comuna Valea Neagră, judeţul Constanţa, trimitea următoarea scrisoare familiei sale, domiciliată în Bucureşti:

Tincuţa dragă şi dragi copii,

Încântat că mă pot, în sfârşit, adresa vouă direct, vă îmbrăţişez cu nespus drag şi vă strâng la piept adânc înduioşat de toate delicatele voastre atenţiuni. Să trăiţi. Am primit tot; îmbrăcăminte şi medicamente, nu-mi mai trimiteţi. Alimente (trimiteţi, n.n.): 5 kg netto lunar: pâine, zahăr, brânză, marmeladă (când nu se va putea, miere cu nuci pisate – divină), cărnuri nu, nici alimente de lux; ţigări „Mărăşeşti”. Şi câteva căpăţâni de usturoi. Boala mea n-a mai facut nici un progres şi sunt destul de sănătos ca să pot spera. Scrieţi-mi lunar.

Cu toate gândurile numai la voi, Tata

VECHI FAMILII RÂMNICENE

14/04/2011 8 comentarii

Răscrucea străzilor Tudor Vladimirescu şi Ştefan cel Mare este străjuită de pe la începutul anilor ’30 de o casă burgheză ridicată de Emil Butnariu, profesor şi director al Şcolii Comerciale din Râmnicu Sărat. Ardelean pripăşit în târgul Râmnicului, profesorul Butnariu a întemeiat aici o frumoasă şi sănătoasă familie românescă, căsătorindu-se, la sfârşitul anilor 20, cu râmniceanca Eliza Buzea. Apartenenţa la Partidul Naţional Tărănesc l-a costat arestarea (fără a fi însă condamnat) din anii ’50. Casa în manieră neoromânească de pe Strada Vladimirescu (fostă Carol I) mărturiseşte gustul desăvârşit, gradul înalt de cultură şi rafinament al intelectualilor râmniceni de altădată.
Iată câteva gânduri ale Lucreţiei Popovici, fiica profesorului Emil Butnariu.

Rep: Vă rugăm, pentru început, să ne spuneţi cine sunteţi doamnă Lucreţia Popovici.

L. Popovici: Sunt născută în oraşul Râmnicu Sărat cu 78 de ani înainte, părinţii mei fiind profesorul Emil Butnariu şi Eliza Buzea. Sunt singurul lor copil şi am trăit o copilărie fericită în familia mea care a fost exemplară, dar şi în ambianţa cât se poate de primitoare şi deschisă a acestui oraş, cea mai bună dovadă fiind faptul că locuiau aici mulţi oameni de extracţie şi de naţionalităţi diferite, care se înţelegeau foarte bine. N-am înţeles niciodată disensiunile etnice. Urmând primii doi ani de facultate la Cluj, imediat după eliberarea Ardealului, am simţit ce înseamnă să fii român într-o regiune care nu fusese tot timpul a noastră. Asta m-a făcut să apreciez, acum la vârsta senectuţii, modalitatea în care am evoluat noi ca locuitori ai Râmnicului, educaţia, cultura şi mai ales civismul ce caracteriza întreaga suflare a oraşului, cel puţin în măsura în care am fost eu în stare să apreciez, cu vârsta şi posibilităţile mele de atunci. Am absolvit liceul aici, am urmat doi ani Facultatea de Chimie la Cluj, după care – înfiinţându-se Facultatea de Chimie Industrială la Timişoara – am continuat acolo, absolvind cu titlul de inginer (dorinţa fiind mai ales a părinţilor mei) în 1951. Anul următor m-am căsătorit, nunta de aur sărbătorind-o în urmă cu doar câţiva ani.


Eliza Buzea cu mama

Rep: Cum era strada copilăriei dumneavoastră, fosta Stradă Carol?

L. Popovici: În primul rând era mult mai curată şi îngrijită, fapt care nu ştiu dacă se datora exclusiv edililor. Locatarii acestei străzi îşi îngrijeau cu multă parcimonie proprietăţile, fiind, în multe cazuri, oameni cu dare de mână, care pe lângă faptul că-şi permiteau să-şi ridice astfel de locuinţe, puteau să le şi întreţină. De aceea alura străzii şi a oraşului era alta.

Rep: Ne puteţi da exemple de câteva nume?

L. Popovici: Desigur. Chiar în vecinătate locuia avocatul Petre Ciufu, a cărei soţie – doamna doctor – este prezentă şi astăzi (între timp, femeia s-a prăpădit, n. R-R). Lângă domnul avocat Ciufu locuia un alt magistrat – Sotirescu. De asemenea, vis-a-vis, era o altă familie tot cu numele de Ciufu, un funcţionar modest. La capătul străzii era proprietatea avocatului Mitti Zamfirescu, care se întreţinea mai ales din moşie şi mai puţin din avocatură.

Rep: Despre istoria casei în care ne aflăm ce ne puteţi spune, cu ce mijloace a reuşit tatăl dumneavoastră, profesor fiind, să ridice această frumoasă casă şi în ce perioadă?

L. Popovici: Casa a fost construită în anii ’30, părinţii mei căsătorindu-se în 1928. A fost o casă dotală, o modalitate notarială care acum nu mai există. A fost un aport exclusiv al socrilor mici, adică al bunicilor din partea mamei, care întreţineau un mic comerţ, aveau şi un atelier ş.a. Ei au cumpărat terenul pe care ulterior s-a construit casa. Când s-au mutat părinţii mei, în împrejurimile casei se cultivau pepeni, deci casele din vecinătate s-au ridicat puţin mai târziu. Aşadar casa a fost dotală, fapt benefic din două puncte de vedere: dota ne-a ajutat să putem avea o casă, din leafa de profesor a tatei fiind foarte greu să cumpărăm o locuinţă; în al doilea rând, având în vedere statutul său, casa n-a putut fi confiscată de comunişti. Tata, ca orice ardelean, era ţărănist. A fost arestat în timpul examenului de bacalaureat şi dus la penitenciarul local, de unde a fost trimis în Balta Brăilei. Nenorocirea a venit la o lună după ce m-am căsătorit, în mai 1952. De altfel atunci au fost ridicaţi mulţi intelectuali. În cazul tatei, delictul era „deţinere de cartelă”. Au spus că are vie, dar aceasta era de fapt proprietatea bunicului meu, ca şi casa de altfel. Casa nu a putut fi naţionalizată, dar am avut chiriaşi – români, germani, ruşi. Locuiau în partea din faţă a casei, spre Strada Vladimirescu. Casa a rămas mamei, ea nefiind implicată politic. Am întreţinut-o greu şi o întreţinem în continuare greu. Ne sprijină copiii, în fiecare an reuşind să facem câte ceva.

Rep: Sunteţi o nostalgică doamnă Lucreţia Popovici?

L. Popovici: Nu, nu sunt. Ca structură, sunt un om de perspectivă, nu un om al trecutului. Mă gândesc cu drag la tot ce a fost şi – ceea ce e benefic pentru mine – gândesc pozitiv.