Prima pagină > Memorie > VECHI FAMILII RÂMNICENE

VECHI FAMILII RÂMNICENE

Răscrucea străzilor Tudor Vladimirescu şi Ştefan cel Mare este străjuită de pe la începutul anilor ’30 de o casă burgheză ridicată de Emil Butnariu, profesor şi director al Şcolii Comerciale din Râmnicu Sărat. Ardelean pripăşit în târgul Râmnicului, profesorul Butnariu a întemeiat aici o frumoasă şi sănătoasă familie românescă, căsătorindu-se, la sfârşitul anilor 20, cu râmniceanca Eliza Buzea. Apartenenţa la Partidul Naţional Tărănesc l-a costat arestarea (fără a fi însă condamnat) din anii ’50. Casa în manieră neoromânească de pe Strada Vladimirescu (fostă Carol I) mărturiseşte gustul desăvârşit, gradul înalt de cultură şi rafinament al intelectualilor râmniceni de altădată.
Iată câteva gânduri ale Lucreţiei Popovici, fiica profesorului Emil Butnariu.

Rep: Vă rugăm, pentru început, să ne spuneţi cine sunteţi doamnă Lucreţia Popovici.

L. Popovici: Sunt născută în oraşul Râmnicu Sărat cu 78 de ani înainte, părinţii mei fiind profesorul Emil Butnariu şi Eliza Buzea. Sunt singurul lor copil şi am trăit o copilărie fericită în familia mea care a fost exemplară, dar şi în ambianţa cât se poate de primitoare şi deschisă a acestui oraş, cea mai bună dovadă fiind faptul că locuiau aici mulţi oameni de extracţie şi de naţionalităţi diferite, care se înţelegeau foarte bine. N-am înţeles niciodată disensiunile etnice. Urmând primii doi ani de facultate la Cluj, imediat după eliberarea Ardealului, am simţit ce înseamnă să fii român într-o regiune care nu fusese tot timpul a noastră. Asta m-a făcut să apreciez, acum la vârsta senectuţii, modalitatea în care am evoluat noi ca locuitori ai Râmnicului, educaţia, cultura şi mai ales civismul ce caracteriza întreaga suflare a oraşului, cel puţin în măsura în care am fost eu în stare să apreciez, cu vârsta şi posibilităţile mele de atunci. Am absolvit liceul aici, am urmat doi ani Facultatea de Chimie la Cluj, după care – înfiinţându-se Facultatea de Chimie Industrială la Timişoara – am continuat acolo, absolvind cu titlul de inginer (dorinţa fiind mai ales a părinţilor mei) în 1951. Anul următor m-am căsătorit, nunta de aur sărbătorind-o în urmă cu doar câţiva ani.


Eliza Buzea cu mama

Rep: Cum era strada copilăriei dumneavoastră, fosta Stradă Carol?

L. Popovici: În primul rând era mult mai curată şi îngrijită, fapt care nu ştiu dacă se datora exclusiv edililor. Locatarii acestei străzi îşi îngrijeau cu multă parcimonie proprietăţile, fiind, în multe cazuri, oameni cu dare de mână, care pe lângă faptul că-şi permiteau să-şi ridice astfel de locuinţe, puteau să le şi întreţină. De aceea alura străzii şi a oraşului era alta.

Rep: Ne puteţi da exemple de câteva nume?

L. Popovici: Desigur. Chiar în vecinătate locuia avocatul Petre Ciufu, a cărei soţie – doamna doctor – este prezentă şi astăzi (între timp, femeia s-a prăpădit, n. R-R). Lângă domnul avocat Ciufu locuia un alt magistrat – Sotirescu. De asemenea, vis-a-vis, era o altă familie tot cu numele de Ciufu, un funcţionar modest. La capătul străzii era proprietatea avocatului Mitti Zamfirescu, care se întreţinea mai ales din moşie şi mai puţin din avocatură.

Rep: Despre istoria casei în care ne aflăm ce ne puteţi spune, cu ce mijloace a reuşit tatăl dumneavoastră, profesor fiind, să ridice această frumoasă casă şi în ce perioadă?

L. Popovici: Casa a fost construită în anii ’30, părinţii mei căsătorindu-se în 1928. A fost o casă dotală, o modalitate notarială care acum nu mai există. A fost un aport exclusiv al socrilor mici, adică al bunicilor din partea mamei, care întreţineau un mic comerţ, aveau şi un atelier ş.a. Ei au cumpărat terenul pe care ulterior s-a construit casa. Când s-au mutat părinţii mei, în împrejurimile casei se cultivau pepeni, deci casele din vecinătate s-au ridicat puţin mai târziu. Aşadar casa a fost dotală, fapt benefic din două puncte de vedere: dota ne-a ajutat să putem avea o casă, din leafa de profesor a tatei fiind foarte greu să cumpărăm o locuinţă; în al doilea rând, având în vedere statutul său, casa n-a putut fi confiscată de comunişti. Tata, ca orice ardelean, era ţărănist. A fost arestat în timpul examenului de bacalaureat şi dus la penitenciarul local, de unde a fost trimis în Balta Brăilei. Nenorocirea a venit la o lună după ce m-am căsătorit, în mai 1952. De altfel atunci au fost ridicaţi mulţi intelectuali. În cazul tatei, delictul era „deţinere de cartelă”. Au spus că are vie, dar aceasta era de fapt proprietatea bunicului meu, ca şi casa de altfel. Casa nu a putut fi naţionalizată, dar am avut chiriaşi – români, germani, ruşi. Locuiau în partea din faţă a casei, spre Strada Vladimirescu. Casa a rămas mamei, ea nefiind implicată politic. Am întreţinut-o greu şi o întreţinem în continuare greu. Ne sprijină copiii, în fiecare an reuşind să facem câte ceva.

Rep: Sunteţi o nostalgică doamnă Lucreţia Popovici?

L. Popovici: Nu, nu sunt. Ca structură, sunt un om de perspectivă, nu un om al trecutului. Mă gândesc cu drag la tot ce a fost şi – ceea ce e benefic pentru mine – gândesc pozitiv.

Anunțuri
  1. Andrei Stefan
    14/04/2011 la 15:02

    Excelent articol! Felicitari!

  2. Mihaela Barnea
    18/04/2011 la 11:05

    Buna ziua domnule Chiriac,
    Cautand cu totul altceva pe google am dat absolut intamplator de acest blog si pentru ca sa fie completa coincidenta articolul de luna aceasta imi e foarte aproape. Am citit si altele din urma si bineinteles ca m-a incercat atat nostalgia dupa vremuri trecute, dar mai ales o revolta interioara fata de ce a ajuns acest oras si cat de putin se mai poate regasi din frumusetea lui de altadata.
    Va felicit nu pentru articolul pe care-l stiam de ceva timp (mi-a facut insa placere sa-l recitesc), dar mai ales pentru efortul de-a dreptul titanic de a spune celor dispusi sa asculte ca Ramnicul de odinioara si-a meritat pozitia de capitala de judet si era un oras prin care merita sa treci si chiar sa locuiesti
    Sper sa aveti taria si perseverenta sa mergeti mai departe.
    … si o informatie cu care ar fi trebuit sa incep de fapt….sunt fiica doamnei Lucretia Lya Popovici si nepoata Elizei si a lui Emil Butnariu.
    Va doresc numai bine. Mihaela Barnea

    • 18/04/2011 la 11:53

      Mulţumesc pentru aprecierea şi încrederea pe care mi le acordaţi, doamnă Mihaela Barnea. Încurajările dvs. mă determină să nu abandonez. Oamenii de altădată ai oraşului merită întregul efort. Cu stimă, R. Chirac.

      • Mihaela Barnea
        18/04/2011 la 13:02

        Scuze pentru greseala de nume, dar a fost din graba de a-mi asterne gandurile, nu din nestiinta…. mai ales ca aveti un nume de familie cu o frumoasa rezonanta frantuzeasca ( chiar daca fara Jacques)
        E adevarat ca oamenii de altadata merita efortul dumneavoastra, problema este cati din oamenii de astazi il si apreciaza.
        Numai bine. M.B.

    • dumdorin
      13/05/2011 la 19:37

      „sunt un om de perspectivă, nu un om al trecutului. Mă gândesc cu drag la tot ce a fost şi – ceea ce e benefic pentru mine – gândesc pozitiv.” LUATI AMINTE LA PILDA BUNICII DUMNEAVOASTRA!

  3. dumdorin
    13/05/2011 la 19:44

    Pe RAZVAN il apreciez eu, si ca mine sunt multi oameni ce-i savureaza materialele. Acestia nu sunt vocali, dar ii transmit lui Razvan mare parte din energia pe care el o risipeste cu mare drag in acest demers de „luminare” a trecutului nostru ramnicean.

    • 13/05/2011 la 21:41

      Ca de obicei Dorin, spui multe în cuvinte puţine, pline de sevă şi spirit. Te invidiez.

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: