Arhiva

Archive for Iulie 2011

STRADA TRAIAN

13/07/2011 4 comentarii


Str. Victoriei, imagine spre nord, cu faţadele apusene. În locul imobilului din colţul stâng se află magazinul „Victoria”

Ori de câte ori pun mâna pe câte-o vechitură cu Râmnicul, mă apuc să ţes istorii subiective, să-mi imaginez scene din viaţa oraşului de odinioară, recuperând cu patimă fragmente de trecut. Retina prezentului înregistrează detalii care ţâşnesc spre lumină ori de câte ori privesc o fotografie veche. Fie că e vorba de un amănunt vestimentar sau de un detaliu arhitectural, ori de aspecte ale vremii, anotimpurilor, zilei sau nopţii, detaliile produc adesea revelaţii esenţiale. Istoria „mică” se ascunde în detalii, în lucruri banale sau întâmplări de câteva clipe, care dau firescul cotidian, „aerul” timpului.
O fotografie nu este doar o imagine, o interpretare a realului. O fotografie este şi o amprentă, o urmă, ceva luat direct din realitate, precum urma piciorului sau o mască mortuară. Este, în cele din urmă, un instrument de comunicare a unor sentimente şi stări de spirit. Desuet din fire, vizitez cu asiduitate vremurile trecute, noaptea uitării fiind spartă de aceste flash-uri prin timp întruchipate de fotografiile de acum o sută de ani. Imaginile pe care le adun sunt ca un puzzle. Neavând la îndemână toate piesele, intră în joc imaginarul; (re)construiesc fragmentar trecutul, aşa cum îmi place mie, trecându-l prin filtrul melancolic, îndulcitor al realităţilor de altădată, încercând o radiografie a istoriei urbei.
Azi am completat puzzle-ul cu o nouă bucată de carton colorat. Nouă în vechimea ei… E o ilustrată interbelică cu Strada Victoriei, expediată în anul 1930 din Râmnicu Sărat. Deci, fotografia a fost făcută probabil în anii ’20 ai veacului din urmă. Mai am în colecţie un cadru asemănător, unghiul fiind niţel diferit. Fotograful s-a postat în apropierea răscrucii dintre Strada Victoriei şi Strada Traian. Şi aici, intervine prima surpriză. Până acum nu ştian că actuala Stradă Braşoveni s-a numit odinioară Traian. Pe hărţile interbelice din arhiva personală, Strada Braşoveni apare sub numele de Strada Centrală. Plăcuţa cu numele străzii se vede clar pe imobilul din stânga, care în epocă adăpostea «Librăria Şcolelor», proprietatea lui Iancu Goldenberg (librărie, tipografie, agentură şi comision, Str. Victoriei 62). În locul său se găseşte azi magazinul «Victoria».


Librăria lui Iancu Goldenberg

Ce se mai poate observa în această veche ilustrată? Alături de Goldenberg se găsea prăvălia unui coreligionar, Heinrich Zindelovici – «Haine gata», croitorie bărbătească (la Nr. 60). La Nr. 56 era tot un Zindelovici, Moritz, cu stofe şi confecţiuni.


Croitoria lui Zindelovici


Frizeria Americana, Iorgu Macovei

În plan ceva mai îndepărtat, ochiul iscoditor descoperă firma «Frizeria Americana» a lui Iorgu Macovei. Pe fundalul fotografiei, spre nord-vest, se profilează turla bisericii «Sf. Paraschiva», la acea dată o biserică nouă ridicată cu numai douăzeci de ani în urmă.


Hotelul Traian

Pe cealaltă parte a străzii, iese în evidenţă Hotelul «Traian», situat pe colţul dintre străzile Victoriei şi Traian (azi Viorelelor). Era proprietatea lui Petrache Săvulescu (foto) şi avea „confort modern, având peste 20 de camere, bine mobilate şi îngrijite”. Clădirea se vede mai bine într-o altă ilustrată, din aceeaşi epocă. Petrache Săvulescu era unul dintre cei mai bogaţi comercianţi şi proprietari din judeţ. Avea moşii la Jideni (Podgoria) şi şase imobile în oraş. Conservator, a înfiinţat magazinul care-i purta numele în 1882, unul dintre cele mai vechi în branşa manufacturii, ceaprăzăriei, pânzeturilor, mărunţişurilor. Imobilul central, adăpostind magazinul (la parter) şi camerele de hotel (la etaj), este fondat în 1888, an care apare pe frontispiciu, alături de numele proprietarului – Petrache Săvulescu. În anul următor – 1889 – se naşte Traian Săvulescu, viitorul savant fitopatolog, ajuns preşedinte al Academiei Române. Aşadar, în clipa în care fotograful a imortalizat centrul oraşului Râmnicu Sărat, numele de „Traian” era purtat de o stradă, un hotel şi de un tânăr om de ştiinţă.


Traian Săvulescu (1889-1963)


Bulina marchează locul ocupat odinioară de Hotelul Traian, demolat în anii ’80


Str. Victoriei, imagine spre nord, cu faţadele răsăritene. În locul hotelului se află azi blocuri cu magazine la parter

Dar, să scormonim mai departe în căutarea unor crâmpeie de odinioară… În prima imagine, pe stradă se află două trăsuri, pe cea din dreapta distingându-se numărul 17. Prin urmare, oraşul avea în epoca dintre cele două războaie cel puţin 17 trăsuri. Vizitiul priveşte spre stânga, spre o fetiţă în roşu ce traversează strada. Privirea ei e aţintită spre fotograf, semn că acesta n-a trecut neobservat.

Pe trotuarul din dreapta, o femeie e surprinsă de obiectiv în faţa magazinului „La «Cavalerul român»” a lui Ştain Bricher, unde flăcăii râmniceni se îmbrăcau la patru ace. Alături, un magazin de manufactură şi mărunţişuri, a lui Josef Rosenstein. Un cadru mai larg ar fi cuprins şi prăvălia lui Ghiţă Niculescu, lângă care se afla farmacia „Flora”, a lui Alexandru Iteanu.


În faţă la „Cavalerul român”


Josef Rosenstein, manufactură & mărunţişuri

Câteva consideraţii tehnice acum. Primul cadru e luat dimineaţa şi pune în valoare faţadele de pe latura de apus a străzii, până la Strada M. Kogălniceanu (E 85). Se observă că nu toate clădirile au etaj, dar toate care au sunt înfrumuseţate cu balcoane din fier turnat ori forjat, în funcţie de perioada când au fost construite.
Cel de-al doilea cadru e luat după-amiaza şi scoate în evidenţă faţadele de pe latura de răsărit a străzii, în special Hotelul «Traian», un reper arhitectural al Râmnicului veacului XIX. În prim plan apar prăvălii de stofe cu un singur nivel. În comparaţie cu primul cadru, acesta e „dinamic”, vânzătorii ambulanţi dând senzaţia de mişcare fotografiei. De remarcat vânzătorul din prim-plan din stânga, copleşit de mulţimea de mărfuri.

Imaginile sunt făcute la mică distanţă în timp una de alta, poate chiar în acelaşi an, fotograful lucrând pentru Editura „Galeria de cadouri”, Ad. Mayer & D. Stern, Bucureşti – Str. Lipscani No. 3. Deşi pe ele scrie „reproducerea interzisă”, uite că eu le produc pentru dumneavoastră, paseiştii care pierdeţi timpul pe aici, pe RETRO-RÂMNIC.

P.S. Am găsit pe net un album despre Bârladul de odinioară, cu o imagine – pe copertă – din Râmnicu Sărat. Cu siguranţă că moldovenii au comis o greşeală.

Anunțuri

ION C. LUPESCU

12/07/2011 2 comentarii

Ion C. Lupescu s-a născut la 4 august 1888 în comuna Şuţeşti din judeţul Brăila. După terminarea liceului inferior, a urmat cursurile Şcolii Cantonale de Agricultură, Horticultură şi Viticultură din Fribourg şi Chatlaine, Elveţia (1909) şi cursurile Şcolii de Înalte Studii Politice din Paris (1914). Provenea dintr-o familie de clăcaşi. Bunicul său, Gheorghiţă Lupescu, fusese primul ţăran din istoria României moderne care, în calitate de preşedinte al Comitetului deputaţilor ţărani clăcaşi din judeţul Râmnicu Sărat, a prezentat, în Divanul Ad-hoc la 8 septembrie 1857, un amendament la Legea pentru alegerea deputaţilor pe judeţe şi pe clase sociale, cerând ca în Adunarea Obştească a ţării să fie reprezentată şi clasa ţărănească.
Nepotul său, Ion C. Lupescu, după satisfacerea serviciului militar, a participat, ca soldat al Regimentului 9 Infanterie, în campania din Bulgaria în 1913. În 1916, fiind la Paris, s-a înrolat voluntar în armata franceză. După intrarea României în război, a revenit în ţară şi, cu acelaşi regiment, a participat la luptele de la Doaga-Mărăşeşti. Pentru faptele sale de eroism, a fost decorat de regele Ferdinand cu „Virtutea Militară”(clasa I), în septembrie 1917. Decretul conţine o motivaţie: „A fost întâiul care s-a aruncat la atac împotriva inamicului şi, luptând cu furie, a doborât mai mult de 12 germani ce i-au ieşit în cale”.
Pentru curajul său exemplar, soldatul Ion C. Lupescu a fost decorat şi de către comandamentele aliate, astfel: „Croix de Guerre”; „Distinguished Conduct Medal”(Virtutea Militară engleză); „Honor i Ojczyzna”(Virtutea Militară poloneză).
În anul 1918, înainte de retragerea ocupantului german, soldatul Ion C. Lupescu a venit în Bucureşti şi a manifestat, împreună cu populaţia capitalei, împotriva duşmanului cotropitor, motiv pentru care a fost arestat de poliţia germană. Revenit în Râmnicu Sărat a colaborat, cu mama sa Aurelia Lupescu, la acţiunea misiunii Crucii Roşii americane care ajuta refugiaţii. În anul 1920, a fost ales preşedintele Asociaţiei demobilizaţilor (grade inferioare) din campania 1916-1918, numit şi director al publicaţiei editată de „Asociaţia fiilor apărători ai patriei.”


Casa Lupescu, vândută de Ion C. Lupescu Administraţiei Financiare în 1927, la un an de la moartea lui Constantin Gh. Lupescu


Aurelia Lupescu, soţia lui Constantin Gh. Lupescu şi mama lui Ion C. Lupescu

Ca personalitate a spiritului românesc, Ion C. Lupescu a fost ales în 1922 deputat ţărănist de Râmnicu Sărat, calitate realizată de opt ori, în 1930 fiind ales vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor. Dotat fiind cu simţul răspunderii, în 1924 a devenit vicepreşedinte al organizaţiei Partidului Ţărănesc – Ion Mihalache, pe judeţul Râmnicu Sărat, iar apoi, în perioada 1927-1934, preşedinte al aceleiaşi organizaţii. În 1932 a fost ales senator de Covurlui.
În anul 1946, eroul de la Doaga-Mărăşeşti este arestat în comuna Balta Albă, judeţul Râmnicu Sărat, unde se ocupa cu agricultura, internat în închisoarea din Caracal, timp de şase luni nefiind nici judecat, nici condamnat. În 1949 este din nou arestat la Bucureşti. Moare în anul 1953 la închisoarea Văcăreşti, nejudecat şi necondamnat. După 1964, osemintele bunului român sunt aduse de soţia sa, Olga Lupescu, şi înhumate în cavoul familiei din cimitirul „Eternitatea” din Râmnicu Sărat.


Olga şi Ionel Lupescu, o familie aristocratică distrusă de comunişti

Constantin Mazilu

PRIVIGHETOAREA DIN RÂMNICU SĂRAT

09/07/2011 5 comentarii

O privighetoare a avut fantezia să-şi facă cuib în grădina publică din Râmnicu Sărat, acum două luni. Trilurile ei superbe au stârnit la o sumă de persoane dorinţa de a o poseda. Aşa se întâmplă şi cu persoanele care adesea sunt comparate cu privighetorile. Deosebirea e numai că pe o privighetoare veritabilă nu poţi s-o ademeneşti cu parale. Râmnicenii amatori au întins deci laţuri, pentru ca prin curse perfide să puie mâna pe privighetoare.
Ce se întâmplă? Aflând despre aceste manopere frauduloase, d. dr. Dobreanu, primarul oraşului, a dat ordin la doi gardişti ca să privegheze pe privighetoare, să o urmărească pas cu pas şi să nu îngăduie să fie făcută prizonieră.
De două luni de zile sergenţii de oraş îşi îndeplinesc conştiincios această unică şi originală însărcinare. Când privighetoarea zboară dintr-un pom într-altul, cei doi cerberi aleargă după ea şi n-o slăbesc din ochi.
Această privighetoare costă până acum comuna Râmnicu Sărat 160 de lei, socotind a 40 de lei pe lună leafa unui gardist. Scump dar face, căci orchestra naţională sau o muzică militară în grădina publică ar fi costat mult mai mult şi ar fi cântat mult mai prost. „No, che tare-i minunate!”, a exclamat d. dr. Dobreanu, care e „frache ghe ghincolo”, făcând această socoteală din care reiese până la evidenţă modul părintesc cum administrează d-sa averea municipală.
Sunt însă unele guri rele din opoziţie care, vorbind de cazul cu privighetoarea din grădină, nu se sfiesc să parodieze astfel o cunoscută romanţă:

Privighetoarea din grădină
Nu ştiu ce-a vrut să înţeleagă,
Când mi-a şoptit cu duioşie
Primarul n-are mintea-ntreagă
Cu ce delir, cu ce ardoare,
El mă păzeşte, cum vedeţi,
Căci el vrea o privighetoare
Cu-ai lui sticleţi, cu-ai lui sticleţi.

Ghiţă, „Furnica”, mai 1905

RĂMĂŞIŢE

08/07/2011 6 comentarii

Într-un editorial cultural din „Sensul râmnicean” (Nr. 168, 1 iulie 2011), „CÂND AUZIŢI DE CULTURĂ, NU SCOATEŢI PISTOLUL!”, domnul profesor Petrache Plopeanu constată, cu o undă de regret, că oraşul nostru nu poate ridica pretenţii de originalitate arhitecturală. „Las la o parte arhitectura, deoarece o angajare în acest domeniu şi într-un sens original, nu este posibilă în oraşul nostru. Puţine lucrări originale în acest domeniu apar chiar şi în alte locuri din ţară mai cu ştaif, darmite în comunitatea noastră care are nevoie să-şi recapete aerul urban civilizat, înainte de a ridica pretenţii de originalitate arhitecturală”.


Casă pe Strada Păcii (2009), azi dispărută

Într-adevăr, orăşelul nostru nu prea contează pe harta arhitecturii româneşti, cu atât mai mult cu cât a sărăcit mult din acest punct de vedere şi – ceea ce e grav – sărăceşte în continuare, văzând cu ochii. Aşezat la curbura carpatică, Râmnicul a fost periodic zguduit de cutremure ce au distrus unele construcţii care ar fi meritat să stea şi azi în picioare. Mă gândesc la vechiul Teatru Comunal, desenat de Petre Antonescu, un fiu al oraşului de pe Râmnic. De fapt, cutremurul din 1940 doar a avariat clădirea, autorităţile fiind cele ce au decis punerea sa la pământ.
În prezent, nu doar cutremurele dărâmă casele de odinioară, ci şi ignoranţa orăşenilor. Mutilaţi de comunism, locuitorii nu au nici cea mai mică urmă de competenţă în privinţa esteticii, a arhitecturii şi urbanismului, a spaţiului public în general. „Aerul urban civilizat” de care vorbeşte domnul profesor Plopeanu este din ce în ce mai poluat. Fiecare construieşte după cum îl taie capul, infestând oraşul cu imobile urâte, ridicate din materiale de proastă calitate. Arhitecţii lipsesc cu desăvârşire într-un oraş ca al nostru şi, chiar dacă ei ar exista, nu cred că oraşul ar fi mai frumos. Iar aici ating un punct sensibil, pentru că mulţi dintre arhitecţii din ziua de azi nu urmăresc decât profitul material, păsându-le mai puţin de aspectul oraşelor noastre. Prea puţini dintre ei iau atitudine atunci când se construieşte prost, iar haosul urbanistic acoperă totul. Poate de aceea, stima mea se îndreaptă mai cu seamă asupra unor arhitecţi de altădată, ca Ion Mincu, Petre Antonescu, Toma Socolescu, Grigore Cerchez, Dimitrie Maimarolu, Duiliu Marcu ş.a. Asta ca să amintesc doar câţiva creatori români, pentru că spaţiul românesc a beneficiat şi de aportul unor arhitecţi străini. Sau, chiar dacă arhitecţii nu erau străini, unele proiecte erau copiate şi puse în operă pe malurile Dâmboviţei sau chiar ale Râmnicului, cum e cazul Casei Lupescu (Palatul Fiscal), imaginată de Leonida Negrescu în maniera arhitecturii franceze din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. „Negrescu a fost între imitatorii cei mai servili ai acelei arhitecturi, de multe ori copiind-o până la cele mai mici detalii, însă imitaţii şi copii făcute în cele mai bune condiţiuni de un arhitect de talent, care-şi cunoştea bine meseria şi practica conştiincios”. (Toma Socolescu, Fresca arhitecţilor care au lucrat în România în epoca modernă, 1800-1925, Ed. Caligraf, Bucureşti, 2004). Aşadar, imitaţi, dar măcar imitaţi bine!


Pridvor neoromânesc, Strada Ferdinand

Revenind la arhitectura de pe malurile Râmnicului, îmi propun ca, în ciuda „subţirimii” subiectului, să descopăr frânturi (nu neapărat originale) de arhitectură de calitate. Chiar dacă avem de-a face cu imitaţii, unele pot fi de bună factură şi ascund – uneori – semnătura unui arhitect cunoscut. Mai mult decât palatele care adăpostesc instituţii publice, îmi plac casele neoromâneşti răspândite în geografia oraşului, ridicate în anii ’20 şi ’30 ai veacului din urmă. Găsim astfel de imobile chiar şi în afara oraşului, la Dumitreşti bunăoară, unde pe stânga Râmnicului, boierul Alexandru I. Zamfirescu şi-a construit în perioada interbelică o frumoasă casă cu pridvor brâncovenesc. Aici primea oaspeţi de seamă ori ţărani la „o dulceaţă aromată de zmeură, un pahar cu apă şi o cafea taifas…”. Alexandru Iteanu, Emil Butnariu, Stavri Jugureanu, Lazăr Dicescu, Eliza Petrescu, Iorgu Antonescu îşi construiesc şi ei case în stil neoromânesc, inspirate din arhitectura rurală, decorate cu elemente ce fac trimitere la epoca lui Constantin Brâncoveanu. De altfel, ce exemplu mai bun s-ar fi găsit decât vechea mănăstire medievală din inima târgului, ctitorită de Mihail Cantacuzino? Dintre clădirile care adăposteau instituţii publice, amintesc Cercul Militar, ridicat acum 80 de ani în apropierea Palatului Administrativ al judeţului Râmnicu Sărat.


Casa Domnească din incinta fostei mănăstiri

Admir arhitectura neoromânească pentru că reflectă sufletul poporului. Pe Strada Gheorghiţă Lupescu, alături de casa eclectică de influenţă franceză construită de Constantin Lupescu la finalul secolului al XIX-lea, urmaşii săi au ridicat o casă în stil naţional, actualmente mutilată de o „renovare” făcută în vederea adăpostirii Judecătoriei. În perioada interbelică interesul pentru arta ţărănească este marcat de interesul general faţă de ţărani, care marchează politica şi filosofia. Alături de Partidul Conservator şi de Partidul Liberal, pe scena politică au tot mai mult succes Partidul Ţărănesc şi Partidul Naţional, iar filosofi precum Constantin Rădulescu-Motru şi Mircea Eliade promovează ideea că tradiţia naţională este de găsit în lumea satului. De asemenea, începând cu anii ’20, satele româneşti sunt tot mai intens cercetate de etnografi, geografi şi sociologi ca Dimitrie Gusti, iar în anii ’30 se înfiinţează Muzeul Etnografic din Cluj şi Muzeul Satului din Bucureşti. Arhitectul Petre Antonescu străbătea satele subcarpatice însoţit întotdeauna de blocul de schiţe, având în minte îndemnul lui Alexandru Orăscu de pe la 1880: „Studiaţi rămăşiţele – oricât ar fi de mărunte – ale producţiunii artistice din trecut şi faceţi dintr-însele sorgintea unei arte măreţe… nu pierdeţi nici o ocaziune d-a vă folosi de elemente artistice ce vă prezintă monumente româneşti rămase din vechime; dar prefaceţi-le, schimbaţi-le, dezvoltaţi-le”.
Neofit într-ale arhitecturii, caut în geografia de azi a oraşului rămăşiţe ale unei lumi demult apuse. Îmi îndrept cu precădere atenţia spre perioada de renaştere a spiritului naţional din prima jumătate a veacului XX. Sunt partizanul celor care se concentrează asupra descoperirii caracterului specific românesc al vestigiilor arhitecturale şi asupra redescoperirii unei tradiţii româneşti. Celor care susţin că nu există în trecut nimic suficient de original să poată fi considerat specific românesc, le spun că nu trebuie să căutăm originalul cu orice preţ, ci caracteristici mai subtile, subiective, care traversează întreaga artă şi arhitectură a trecutului, diferenţiind-o de arta şi arhitectura altor culturi.


Pridvor neoromânesc, Strada N. Bălcescu (fostă Gării); în perioada interbelică imobilul a adăpostit Camera de Agricultură a judeţului Râmnicu Sărat (inclusiv Ocolul Silvic); în prezent aici se află Starea Civilă, Casa Căsătoriilor şi Serviciul Public de Evidenţă a Persoanelor


Biserica Domireşti (Poşta), Topliceni, 1709

În concluzie, chiar dacă în principiu sunt de acord cu domnul profesor Petrache Plopeanu, eu nu las la o parte arhitectura şi, mai mult, mă angajez în acest frumos domeniu, de pe poziţia unui necunoscător dornic să afle mai multe. Vă invit să regăsiţi răbdarea şi curiozitatea necesare contemplării unei case de acum un veac, a unui foişor, a unei marchize de sticlă colorată, a unei cornişe, a unui ancadrament ori un arc, a unui grilaj ori a unei copertine. Toate acestea conferă oraşului o „atmosferă” tradiţională, exaltând aceeaşi mireasmă învechită de urbe de provincie. În loc de un palat „original”, căutaţi zidurile dărâmate ale vreunei vechi ctitorii medievale. Plecaţi urechea, ascultaţi şoaptele şi veţi afla mai mult decât aţi sperat.