Prima pagină > Identitate > RĂMĂŞIŢE

RĂMĂŞIŢE

Într-un editorial cultural din „Sensul râmnicean” (Nr. 168, 1 iulie 2011), „CÂND AUZIŢI DE CULTURĂ, NU SCOATEŢI PISTOLUL!”, domnul profesor Petrache Plopeanu constată, cu o undă de regret, că oraşul nostru nu poate ridica pretenţii de originalitate arhitecturală. „Las la o parte arhitectura, deoarece o angajare în acest domeniu şi într-un sens original, nu este posibilă în oraşul nostru. Puţine lucrări originale în acest domeniu apar chiar şi în alte locuri din ţară mai cu ştaif, darmite în comunitatea noastră care are nevoie să-şi recapete aerul urban civilizat, înainte de a ridica pretenţii de originalitate arhitecturală”.


Casă pe Strada Păcii (2009), azi dispărută

Într-adevăr, orăşelul nostru nu prea contează pe harta arhitecturii româneşti, cu atât mai mult cu cât a sărăcit mult din acest punct de vedere şi – ceea ce e grav – sărăceşte în continuare, văzând cu ochii. Aşezat la curbura carpatică, Râmnicul a fost periodic zguduit de cutremure ce au distrus unele construcţii care ar fi meritat să stea şi azi în picioare. Mă gândesc la vechiul Teatru Comunal, desenat de Petre Antonescu, un fiu al oraşului de pe Râmnic. De fapt, cutremurul din 1940 doar a avariat clădirea, autorităţile fiind cele ce au decis punerea sa la pământ.
În prezent, nu doar cutremurele dărâmă casele de odinioară, ci şi ignoranţa orăşenilor. Mutilaţi de comunism, locuitorii nu au nici cea mai mică urmă de competenţă în privinţa esteticii, a arhitecturii şi urbanismului, a spaţiului public în general. „Aerul urban civilizat” de care vorbeşte domnul profesor Plopeanu este din ce în ce mai poluat. Fiecare construieşte după cum îl taie capul, infestând oraşul cu imobile urâte, ridicate din materiale de proastă calitate. Arhitecţii lipsesc cu desăvârşire într-un oraş ca al nostru şi, chiar dacă ei ar exista, nu cred că oraşul ar fi mai frumos. Iar aici ating un punct sensibil, pentru că mulţi dintre arhitecţii din ziua de azi nu urmăresc decât profitul material, păsându-le mai puţin de aspectul oraşelor noastre. Prea puţini dintre ei iau atitudine atunci când se construieşte prost, iar haosul urbanistic acoperă totul. Poate de aceea, stima mea se îndreaptă mai cu seamă asupra unor arhitecţi de altădată, ca Ion Mincu, Petre Antonescu, Toma Socolescu, Grigore Cerchez, Dimitrie Maimarolu, Duiliu Marcu ş.a. Asta ca să amintesc doar câţiva creatori români, pentru că spaţiul românesc a beneficiat şi de aportul unor arhitecţi străini. Sau, chiar dacă arhitecţii nu erau străini, unele proiecte erau copiate şi puse în operă pe malurile Dâmboviţei sau chiar ale Râmnicului, cum e cazul Casei Lupescu (Palatul Fiscal), imaginată de Leonida Negrescu în maniera arhitecturii franceze din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. „Negrescu a fost între imitatorii cei mai servili ai acelei arhitecturi, de multe ori copiind-o până la cele mai mici detalii, însă imitaţii şi copii făcute în cele mai bune condiţiuni de un arhitect de talent, care-şi cunoştea bine meseria şi practica conştiincios”. (Toma Socolescu, Fresca arhitecţilor care au lucrat în România în epoca modernă, 1800-1925, Ed. Caligraf, Bucureşti, 2004). Aşadar, imitaţi, dar măcar imitaţi bine!


Pridvor neoromânesc, Strada Ferdinand

Revenind la arhitectura de pe malurile Râmnicului, îmi propun ca, în ciuda „subţirimii” subiectului, să descopăr frânturi (nu neapărat originale) de arhitectură de calitate. Chiar dacă avem de-a face cu imitaţii, unele pot fi de bună factură şi ascund – uneori – semnătura unui arhitect cunoscut. Mai mult decât palatele care adăpostesc instituţii publice, îmi plac casele neoromâneşti răspândite în geografia oraşului, ridicate în anii ’20 şi ’30 ai veacului din urmă. Găsim astfel de imobile chiar şi în afara oraşului, la Dumitreşti bunăoară, unde pe stânga Râmnicului, boierul Alexandru I. Zamfirescu şi-a construit în perioada interbelică o frumoasă casă cu pridvor brâncovenesc. Aici primea oaspeţi de seamă ori ţărani la „o dulceaţă aromată de zmeură, un pahar cu apă şi o cafea taifas…”. Alexandru Iteanu, Emil Butnariu, Stavri Jugureanu, Lazăr Dicescu, Eliza Petrescu, Iorgu Antonescu îşi construiesc şi ei case în stil neoromânesc, inspirate din arhitectura rurală, decorate cu elemente ce fac trimitere la epoca lui Constantin Brâncoveanu. De altfel, ce exemplu mai bun s-ar fi găsit decât vechea mănăstire medievală din inima târgului, ctitorită de Mihail Cantacuzino? Dintre clădirile care adăposteau instituţii publice, amintesc Cercul Militar, ridicat acum 80 de ani în apropierea Palatului Administrativ al judeţului Râmnicu Sărat.


Casa Domnească din incinta fostei mănăstiri

Admir arhitectura neoromânească pentru că reflectă sufletul poporului. Pe Strada Gheorghiţă Lupescu, alături de casa eclectică de influenţă franceză construită de Constantin Lupescu la finalul secolului al XIX-lea, urmaşii săi au ridicat o casă în stil naţional, actualmente mutilată de o „renovare” făcută în vederea adăpostirii Judecătoriei. În perioada interbelică interesul pentru arta ţărănească este marcat de interesul general faţă de ţărani, care marchează politica şi filosofia. Alături de Partidul Conservator şi de Partidul Liberal, pe scena politică au tot mai mult succes Partidul Ţărănesc şi Partidul Naţional, iar filosofi precum Constantin Rădulescu-Motru şi Mircea Eliade promovează ideea că tradiţia naţională este de găsit în lumea satului. De asemenea, începând cu anii ’20, satele româneşti sunt tot mai intens cercetate de etnografi, geografi şi sociologi ca Dimitrie Gusti, iar în anii ’30 se înfiinţează Muzeul Etnografic din Cluj şi Muzeul Satului din Bucureşti. Arhitectul Petre Antonescu străbătea satele subcarpatice însoţit întotdeauna de blocul de schiţe, având în minte îndemnul lui Alexandru Orăscu de pe la 1880: „Studiaţi rămăşiţele – oricât ar fi de mărunte – ale producţiunii artistice din trecut şi faceţi dintr-însele sorgintea unei arte măreţe… nu pierdeţi nici o ocaziune d-a vă folosi de elemente artistice ce vă prezintă monumente româneşti rămase din vechime; dar prefaceţi-le, schimbaţi-le, dezvoltaţi-le”.
Neofit într-ale arhitecturii, caut în geografia de azi a oraşului rămăşiţe ale unei lumi demult apuse. Îmi îndrept cu precădere atenţia spre perioada de renaştere a spiritului naţional din prima jumătate a veacului XX. Sunt partizanul celor care se concentrează asupra descoperirii caracterului specific românesc al vestigiilor arhitecturale şi asupra redescoperirii unei tradiţii româneşti. Celor care susţin că nu există în trecut nimic suficient de original să poată fi considerat specific românesc, le spun că nu trebuie să căutăm originalul cu orice preţ, ci caracteristici mai subtile, subiective, care traversează întreaga artă şi arhitectură a trecutului, diferenţiind-o de arta şi arhitectura altor culturi.


Pridvor neoromânesc, Strada N. Bălcescu (fostă Gării); în perioada interbelică imobilul a adăpostit Camera de Agricultură a judeţului Râmnicu Sărat (inclusiv Ocolul Silvic); în prezent aici se află Starea Civilă, Casa Căsătoriilor şi Serviciul Public de Evidenţă a Persoanelor


Biserica Domireşti (Poşta), Topliceni, 1709

În concluzie, chiar dacă în principiu sunt de acord cu domnul profesor Petrache Plopeanu, eu nu las la o parte arhitectura şi, mai mult, mă angajez în acest frumos domeniu, de pe poziţia unui necunoscător dornic să afle mai multe. Vă invit să regăsiţi răbdarea şi curiozitatea necesare contemplării unei case de acum un veac, a unui foişor, a unei marchize de sticlă colorată, a unei cornişe, a unui ancadrament ori un arc, a unui grilaj ori a unei copertine. Toate acestea conferă oraşului o „atmosferă” tradiţională, exaltând aceeaşi mireasmă învechită de urbe de provincie. În loc de un palat „original”, căutaţi zidurile dărâmate ale vreunei vechi ctitorii medievale. Plecaţi urechea, ascultaţi şoaptele şi veţi afla mai mult decât aţi sperat.

Anunțuri
  1. 09/07/2011 la 11:01

    Este ca o boare de aer proaspat sa citesc un asemenea articol despre situatia mediului construit local! Din ce am putut citi pe blogul dumneavoasta, Ramnicu Sarat contine inca monumente, sau fragmente de detalii foarte interesante de arhitectura istorica, insa se pare ca sunt amenintate de atitudinile actuale cu privire la aceasta latura importanta a identitatii noastre. Ma gandesc ca cei care nu vor ca orasul sa devina o adunatura amorfa de constructii facute de oameni needucati si obsedati de profituri imobiliare ar trebui sa se concentreze pe o serie de actiuni bine punctate care ar putea ridica profilul arhitectuii vechi si caselor de epoca locale. Poate cel mai bun element pe care se poate articula o asemenea strategie este faptul ca marele arhitect Petre Antonescu, cel mai prolific si imaginativ creator al stilului neoromanesc, stilul unic acestei tari, este de obarsie de acolo. Ar putea fi organizat un seminar anual la care sa se dezbata creatiile lui intr-un cadru multisiciplinar si nu numai universitr, gazduit de oras, un lucru care nu ar fi prea dificil pentru autoritatile locale. Acesta ar putea fi popularizat in media si negresit localnicii ar constientiza mai usor importanta identitatii arhitecturale a orasului. Va fi un proces de durata, dar care ar avea sanse de a da rezultate.
    Valentin Mandache
    Case de Epoca http://www.wordpress.casedeepoca.com

  2. 09/07/2011 la 11:30

    Mă bucur că modestele mele rânduri stârnesc interesul dumneavoastră, un binecunoscut expert în case de epocă. Nu ascund faptul că blogul „CASE DE EPOCĂ” mi-a folosit drept model de urmat. Oamenii ca dvs. sunt rari. Întradevăr, Râmnicul mai păstrează crâmpeie de arhitectură veche, „insule” de frumos într-o mare „modernă”, urâţită de noile construcţii. Excelentă sugestia dumneavoastră de a organiza un seminar pe marginea personalităţii lui Petre Antonescu. Nu întâmplător, prima imagine din această postare ilustrează o casă (singura din oraş) ce poartă semnătura marelui arhitect. Voi propune autorităţilor organizarea unui astfel de seminar, iar până la momentul acela poate organizez o expoziţie de fotografie cu „rămăşiţele” arhitecturii de altădată.

  3. 09/07/2011 la 19:10

    Ma bucur daca va pare interesanta sugestia mea! Nu exitati sa ma consultati daca aveti nevoie de expertiza privind alcatuirea unui program, marketizarea evenimentului in strainatate, in special in Marea Britanie, tara mea adoptiva, sau sa alcatuiti propuneri si programe pentru institutii europene care ar putea asista proiectul, intr-o limba engleza de cel mai fin nivel si foarte efectiva 🙂 VM

  4. 11/07/2011 la 18:19

    Felicitari, Domnule Chirac! Inca nu este totul pierdut, atata timp cat mai exista oameni ca dumneavoastra. La ceea ce ati scris vreau sa adaug un mic citat dintr-un articol publicat de Ion Gane in 1925, in revista Machina : „… Ramniceni! Decat sa scoatem pietrele din temeliile trecutului pentru a pune altele in loc, sa inaltam mai bine cu cate o caramida aceste temelii. Opera prezentului sa o inaltam cu opera trecutului, pentru a ne feri astfel de zadarnica munca a Danaidelor!”.

    • 11/07/2011 la 18:45

      Mulţumesc, domnule Al. Măciucă. Cuvântul dvs. atârnă greu, iar pe Ion Gane am ajuns să-l cunosc din „Analele Râmnicului”, pe care chiar în acest moment le consult pentru că lucrez la un anuar al Asociaţiei „Plai râmnicean”. „Frământarea aceasta de pământ – spunea Ion Gane în anii ’30 – nu este îndeajuns de cercetată. Ce dovezi avem noi despre evenimentele întâmplate în această regiune şi pierdute în negura vremurilor? Ce ştim noi despre viaţa sufletească a atâtor generaţii care s-au născut, au trăit şi au fost îngropate aici?”. Întâlnirile cu urmaşii familiilor de altădată – Lupescu, Chircu, Moşescu, Butnariu – îmi deschid noi orizonturi şi mă fac să scormonesc mai adânc în trecutul acestui colţ de ţară.

  5. Aura A.
    10/03/2012 la 15:28

    Ramasite….un titlu perfect
    ….domnul profesor Petrache Plopeanu constată, cu o undă de regret, că oraşul nostru nu poate ridica pretenţii de originalitate arhitecturală…
    In primul rand domnul profesor Plopeanu nu este arhitect ,deci nu ar trebui sa comenteze aspectele arhitecturale ale orasului.:)
    In al doilea rand domnia sa ,din cate imi amintesc eu ,este pasionat de perioada renascentista,deci i-ar fi foarte greu sa accepte altceva…:)
    In al treilea rand remarca domniei sala ca ,citez..comunitatea noastră care are nevoie să-şi recapete aerul urban civilizat, înainte de a ridica pretenţii de originalitate arhitecturală”,inchei citatul,ma scoate din sarite cumplit.
    De ce am reactia aceasta ?Simplu de justificat….
    Ultima data cand am auzit o formulare de acest gen,am asistat la demolarea unor cladiri frumos decorate desi usor paraginte-(care fara a avea neaparat valoare istorica sau arhitecturala concreta reuseau sa pastreze prin insesi prezenta lor un crampei de istorie) -construite intre anii 1885-1898 .Motivul demolarii?
    Zona respectiva avea nevoie sa recapete un aer urban civilizat!
    Adicatelea ,pre romaneste,si intru luminarea mintii celor mai incetinei cu judecata,era musai nevoie sa se zideasca acolo un soi de casoaie pe 3sau 4 nivele imbracata cu steacla afumata de-si zice geam termopan si care sa gazduiasca tarabele negustorilor de haine mai vechi sau mai noi.
    Deh …civilizatiune…

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: