Archive

Archive for Septembrie 2011

URANIA – O VECHE PLĂCUŢĂ DE ASIGURARE

30/09/2011 5 comentarii

Un triunghi de tablă ruginită care nu atrage atenţia nimănui… E o plăcuţă de asigurare din alte timpuri amintind viaţa cotidiană de altădată. Am găsit-o pe o casă veche de pe Strada Domnească. Puţini astfel de martori mai pot fi găsiţi la Râmnic. Demolările din anii comunismului şi din ultimii douăzeci de ani au îndepărtat aceste vestigii urbane de pe harta unui oraş care n-a învăţat să-şi păstreze şi să-şi cultive trecutul. Aşa-zisele renovări duc şi ele la dispariţia unor detalii valoroase. Plăcuţele erau montate de societăţile de asigurare pe faţada clădirilor care beneficiau de aceste contracte. Se făceau asigurări împotriva incendiilor, accidentelor ori spargerilor, iar oferta era una variată, datorită numărului ridicat de firme de asigurări.
Odată cu reparaţia tencuielii, plăcuţa va dispărea şi nimeni nu se mai opri în loc în mijlocul străzii pentru a cerceta un crâmpei din intimitatea unor vremuri apuse.

Categorii:Memorie

CINE ŞI CUM PROMOVEAZĂ ORAŞUL?

09/09/2011 1 comentariu

Pe 8 septembrie a fost Ziua Râmnicului. Aşezarea noastră a împlinit 572 de ani de la prima atestare documentară. Dincolo de momentele festive legate de eveniment, rămân câteva întrebări la care vă invităm să răspundeţi. Cum valorificăm patrimoniul celor peste cinci sute de ani de existenţă? Cum percepem oraşul la mai bine de 20 de ani de la schimbarea din 1989? Cum promovăm potenţialul turistic? În ce mod ne percep ţăranii din fostul judeţ Râmnic, de la cei din lunca Siretului până la cei din Munţii Furu? Cine sunt cei ce susţin cu adevărat Râmnicul şi fac diferenţa între interesul personal şi cel general? Câţi militează pentru regăsirea identităţii locale? De unde vin ameninţările?
O recentă vizită în inima continentului mi-a întărit convingerea că oamenii au o identitate locală mai puternică decât cea naţională şi europeană. Un ţăran din Tirol va fi înainte de toate tirolez şi abia apoi austriac şi european. Un râmnicean va fi în primul rând un locuitor al Văii Râmnicului şi abia apoi un european, chiar dacă el doreşte – şi are motive – să lucreze pe alt meridian.
Încercarea de a oferi răspunsuri la întrebările de mai sus nu poate fi decât multidimensională. La întâlnirile prilejuite de vreo aniversare, râmnicenii glosează pe aceeaşi temă a gloriei trecute a oraşului de altădată. Mărturisesc, mi se întâmplă şi mie să cad în această capcană, idealizând trecutul, uitând de petele negre din istoria zbuciumată a acestui colţ de ţară. Nostalgici, evocăm oraşul de altădată, pe care-l trecem prin filtrul melancolic, atenuator/îndulcitor al realităţii. Opunem acest oraş de odinioară celui de azi, cufundat într-un prezent confuz şi nesigur.
Dintre întrebările de mai-nainte, m-aş opri la cea care priveşte promovarea oraşului, a ceea ce a mai rămas frumos sau urât din el. Frumuseţea arhitecturii şi picturii brâncoveneşti de la Biserica „Adormirea” atrage ochiul turistului dornic să descopere lucruri noi în vechimea lor. Tenebrele ce se ascund între zidurile penitenciarului de tristă amintire ispitesc turistul interesat de partea urâtă a vieţii… Aşadar, frumosul şi urâtul îşi dau mâna pentru a fixa oraşul nostru pe harta turismului românesc.

În vara aceasta, am făcut-o pe ghidul pentru doi tineri arhitecţi bucureşteni (soţ şi soţie), interesaţi în special de fostul penitenciar. Ea avea drept temă pentru masterat închisoarea de la Râmnicu Sărat, iar el – înscris la doctorat – o însoţea. Discuţiile cu cei doi mi-au lămurit unele aspecte ce ţin de arhitectura veche de la noi şi mi-au prilejuit conversaţii utile şi deosebit de plăcute.
Fostul penitenciar nu se vizitează, motiv pentru care am apelat la un muncitor care lucrează în incintă, posesor al cheii lacătului de la intrare. Fiind duminică, l-am deranjat pe om de acasă. A venit, ne-a deschis, a stat câteva ore bune la dispoziţia noastră, ba a făcut-o şi pe ghidul, oaspeţii bucurându-se să afle o mulţime de lucruri interesante. La final, i-am mulţumit acestui simplu tâmplar pentru efort. Ne-a mărturisit că nu suntem primii pentru care îşi sacrifică ziua de odihnă.
În aceeaşi zi, i-am dus pe arhitecţi la aşa-numitul complex brâncovenesc. Au admirat biserica medievală din incintă (doar din exterior, că uşa era încuiată), au făcut câteva observaţii de specialitate. Pe motiv că nu se vizitează Casa Domnească, o angajată a muzeului nu s-a obosit să ne deschidă, bucureştenii ratând arhitectura interioară a imobilului, secţiile de istorie, artă plastică şi etnografie. De ce s-au amenajat aici aceste secţii atâta vreme cât clădirea nu e deschisă spre vizitare? Poate ne răspund cei în drept… Mi-aduc aminte că în Noaptea Muzeelor, un angajat ne-a asigurat că ni se face un favor permiţându-ni-se accesul în Casa Domnească.
Încercând să răspund la întrebări precum «Cum ne promovăm oraşul?», «Cine îl promovează?», gândul mă duce la omul acela simplu, Vlăsceanu îl cheamă, un tâmplar care în zilele libere preferă să-şi lase familia şi să arate celor interesaţi un loc al suferinţei colective, fără să-i treacă prin cap că face un favor cuiva şi fără să ia un salariu pentru asta!

Categorii:Identitate

ATENŢIE! SE DEMOLEAZĂ.

07/09/2011 6 comentarii

Nu ştiu cum să reacţionez la demolarea căminului de nefamilişti de pe Strada Constantin Brâncoveanu. Pe de o parte îmi pare bine, pe de altă parte-mi pare rău. Îmi pare bine pentru că, iată, se îndepărtează de pe harta oraşului un simbol comunist tipic, un bloc hidos plantat ca nuca-n perete pe o stradă veche, unde nu-şi avea locul. Ridicat probabil în anii ’60 sau ’70 ai veacului trecut, imobilul era expresia boomului constructiv al „epocii de aur”. Era un cămin destinat nefamiliştilor, un bloc de garsoniere pentru tineri, ridicat pe un teren luat cu japca. Alături – o casă interbelică în stil neoromânesc – un imobil ce-a aparţinut avocatului Stavri Jugureanu, ca şi terenul pe care s-a construit blocul. Oricine trecea pe-acolo remarca totala nepotrivire între cele două imobile, paralelipipedul de beton, cutia de chibrituri proletară sfidând arhitectura neobrâncovenească de alături. În ultimul timp, ambele clădiri fuseseră lăsate de izbelişte, nemaiadăpostind nicio instituţie publică. Asta după ce, până prin anii ’90, Casa Jugureanu găzduise o grădiniţă, iar blocul de nefamilişti o clinică stomatologică.

Părerea de rău este legată de sentimentul de impotenţă ce ne caracterizează în privinţa asigurării unor locuinţe pentru tineri. Nu avem ce să le dăm, în schimb dărâmăm ceea ce au construit alţii înaintea noastră. Bun, prost, acest cămin exista. Să vedem ce se va construi în locul lui.
Ieri, când am făcut fotografiile, mi-am zis că totuşi există o izbândă. Casa cea veche rămâne în picioare în timp ce blocul comunist dispare, lumina de la miazăzi mângâind din nou coloanele foişorului neoromânesc, suspendat deasupra volumului general al casei. E ceva nefiresc într-o ţară ca România unde voluptatea cu care demolăm vechile imobile încărcate de istorie depăşeşte orice închipuire. Atâta vreme cât se mai întâmplă astfel de lucruri, există o speranţă că nu e chiar totul pierdut.