Archive

Archive for Octombrie 2011

SFATUL POPULAR AL RAIONULUI RÂMNICU SĂRAT

Imaginea e din anii ’50 de pe vremea când, datorită armatei roşii „eliberatoare”, raionul Râmnicu Sărat înlocuise vechiul judeţ de la curbura Carpaţilor. În conformitate cu noua ideologie oficială, Sfatul Popular al Raionului Râmnicu Sărat lua locul vechii Prefecturi. Se dorea anularea memoriei colective a orăşenilor şi, în acelaşi timp, inculcarea unor mentalităţi în acord cu noua viziune politică. Modificarea toponimiei urbane venea şi ea în sprijinul influenţării memoriei colective, a alterării identităţii unui vechi oraş românesc, numele străzilor exprimând anumite simboluri şi valori. Frecventele schimbări de nume de străzi duc la pierderea unor istorii, a memoriei locului respectiv.
În clădirea în care odinioară poposiseră doi dintre regii României, Carol I, respectiv Ferdinand (la acea dată – 1901 – principe moştenitor), se întâlneau acum reprezentanţii puterii populare, lumpenproletariatul din perioada regimului «burghezo-moşieresc». Ca toate raioanele României Populare, Râmnicul era condus de „cadre de nădejde” ale Partidului Muncitoresc Român, muncitori şi ţărani instruiţi intensiv în nou înfiinţatele şcoli serale de partid sau universităţi muncitoreşti.
Intelectualii antebelici – O. Moşescu, D. Mazilu, Al. Zamfirescu – au fost reduşi la tăcere. Viaţa culturală a urbei era întreţinută de activişti de partid, iar mulţimea de publicaţii interbelice fusese înlocuită cu „Drapelul Roşu” şi „Râmnicul Nou”.
Din faţa fostului Palat Administrativ a dispărut bustul unui lider politic liberal. Nici orologiul de altădată nu mai arăta râmnicenilor ora exactă, orbita lucarnei centrale servind ciorilor să intre în pod.
Aşadar, o fotografie decupată din realitatea crudă a „obsedantului deceniu”, un deceniu greu de înţeles şi de explicat de la depărtarea anilor care au trecut de atunci.

Categorii:Memorie Etichete:, , ,

LA PRIMĂRIE, ACUM 70 DE ANI

06/10/2011 3 comentarii

E miezul zilei la Râmnic, oraşul de sub podgorii, toropit de soarele verii anului 193…. În centru, în grădiniţa din faţa Primăriei, un fotograf se opreşte cât să ia un instantaneu. N-a ales cel mai bun moment, faţada edificiului fiind în umbră. Să trecem însă peste detaliile tehnice şi să intrăm în intimitatea momentului. Suntem în mahalaua „Vatra”, iar ceea ce vedem în imagine reprezintă miezul unui vechi oraş valah de margine. Este vorba de fosta mănăstire a Râmnicului, datorată Spătarului Mihail Cantacuzino, al cărui nume-l purta la data fotografiei Strada Toamnei de astăzi. În perioada regatului, o veche şi prefăcută clădire a mănăstirii adăpostea Primăria, iar strada pe care se găsea se numea a … Primăriei. Până în 1936, când a primit numele unui primar de la finele veacului XIX, Vasile Cristoforeanu. Bineînţeles că-n ’48, denumirea a fost schimbată de comunişti în… Primăverii. Primăria avea balcon din fier forjat şi un atic în lucarna căruia edilii montaseră un ceas. Tare-s curios dacă ceasul funcţiona. Azi, orologiul din lucarna centrală a Palatului Administrativ împiedică ciorile să intre în pod, nu arată ora exactă. Dincolo de atic, în fundal, se observă lanternoul turlei bisericii „Adormirea”, dispărut în urma restaurării. În dreapta cadrului, se distinge un alt imobil, utilizat decenii la rând pentru tot soiul de instituţii. Aici au funcţionat primele şcoli din oraşul de pe Râmnic şi tot aici a fost un atlant – Samson în luptă cu leul – ajuns într-un beci al unui muzeu bucureştean. În ziua de azi, imobilul (care poartă pompoasa titulatură de Casa Domnească) este – teoretic – inclus în circuitul turistic, dar nu este accesibil decât angajaţilor muzeului, publicul fiind sublim dar lipsind cu desăvârşire. Dacă din greşeală vreun turist rătăcit nimereşte aici (deşi nu există nici un indicator), este repede trimis la plimbare. De altfel, excrementele păsărilor care umplu treptele foişorului brâncovenesc ilustrează cum nu se poate mai bine „traficul turistic” al acestui monument istoric. Deci, în Casa Domnească domneşte liniştea…
Dar, să părăsim prezentul confuz şi nesigur şi să ne întoarcem în intimitatea clipei interbelice. În mijlocul grădinii, peisagistul de odinioară a imaginat un havuz cu arteziană. Deşi ar fi trebuit să învioreze aerul încins şi prăfos al zilelor de vară, fântâna avea mai degrabă rol decorativ, întrucât la Râmnic „apa era… pământul făgăduinţei”, după cum ne spune Octavian Moşescu: „În timpul campaniilor electorale, toţi candidaţii o promiteau: «Vreţi să aveţi apă, votaţi-ne!». După alegeri, o amnezie totală le învăluia memoria până la viitoarele alegeri. Şi totul era reluat de la început. Apa devenise… fata morgana”.
Imaginea ilustrează calmul oraşului de odinioară, un singur personaj oprindu-se-n loc pentru a poza, în faţa havuzului. Poartă costum, cămaşă cu guler tare şi pălărie de vară. Un domn, cum arareori aflăm azi pe străzile decrepite ale urbei. Câteva siluete se disting pe trotuarul din faţa Primăriei, oameni ce intră şi ies probabil în şi din instituţia de pe Strada Cristoforeanu ori sunt în drum spre piaţa din apropiere.
Iată aşadar o imagine nouă în vechimea ei, o secvenţă tihnită a unui colţ de oraş binecunoscut de râmniceni, o piesă a unui puzzle ce întregeşte încet-încet o lume apusă, puţin cunoscută şi înţeleasă.
Puţine amintesc azi acest decupaj din realitatea de altădată. Grădina este azi loc de refugiu pentru oropsiţi ai sorţii, nespălaţi şi cerşetori, iar havuzul serveşte drept coş de gunoi. Strada Primăverii a fost confiscată de taximetrişti, iar dintre cei doi castani din faţa Primăriei de odinioară, unul singur rezistă cu stoicism asaltului urinei trecătorilor. Un WC public există chiar pe locul de unde, în epoca interbelică, omul cu camera obscură a imortalizat scena, dar aspectul respingător îi face pe mulţi să-l ocolească, preferând copacii ori boschetele atunci când vor să-şi satisfacă nevoile.
Ilustrata a fost realizată de „Fotofilm Cluj” în 1940 şi pusă în vânzare la Librăria „Şcolarului” Tache Baldovin, Strada Victoriei, 39.

Tot despre Primăria de altădată puteţi citi aici.