Arhiva

Archive for Martie 2012

GOOD TIMES, NO CARS…

14/03/2012 9 comentarii

„Good times, no cars!…” exclamă tipul din faţa mea la vederea unor imagini cu Bucureştii de altădată. Sunt în capitală, iau masa într-un restaurant de pe Bulevardul Elisabeta, iar de cealaltă parte a mesei e un german interesat de câteva reproduceri ale unor fotografii de secol XIX pe care tocmai le-am luat dintr-o librărie centrală.
Spre deosebire de mine, atent în special la clădiri şi la atmosfera de epocă, neamţul e atras de liniştea străzilor nestrăbătute de automobile. Avea să mai treacă ceva timp până la inventarea acestora, imaginile datând cu precădere de la jumătatea celui de-al XIX-lea veac. Iar dacă privitorul de azi e neamţ, tot unui germanic i se datorează şi fotografiile panoramice, un anume Ludwig Angerer, farmacist austriac, sosit în capitală odată cu trupele austriece implicate în Războiul din Crimeea.
Dar nu despre Bucureştii de odinioară vreau să vorbesc aici, ci despre oraşul aflat la răscruce de vânturi, pe care nimeni nu s-a învrednicit să-l fotografieze până la apusul veacului XIX, Râmnicu Sărat. Abia atunci, în trecere prin oraş, Alex Antoniu a luat câteva cadre pentru Albumul României.
Am primit azi o ilustrată cu „inima” oraşului, adică Palatul Administrativ al judeţului de odinioară. Mai am şi altele… E un cadru luat într-o zi de vară, la amiază. Punctul de staţie e în mijlocul Bulevardului Neculeşti (azi Str. N. Bălcescu), în dreptului Cercului Militar care la data fotografiei nu exista (el va apărea pe harta oraşului în 1931). Trotuarul din dreapta este străjuit de un gard de lemn (câţi dintre noi apelează la acest nobil material pentru gard?) ce împrejmuieşte curtea dispensarului antituberculos, o clădire care pe vremuri aparţinea boierilor Neculeşti, una dintre cele mai bogate stirpe râmnicene. Meritul înfiinţării dispensarului era al medicului Lazăr Dicescu, prefectul judeţului între 1931 şi 1932.
În jurul scuarului amenajat de Constantin Lupescu, primar liberal de Râmnic la începutul secolului trecut, fotograful a surprins câţiva râmniceni cu treabă la stăpânire… În stânga, o trăsură-şi aşteaptă clientul. Niciun automobil nu-şi făcuse probabil simţită prezenţa în geografia oraşului de pe Râmnic. Azi, scuarul e doar amintire, iar de jur-împrejurul palatului roiesc automobilele. Am progresat. Oraşul se modelează în prezent în funcţie de trafic, de automobil. Se lărgesc bulevarde, se amenajează parcări, se face mai mult loc pentru maşini. Şi nu vorbesc de Râmnic, ci de oraş în general. Spaţiile verzi dispar pentru a face loc parcărilor. Trotuarele au devenit neîncăpătoare, pe ele bătându-se pietonii şi autoturismele. Cu atât mai reconfortant este un astfel de cadru din geografia de odinioară a urbei, un instantaneu dintr-o altă lume, calmă, tihnită, în care un birjar îşi aşteaptă cuminte muşteriul.
Odinioară străzile erau ale oamenilor, iar târgoveţul care traversează piaţeta ilustrează cum nu se poate mai bine acest lucru. Fără teama de a fi surprins de vreun bolid, omul se-ndreaptă spre Prefectură. Sau poate doar străbate oraşul? Tot odinioară, strada îmbia la plimbare. Aşa cum se observă în această imagine din urmă cu o sută de ani, materialele de construcţie folosite la amenajarea străzii erau de cea mai bună calitate. Bulevardul pavat cu piatră magmatică este însoţit de trotuare largi dalate, cu borduri solide din granit. O să spuneţi că era totuşi principalul bulevard din judeţ. Aşa este, dar erau destule alte străzi amenajate în această manieră. Cel puţin cele centrale respectau acest model.
Aşadar, o imagine văratică, un peisaj cu inima urbei de altădată, animat de concetăţenii noştri care – spre deosebire de noi – trăiau într-un spaţiu neconfiscat de automobile şi se plimbau în tihnă pe străzile umbrite ale unei vechi aşezări de provincie, savurând din plin atmosfera începutului de secol.

Anunțuri

CASA CHIRCU

04/03/2012 7 comentarii

Reşedinta boierului Chircu de pe Strada Tudor Vladimirescu (fostă Carol I) e un imobilul în stil apusean evidenţiat prin intrarea monumentală, cu peron, acoperită cu o copertină de sticlă sub formă de scoică, deasupra căreia se află un pinion – perete vertical care închide spre exterior cele două versante ale acoperişului în două ape. Monograma boierului poate fi observată pe poarta principală. În prezent, Casa Chircu adăposteşte o bancă şi o cafenea.
Iată ce scria Teodor G. Baciu despre casa acestui vechi boier râmnicean în lucrarea ,,O viaţă aleasă”:
„Casă boierească situată în centrul oraşului, pe Str. Carol. Porţile veşnic deschise. Deschise nevoiaşilor, deschise celor ce voiau să fie găzduiţi, deschise prietenilor, deschise tuturor celor ce voiau s-o cunoască.
Împodobită cu tot ce-i cusătură şi ţesătură românească, cu tot ce a găsit şi a cumpărat de unde a văzut (M. Chircu, n.n.), lucruri de gust şi specific românesc. Nu s-a dus la o expoziţie de covoare să nu cumpere cel mai autentic covor românesc. Nu s-a dus la o expoziţie de mobilier să nu cumpere pe acela în care era sculptat cel mai frumos şi original model românesc, nu s-a dus într-un sat unde costumul naţional era la înălţimea lui, să nu cumpere cea mai frumoasă cămaşă, cea mai frumoasă ie, cea mai frumoasă stricătoare. Aşa a reuşit să aibă o colecţie de costume naţionale cu motive din toate regiunile ţării.
Care casă din Râmnicu Sărat era asaltată cu bileţel şi scrisori în preajma sau în ziua unei serbări cu caracter românesc, în ziua unei serate unde se cerea costum, în ziua când era o Chindie? Desigur, casa boierului Menelas Chircu, care orânduise totul şi prin înţelepciunea D-nei Chircu.
Aşa de mult s-a dus vestea despre costumele ce le aveau, că aveau cereri şi de prin Bucureşti, Focşani, Buzău, etc. O frumoasă colecţie de beţe pe care sunt puse cele mai fine încrustături completează costumele, la care se adaugă apoi o serie de curele ţintuite, unde ţăranul şi-a pus toată arta. Aşadar, dacă cineva vrea să vadă un costum naţional frumos din orice regiune a ţării, venea aici, vrea să vadă un covor frumos cu cele mai autentice motive, venea aici, vrea să vadă ţesături alese, o pictură frumoasă, venea tot aici.”
Deci, casa de pe Strada Carol era un adevărat muzeu în care soţii Chircu adunaseră de-a lungul vieţii obiecte etnografice de mare valoare. Boierul Chircu era, alături de Al. I. Zamfirescu şi Octavian Moşescu, unul din cei mai însemnaţi colecţionari din judeţul Râmnicu Sărat. Dar, mai întâi de toate, era un „om de ispravă”, „bun şi îndatoritor cu toată lumea, nepreţuit ca prieten, dotat cu o surprinzătoare receptivitate instinctivă pentru toate nuanţele frumosului”. (Dumitru P. Mazilu, 1941).