Arhiva

Arhivă autor

2012 in review

02/01/2013 2 comentarii

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2012 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

4,329 films were submitted to the 2012 Cannes Film Festival. This blog had 36,000 views in 2012. If each view were a film, this blog would power 8 Film Festivals

Click aici pentru a vedea raportul complet.

Categorii:Fără categorie

INSTANTANEU… VICTORIAN

24/10/2012 6 comentarii

Strada Victoriei în apropierea răscrucii cu Strada Primăriei (azi Primăverii). Un cadru de pe la sfârşitul anilor ’30 cu artera comercială a oraşului, strada meseriilor liberale, a prăvăliilor specializate în diverse mărfuri, îmbrăcăminte şi accesorii vestimentare, obiecte legate de consumul casnic. Aici se concentrau librăriile, editurile şi tipografiile. Artera polariza viaţa culturală a urbei, boema de odinioară.

În umbra balcoanelor – multe având marcat anul ridicării clădirii – firme precum „Carmen Sylva”, „La cavalerul român”, „La Mihai Viteazu”, „La Alexandru cel Bun”(„Bogat sortiment de stofe bărbăteşti şi de damă, mătăsuri, pânzeturi, felurite mărci de bumbac pentru ţesut. Tot felul de articole pentru nunţi şi botezuri. Preţuri conştiincioase”) îndemnau muşteriii să treacă pragul prăvăliilor cu o atmosferă învăluită în mirosul de gaz ce răzbătea din podelele tocite. Sub duşumele – pivniţe boltite pentru licorile dobândite din podgoriile aflate de jur-împrejurul Râmnicului, mulţi dintre negustorii târgului având proprietăţi în vecinătate. Beciurile au ieşit la iveală în clipa demolării străzii, în vederea sistematizării din anii ’80.

Imaginea de faţă scoate la iveală, în prim plan, Camera de Comerţ şi Industrie a judeţului Râmnicu Sărat, pe latura de apus a străzii, într-o casă care dacă ar fi dăinuit ar fi bătut suta de ani (Tudorache Popescu, 1912). Pe la începutul anilor ’30, preşedintele Camerei era Iorgu Constantiniu, librar cu prăvălia pe aceeaşi stradă („Poporul”).

Alături de sediul Camerei de Comerţ, Meyer Schwartz avea o farmacie şi drogherie, iar peste drum un alt evreu, Iancu Herşcovici, ţinea o prăvălie de coloniale şi delicatese.

Strada era pavată cu piatră cubică (recent ieşită la iveală cu prilejul asfaltărilor de anul acesta) şi nu avea borduri. Un comerciant în halat alb pozează în stradă, semn că nu doreşte să treacă neobservat. El reflectă cu adevărat specificul comercial al oraşului şi se constituia într-un reper.

 

Păcat că fotografia e făcută la amiază, contrastul tăios dintre lumină şi umbră scăzându-i din valoare şi ascunzând unele detalii.

Azi, în locul faţadelor extrovertite de altădată găsim o coşmelie cu iz oriental (Administraţia Financiară), căreia-i mai lipseşte minaretul. Pe partea cealaltă – aberaţii arhitecturale aşa-zis moderne, din materiale ieftine, de proastă calitate. Una dintre ele adăposteşte o bancă şi poliţia locală, iar cealaltă boarfe orientale. Între ele, o rămăşiţă desfigurată a unei clădiri cu balcon din fier forjat, cu covrigărie la parter.

Mulţumiri lui Dorin Dumitru!

LA PIAŢĂ, în anii ’30

24/10/2012 5 comentarii

Un cadru cu copaci dezfrunziţi şi lume zgribulită… Piaţa oraşului, un loc unde se încrucişau şi se vor încrucişa drumurile râmnicenilor. Pe la 1880, un anume D. Crudu picta piaţa, cu vechile olării şi mulţimea de târgoveţi. Într-o altă pânză, în fundal, se observă Casa Domnească.

Cadrul de mai sus e luat de la etajul Casei Domneşti, spre apus, într-o zi a anului 193…  Subiectul este hala de carne, de jur-împrejurul căreia roiesc oamenii. Movile de cartofi, saci cu legume, cântare, paporniţe, împresoară hala, o clădire dreptunghiulară cu acoperiş semicircular. Intrarea este flancată de depozite de zarzavat şi fructe.

Pe latura de sud a halei, se observă afişe electorale. Să fie vorba de alegerile din iarna anului 1937, ultimele înainte ca regele Carol al II-lea să dizolve Parlamentul şi să instaureze o dictatură regală în februarie anul următor? Dacă-i aşa, înseamnă că fotografia e făcută în campania electorală din toamna acelui an, când pe scena politică se înfruntau Partidul Naţional Liberal, Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Totul Petru Ţară (expresia politică a Gărzii de Fier) şi Partidul Naţional Creştin. La Râmnic, cele mai multe voturi le-au strâns liberalii (aproape jumătate), urmaţi de legionari (o pătrime din voturi) şi ţărănişti. Partidul lui Octavian Goga, PNC, a obţinut rezultate nesemnificative în judeţul Râmnicu Sărat.

Afişe electorale pe prăvăliile de pe latura de sud a halei

Prin faţa halei trece Iazul Morilor, ce se desprindea din Râmnic în dreptul comunei Jideni (Podgoria), curgea leneş de-a lungul urbei între străzile Digului şi Constantin Brâncoveanu, făcea un cot spre est în dreptul străzii Luncii, curgând printre străzile Balta Albă şi Costieni, după care o apuca spre sud, vărsându-se în Râmnic în dreptul Cătunului Morilor, aflat azi în perimetrul oraşului, în cartierul Sârbi. Iazul a fost drenat şi canalizat pe vremea primarului Vasile Cristoforeanu (1892-1895). Câteva gâşte se bucură de prezenţa apei. Azi, iazul e istorie.

Ce detalii ne mai revelează cadrul interbelic? Câteva prăvălii pe Strada Pieţei (doar partea de sus) şi un imobil cu etaj în spatele halei, spre apus, toate dispărute. În dreapta cadrului se văd colinele subcarpatice, obturate azi de blocurile optzeciste.

Fotografia este una extrem de rară pentru că, spre deosebire de fotografiile de studio, studiate şi aranjate, aceasta reprezintă o felie de viaţă, o clipă decupată din realitatea urbei noastre de acum peste şaptezeci de ani. Cei mai mulţi dintre fotografi s-au mulţumit să ia în vizor subiecte predominant «fotogenice», cum ar fi clădirile publice din centrul oraşului, ori s-au limitat la portretele unor personalităţi locale. Nu avem imagini cu mahalalele Râmnicului, ori portretele unor sărmani din acele vremuri. Aşadar, o realitate edulcorată, ilustrată de fotografii pictorialiste, naive uneori. Imaginea de faţă este un instantaneu însufleţit de concitadinii noştri de altădată, ce-şi joacă bine rolul. Cunosc scena, decorul, recuzita, se cunosc între ei. Săraci ori bogaţi, manieraţi ori ba, contemplativi sau indiferenţi, tineri ori bătrâni, sunt surprinşi de ochiul fotografic în plină desfăşurare a piesei. Apropo de ochiul fotografic, nu ştiu cine a fost cel dindărătul aparatului de fotografiat, dar nu pot decât să-i mulţumesc pentru această imagine document.   Nu ştiu dacă dorinţa fotografului de odinioară a întrecut intenţia acestuia de a comunica doar cu contemporanii săi. Străbătând însă timpul până la noi, cei de azi, imaginile alcătuiesc o punte de comunicare între el, cel din trecut, şi noi, cei din prezent. Ele se constituie într-un vector ce poartă prin timp ideea pe care fotograful a dorit să o exprime. Unele fotografii devin astfel veritabile simboluri.

Fosta hală (magazinul „BIG” în comunism) – 24 octombrie 2012

Alătur peisajului de atunci un peisaj de acum, lăsându-l pe cititor să interpreteze imaginile în oglindă şi – dacă doreşte – să comenteze. Mie imaginea mi-a produs o revelaţie esenţială. Istoria „mică” se ascunde în detalii, în lucruri banale sau întâmplări de câteva clipe, care dau firescul cotidian, „aerul” timpului.

Despre hala de carne şi peşte de la Râmnic, clic aici.

 

Mulţumiri lui Dorin Dumitru (mi-a pus la dispoziţie imaginea) şi Roxanei Vişan (mi-a permis accesul în Casa Domnească pentru un cadru din acelaşi unghi precum cel interbelic).

 

Categorii:Memorie Etichete:, , ,

FOND LATIN, FORMĂ SLAVĂ

30/09/2012 2 comentarii

E toamnă, razele soarelui par filtrate prin miere, iar zilele sunt senine şi calde, blânde şi dulci. E sfârşit de săptămână şi de răpciune, străzile oraşului sunt mai puţin străbătute de oameni şi de maşini. În astfel de momente, când până şi praful pare de aur, te poţi întoarce în timp…Un timp antebelic ori interbelic, nici mai bun nici mai rău, doar un timp… altfel.

Pe Strada Constantin Brâncoveanu, colţ cu Primăverii (fostă Primăriei), un imobil străjuieşte vechea Piaţă a Independenţei. E o clădire tipică anilor în care a fost construită, cu prăvălii la parter şi locuinţa la etaj. Are fix 80 de ani şi a fost ridicată de comerciantul Ion Theodorescu. Fără o valoare arhitecturală deosebită, casa păstrează – pe colţul teşit, sub streaşină – un detaliu deosebit. Astfel, pietonul curios într-ale arhitecturii descoperă o casetă ornamentală cu numele proprietarului mai sus-amintit şi anul construcţiei – 1932. Un ochi antrenat va remarca forma arhaică (stilizată) a literelor, ce creează o atmosferă vetustă, ortodoxă, răsăriteană, slavă. O expresie autohtonă. Sunt litere volumetrice neoromâneşti, utilizate în arhitectura din prima jumătate a veacului XX, marcată de evoluţia acestui stil, ale cărei prime manifestări îi aparţin arhitectului Ion Mincu (născut în judeţul Râmnicu Sărat, la Focşanii-Munteni). În afara literelor, chenarul prezintă vechi motive populare româneşti. Aşadar, la peste două veacuri de la ridicarea pe malul Râmnicului a Bisericii „Adormirea” în stilul numit (ulterior) brâncovenesc, iată un detaliu neo-brâncovenesc păstrat în geografia de azi a oraşului, nu departe de ctitoria lui Mihail Cantacuzino.

O inscripţie cu caractere arhaice se află şi la Casa Lupescu („Palatul Fiscal”): https://chirac.wordpress.com/2010/02/21/palatul-fiscal/ . În epocă, astfel de litere se foloseau şi la scrierea unor tăbliţe (de asigurare, ale unor societăţi radiotelefonice etc).

Plăcuţa Societăţii Radiotelefonice din România  pe un imobil de pe Str. Victoriei din Râmnicu Sărat

Expertul Valentin Mandache (http://casedeepoca.wordpress.com/2010/07/16/litere-in-stil-neoromanesc-redate-arhitectural-fotomontaj-si-diapozitive/) consideră că „Redarea arhitecturală a literelor în stil neoromânesc (architectural lettering) reprezintă transpunerea caracterelor latine în forme inspirate din alfabetul chirilic, folosit in vechile textele bisericeşti slavone. Acest fel de a reda literele în inscripţii pe faţade de clădiri, transmite un puternic mesaj identitar reflectat în utilizarea de către vorbitorii de limba română a ambelor alfabete, chirilic şi latin, de-a lungul istoriei lor. Limba română este de origine romanică, dar cu o puternică influenţă slavă în cadrul vocabularului şi a gramaticii. Acest fapt este rezultatul dezvoltării istorico-culturale a comunităţilor româneşti în strâns contact cu vorbitorii de limbi slave din sud-estul Europei şi de asemenea din cauza religiei creştin ortodoxe, bazată secole de-a rândul pe liturghia slavă. Ca o consecinţă, alfabetul chirilic a fost folosit în redarea limbii române, până în secolul XIX”.

Cseh Gusztav – Scris Arhaic Românesc, sursa – aici

Ce ar fi de adăugat?… Că o plimbare de toamnă pe vechile străzi ale Râmnicului, cu privirea ridicată, vă va răsplăti cu prisosinţă devotamentul de pieton curios într-ale arhitecturii, istoriei, autenticului, frumosului. Nu trebuie decât să ieşiţi din casă…

Moartea doamnei SOFIA DATCULESCU

10/09/2012 4 comentarii

„RETRO-RÂMNIC” vă pune la dispoziţie cel mai vechi portret al unui localnic. E vorba de portretul Sofiei Datculescu, mama lui Constantin C. Datculescu, binecunoscutul proprietar al „Gazetei săteanului”, cea mai valoroasă publicaţie apărută vreodată la Râmnicu Sărat.

Portretul (ce poartă marca „Photoglyptia Lemercier, Paris) apare în „Gazeta săteanului” din 5 august 1887, cu prilejul morţii Sofiei Datculescu. În acelaşi an, în primăvară, Constantin C. Datculescu îşi pierduse tânăra soţie (25 de ani) – Maria Datculescu.

Iată ce aflăm despre mama lui Constantin C. Datculescu:

„Doamna Sofia Datculescu era fiica răposatului serdar Gheorghe Plastara, un Spartiat (iar nu un Fanariot) cu idei liberale foarte înaintate, posesor dacă nu de o avere mare (precum ar fi putut fi dacă nu exersa caritatea pe o scară aşa de întinsă), dar de un renume de om de inimă, onest, ştiitor şi cel mai milos şi caritabil de pe acea vreme din oraşul R.-Sărat; un om în fine a cărui înmormântare a fost un fel de manifestare a sărăcimei de aici, mai având şi pe corpul său răni reamintitoare a răsboiului independenţei Greciei la care luase o aşa de activă parte ca voluntar.

Muma doamnei Sofia Datculescu, Raluca Plastara, era descendenta unei nobile familii poloneze. Părinţii săi foarte avuţi fuseseră exilaţi în Siberia ca participatori activi la revoluţiunea pentru desrobirea Poloniei; prinşi în mijlocul combaterei li se confiscă averea şi unicul lor copil (muma doamnei Sofia Datculescu), redusă la mizerie, îşi găsi azilul în Moldova. Acolo această fiică de revoluţionar polon, întâlni revoluţionarul spartan Gheorghe Plastara, care o luă de soţie.

Din această fericită căsătorie se născu, la 23 octombrie 1828 d-na Sofia Datculescu.

La 23 ianuarie 1846 fu cununată de Ministrul de-atunci de Justiţie, C. Şuţu (fratele prinţului domnitor al Moldovei, Mihail Şuţu), cu pitarul Costache Datculescu, român neaoş a cărui familie, originară din Vălenii de Munte, dădu ţării mai mulţi oameni de valoare şi vrednici.

Costache Datculescu a ocupat două funcţiuni, aceea de preşedinte de magistraţi (un fel de primar al urbei R.-Sărat de pe vremea aceea) şi de subprefect, care funcţiuni, în acel timp, se ocupau prin alegere.”.

Ce mai aflăm din necrolog? Că în ciuda eforturilor medicilor (Blasian, Stoicescu, Calenderu, Buicliu), Sofia Datculescu este lovită de apoplexie la 9 iunie 1887, orele 16,30. Serviciul funebru s-a făcut la Biserica „Bagdat”, iar cordoanele sicriului s-au ţinut de Al. I. Popescu, Anton Linde, Ioan Chiovenescu şi Dumitrescu, toţi patru prieteni ai răposatei.

Revenind la portret, acesta înfăţişează o femeie de aprox. 35-40 de ani, deci având în vedere că Sofia Datculescu a murit la 59 de ani, înseamnă că râmniceanca a pozat fotografului parizian în deceniul şapte a celui de-al XIX-lea veac.

NOTĂ
Această postare n-ar fi fost posibilă în lipsa gestului nobil al domnului Alexandru Măciucă, nepotul lui Octavian Moşescu, care a donat RETRO-RÂMNIC-ului GAZETA SĂTEANULUI, colecţiile pe anii 1887, 1888, 1889. Îi mulţumim şi pe această cale.

SOCIETATEA DE BINEFACERE „AJUTORUL”

28/06/2012 4 comentarii

Un grup de doamne din societatea Românească, găsind că, în oraşul lor nu există o instituţie de bine-facere pentru ajutorarea bătrânilor sărmani şi a copiilor orfani, s’au întrunit în ziua de 25 Septembrie 1903, şi au fondat Societatea „Ajutorul”, cu sediul în oraşul R.-Sărat, cu durată nelimitată.

Acesta este primul articol din statutul Societăţii de Binefacere „Ajutorul”, al cărei scop urmărea să acorde ajutoare, în bani sau în diferite materii trebuincioase traiului, bătrânilor, bărbaţilor şi femeilor sărmane şi copiilor orfani, la diferite nevoi. De asemenea, îşi propunea să facă opere de binefacere, precum un azil de bătrâni ori pentru orfani etc. Încurajarea industriei casnice era un alt deziderat al acestei societăţi.

Membrele erau de trei feluri: membre fondatoare, aderente şi onorifice, iar fondurile proveneau din plata taxelor de înscriere, a cotizaţiilor lunare, din diverse ofrande şi donaţii. Urmau a se organiza serbări, serate, concerte, conferinţe în beneficiul societăţii.

Statutul are opt capitole şi 30 de articole. Din penultimul articol, aflăm că  „Comitetul perpetuu al Societăţei, alcătuit odată cu fondarea ei” se compunea din:

Preşedintă, D-na Irina Doctor Poppescu

Casieră, D-na Cornelia Pella

Membre: Alexandrina Robescu, Maria Tătăranu, Eufrosina D-r Cristescu, Aneta Doctor Negrescu, Lucia D. Mihăescu, Mathilda Serghievici, Elisa A. Petrescu, Ana V. Petrescu, Catherina Căp. Botea.

Aşadar, doamnele din protipendada râmniceană se preocupau de soarta celor năpăstuiţi. Regăsim pe listă nume cunoscute ale societăţii râmnicene de odinioară.

Categorii:Identitate Etichete:, ,

CHIOŞC PENTRU VÂNDUT TUTUN – 1921

28/06/2012 3 comentarii

Prin bunăvoinţa istoricului de artă Alexandru Măciucă (nepotul lui Octavian Moşescu), am intrat în posesia unui plan al unui „chioşc pentru vândut tutun” al invalidului Marin Spânu din Râmnicu Sărat. Datat în anul 1921, invaliditatea sus-numitului se datora probabil Primului Război Mondial.

Planul cuprinde o vedere din faţă şi două secţiuni – una verticală şi una orizontală, aceasta din urmă octogonală. Construit probabil din lemn, chioşcul avea multe deschideri vitrate şi tejghele pentru vânzarea tutunului şi a ziarelor. Acoperişul e înalt, în formă de cupolă. Un brâu cu motive populare tradiţionale înconjoară octogonul.

Desenat probabil de mâna unui arhitect, chioşcul nu este o construcţie monumentală, de anvergură, ci un accesoriu stradal bine integrat în peisajul oraşului de altădată, o bijuterie prezentă şi binevenită în complinirea confortului citadin.

MAHALAUA VATRA

05/04/2012 4 comentarii


Casa în care a locuit Ştefan Minovici (sursa: Adrian Majuru, revista Cultura)

Oraş de contact între deal şi câmpie, având la bază un vechi vad comercial, Râmnicul s-a dezvoltat spontan în jurul nucleului negustoresc de pe malul stâng al râului, unde se afla o veche biserică din lemn, înlocuită mai apoi de ctitoria lui Mihail Cantacuzino. Comunitatea de aici alcătuia mahalaua Vatra. De jur-împrejurul ei, spre nord, est şi sud, a crescut oraşul, caracterizat printr-o dispoziţie afânată a construcţiilor, casele având în jurul lor gospodării şi terenuri cultivate. Principalele străzi se îndreptau spre această mahala centrală, marcată cu roşu (oraşul era împărţit pe culori, în veacul al XIX-lea).
În casa de mai sus, dispărută astăzi, a locuit familia Minovici. Ştefan Minovici, căsătorit la Brăila cu Sofia Haliu (văduvă tânără cu un copil), se mută în deceniul şapte al celui de-al XIX-lea veac la Râmnicu Sărat, în mahalaua Vatra unde, deşi nu făcea politică şi nici negoţ, va fi ales primar al oraşului. Se va stinge din viaţă în 1876. Dintre copiii lui Ştefan Minovici, s-au născut la Râmnic Ştefan Minovici (1867-1935) şi Nicolae Minovici (1868-1941).

GOOD TIMES, NO CARS…

14/03/2012 9 comentarii

„Good times, no cars!…” exclamă tipul din faţa mea la vederea unor imagini cu Bucureştii de altădată. Sunt în capitală, iau masa într-un restaurant de pe Bulevardul Elisabeta, iar de cealaltă parte a mesei e un german interesat de câteva reproduceri ale unor fotografii de secol XIX pe care tocmai le-am luat dintr-o librărie centrală.
Spre deosebire de mine, atent în special la clădiri şi la atmosfera de epocă, neamţul e atras de liniştea străzilor nestrăbătute de automobile. Avea să mai treacă ceva timp până la inventarea acestora, imaginile datând cu precădere de la jumătatea celui de-al XIX-lea veac. Iar dacă privitorul de azi e neamţ, tot unui germanic i se datorează şi fotografiile panoramice, un anume Ludwig Angerer, farmacist austriac, sosit în capitală odată cu trupele austriece implicate în Războiul din Crimeea.
Dar nu despre Bucureştii de odinioară vreau să vorbesc aici, ci despre oraşul aflat la răscruce de vânturi, pe care nimeni nu s-a învrednicit să-l fotografieze până la apusul veacului XIX, Râmnicu Sărat. Abia atunci, în trecere prin oraş, Alex Antoniu a luat câteva cadre pentru Albumul României.
Am primit azi o ilustrată cu „inima” oraşului, adică Palatul Administrativ al judeţului de odinioară. Mai am şi altele… E un cadru luat într-o zi de vară, la amiază. Punctul de staţie e în mijlocul Bulevardului Neculeşti (azi Str. N. Bălcescu), în dreptului Cercului Militar care la data fotografiei nu exista (el va apărea pe harta oraşului în 1931). Trotuarul din dreapta este străjuit de un gard de lemn (câţi dintre noi apelează la acest nobil material pentru gard?) ce împrejmuieşte curtea dispensarului antituberculos, o clădire care pe vremuri aparţinea boierilor Neculeşti, una dintre cele mai bogate stirpe râmnicene. Meritul înfiinţării dispensarului era al medicului Lazăr Dicescu, prefectul judeţului între 1931 şi 1932.
În jurul scuarului amenajat de Constantin Lupescu, primar liberal de Râmnic la începutul secolului trecut, fotograful a surprins câţiva râmniceni cu treabă la stăpânire… În stânga, o trăsură-şi aşteaptă clientul. Niciun automobil nu-şi făcuse probabil simţită prezenţa în geografia oraşului de pe Râmnic. Azi, scuarul e doar amintire, iar de jur-împrejurul palatului roiesc automobilele. Am progresat. Oraşul se modelează în prezent în funcţie de trafic, de automobil. Se lărgesc bulevarde, se amenajează parcări, se face mai mult loc pentru maşini. Şi nu vorbesc de Râmnic, ci de oraş în general. Spaţiile verzi dispar pentru a face loc parcărilor. Trotuarele au devenit neîncăpătoare, pe ele bătându-se pietonii şi autoturismele. Cu atât mai reconfortant este un astfel de cadru din geografia de odinioară a urbei, un instantaneu dintr-o altă lume, calmă, tihnită, în care un birjar îşi aşteaptă cuminte muşteriul.
Odinioară străzile erau ale oamenilor, iar târgoveţul care traversează piaţeta ilustrează cum nu se poate mai bine acest lucru. Fără teama de a fi surprins de vreun bolid, omul se-ndreaptă spre Prefectură. Sau poate doar străbate oraşul? Tot odinioară, strada îmbia la plimbare. Aşa cum se observă în această imagine din urmă cu o sută de ani, materialele de construcţie folosite la amenajarea străzii erau de cea mai bună calitate. Bulevardul pavat cu piatră magmatică este însoţit de trotuare largi dalate, cu borduri solide din granit. O să spuneţi că era totuşi principalul bulevard din judeţ. Aşa este, dar erau destule alte străzi amenajate în această manieră. Cel puţin cele centrale respectau acest model.
Aşadar, o imagine văratică, un peisaj cu inima urbei de altădată, animat de concetăţenii noştri care – spre deosebire de noi – trăiau într-un spaţiu neconfiscat de automobile şi se plimbau în tihnă pe străzile umbrite ale unei vechi aşezări de provincie, savurând din plin atmosfera începutului de secol.

CASA CHIRCU

04/03/2012 7 comentarii

Reşedinta boierului Chircu de pe Strada Tudor Vladimirescu (fostă Carol I) e un imobilul în stil apusean evidenţiat prin intrarea monumentală, cu peron, acoperită cu o copertină de sticlă sub formă de scoică, deasupra căreia se află un pinion – perete vertical care închide spre exterior cele două versante ale acoperişului în două ape. Monograma boierului poate fi observată pe poarta principală. În prezent, Casa Chircu adăposteşte o bancă şi o cafenea.
Iată ce scria Teodor G. Baciu despre casa acestui vechi boier râmnicean în lucrarea ,,O viaţă aleasă”:
„Casă boierească situată în centrul oraşului, pe Str. Carol. Porţile veşnic deschise. Deschise nevoiaşilor, deschise celor ce voiau să fie găzduiţi, deschise prietenilor, deschise tuturor celor ce voiau s-o cunoască.
Împodobită cu tot ce-i cusătură şi ţesătură românească, cu tot ce a găsit şi a cumpărat de unde a văzut (M. Chircu, n.n.), lucruri de gust şi specific românesc. Nu s-a dus la o expoziţie de covoare să nu cumpere cel mai autentic covor românesc. Nu s-a dus la o expoziţie de mobilier să nu cumpere pe acela în care era sculptat cel mai frumos şi original model românesc, nu s-a dus într-un sat unde costumul naţional era la înălţimea lui, să nu cumpere cea mai frumoasă cămaşă, cea mai frumoasă ie, cea mai frumoasă stricătoare. Aşa a reuşit să aibă o colecţie de costume naţionale cu motive din toate regiunile ţării.
Care casă din Râmnicu Sărat era asaltată cu bileţel şi scrisori în preajma sau în ziua unei serbări cu caracter românesc, în ziua unei serate unde se cerea costum, în ziua când era o Chindie? Desigur, casa boierului Menelas Chircu, care orânduise totul şi prin înţelepciunea D-nei Chircu.
Aşa de mult s-a dus vestea despre costumele ce le aveau, că aveau cereri şi de prin Bucureşti, Focşani, Buzău, etc. O frumoasă colecţie de beţe pe care sunt puse cele mai fine încrustături completează costumele, la care se adaugă apoi o serie de curele ţintuite, unde ţăranul şi-a pus toată arta. Aşadar, dacă cineva vrea să vadă un costum naţional frumos din orice regiune a ţării, venea aici, vrea să vadă un covor frumos cu cele mai autentice motive, venea aici, vrea să vadă ţesături alese, o pictură frumoasă, venea tot aici.”
Deci, casa de pe Strada Carol era un adevărat muzeu în care soţii Chircu adunaseră de-a lungul vieţii obiecte etnografice de mare valoare. Boierul Chircu era, alături de Al. I. Zamfirescu şi Octavian Moşescu, unul din cei mai însemnaţi colecţionari din judeţul Râmnicu Sărat. Dar, mai întâi de toate, era un „om de ispravă”, „bun şi îndatoritor cu toată lumea, nepreţuit ca prieten, dotat cu o surprinzătoare receptivitate instinctivă pentru toate nuanţele frumosului”. (Dumitru P. Mazilu, 1941).