Archive

Archive for the ‘Nostalgie’ Category

GOOD TIMES, NO CARS…

14/03/2012 9 comentarii

„Good times, no cars!…” exclamă tipul din faţa mea la vederea unor imagini cu Bucureştii de altădată. Sunt în capitală, iau masa într-un restaurant de pe Bulevardul Elisabeta, iar de cealaltă parte a mesei e un german interesat de câteva reproduceri ale unor fotografii de secol XIX pe care tocmai le-am luat dintr-o librărie centrală.
Spre deosebire de mine, atent în special la clădiri şi la atmosfera de epocă, neamţul e atras de liniştea străzilor nestrăbătute de automobile. Avea să mai treacă ceva timp până la inventarea acestora, imaginile datând cu precădere de la jumătatea celui de-al XIX-lea veac. Iar dacă privitorul de azi e neamţ, tot unui germanic i se datorează şi fotografiile panoramice, un anume Ludwig Angerer, farmacist austriac, sosit în capitală odată cu trupele austriece implicate în Războiul din Crimeea.
Dar nu despre Bucureştii de odinioară vreau să vorbesc aici, ci despre oraşul aflat la răscruce de vânturi, pe care nimeni nu s-a învrednicit să-l fotografieze până la apusul veacului XIX, Râmnicu Sărat. Abia atunci, în trecere prin oraş, Alex Antoniu a luat câteva cadre pentru Albumul României.
Am primit azi o ilustrată cu „inima” oraşului, adică Palatul Administrativ al judeţului de odinioară. Mai am şi altele… E un cadru luat într-o zi de vară, la amiază. Punctul de staţie e în mijlocul Bulevardului Neculeşti (azi Str. N. Bălcescu), în dreptului Cercului Militar care la data fotografiei nu exista (el va apărea pe harta oraşului în 1931). Trotuarul din dreapta este străjuit de un gard de lemn (câţi dintre noi apelează la acest nobil material pentru gard?) ce împrejmuieşte curtea dispensarului antituberculos, o clădire care pe vremuri aparţinea boierilor Neculeşti, una dintre cele mai bogate stirpe râmnicene. Meritul înfiinţării dispensarului era al medicului Lazăr Dicescu, prefectul judeţului între 1931 şi 1932.
În jurul scuarului amenajat de Constantin Lupescu, primar liberal de Râmnic la începutul secolului trecut, fotograful a surprins câţiva râmniceni cu treabă la stăpânire… În stânga, o trăsură-şi aşteaptă clientul. Niciun automobil nu-şi făcuse probabil simţită prezenţa în geografia oraşului de pe Râmnic. Azi, scuarul e doar amintire, iar de jur-împrejurul palatului roiesc automobilele. Am progresat. Oraşul se modelează în prezent în funcţie de trafic, de automobil. Se lărgesc bulevarde, se amenajează parcări, se face mai mult loc pentru maşini. Şi nu vorbesc de Râmnic, ci de oraş în general. Spaţiile verzi dispar pentru a face loc parcărilor. Trotuarele au devenit neîncăpătoare, pe ele bătându-se pietonii şi autoturismele. Cu atât mai reconfortant este un astfel de cadru din geografia de odinioară a urbei, un instantaneu dintr-o altă lume, calmă, tihnită, în care un birjar îşi aşteaptă cuminte muşteriul.
Odinioară străzile erau ale oamenilor, iar târgoveţul care traversează piaţeta ilustrează cum nu se poate mai bine acest lucru. Fără teama de a fi surprins de vreun bolid, omul se-ndreaptă spre Prefectură. Sau poate doar străbate oraşul? Tot odinioară, strada îmbia la plimbare. Aşa cum se observă în această imagine din urmă cu o sută de ani, materialele de construcţie folosite la amenajarea străzii erau de cea mai bună calitate. Bulevardul pavat cu piatră magmatică este însoţit de trotuare largi dalate, cu borduri solide din granit. O să spuneţi că era totuşi principalul bulevard din judeţ. Aşa este, dar erau destule alte străzi amenajate în această manieră. Cel puţin cele centrale respectau acest model.
Aşadar, o imagine văratică, un peisaj cu inima urbei de altădată, animat de concetăţenii noştri care – spre deosebire de noi – trăiau într-un spaţiu neconfiscat de automobile şi se plimbau în tihnă pe străzile umbrite ale unei vechi aşezări de provincie, savurând din plin atmosfera începutului de secol.

IERI… CA ŞI AZI…

23/12/2011 4 comentarii

Un gazetar de odinioară deplângea, în iarna anului 1940, situaţia nefericită în care se afla Râmnicul acelor vremuri. Pentru el, nereuşitele se datorau mediului „atât de puţin intelectual şi cultural”, lipsei încurajărilor din partea cititorilor, defăimării la care erau supuşi cei din breasla sa. Cerea înţelegere pentru profesiunea de ziarist, „atât de necesară intereselor obşteşti”. Ar fi dorit, cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Crăciunului, să ofere cititorilor un ziar mai bogat în pagini, cu articole alese şi colaboratori de valoare. Dar, din păcate, dorinţele sunt uneori atât de puţin realizabile!
Nu a putut da râmnicenilor decât o ediţie modestă a gazetei la care trudea de atâta vreme. Atât a putut, atât a făcut. Pentru lipsa de etichetă, jurnalistul se scuza în faţa cititorilor săi. Era, probabil, un idealist care credea în ajutorul semenilor săi. Nu dorea decât să facă un bine celor de lângă el, să înlăture ingratitudinea şi egoismul celor din jur. Cât de greu este însă să faci asta!…
În finalul articolului intitulat „Cuvinte răzleţe de Crăciun”, ziaristul îndeamnă cititorii: „Să uităm micile noastre necazuri şi amărăciuni profesionale şi să privim mai departe şi mai sus. Sunt atâţia oameni care se zbat în lipsuri şi mizerie. Sunt copii neîmbrăcaţi, nemâncaţi, neîncălziţi. Pentru aceştia, Crăciunul anului 1940 am dori să le aducă câteva clipe de bucurie şi de îndestulare. Iar ţării, peste care s-au abătut atâtea nenorociri, să-i aducă liniştea şi pacea, o viaţă mai ieftină şi realizarea celui mai sfânt dintre idealuri: întregirea României lui Ferdinand I.
Aşa să ne-ajute Dumnezeu!”

Categorii:Nostalgie

FELINAR PRINTRE MORMINTE

14/11/2011 10 comentarii

Paseist incurabil şi arhivist în toate cele, îmi plac la nebunie vechiturile de toate felurile, în special cele cu o vârstă mai mare de cincizeci de ani, de pe vremea regilor unei ţări frumoase, la marginea continentului. Mă desfăt întotdeauna cu o hartă, o fotografie, o pictură, o mobilă ori o casă din alte vremuri, peste care timpul a aşternut liniştea misterioasă a trecutului. În spatele acestor obiecte de altădată, caut oamenii care le-au însufleţit, caut lumea în care au trăit, au iubit şi pe care au luat-o cu ei atunci când au plecat…
La Râmnic, scotocesc după oraşul de odinioară, din epoca interbelică de pildă, cu atmosfera sa colbuită, trăsurile de la gară, prăvăliile de pe strada Victoriei, casele boiereşti şi oamenii, mai ales oamenii aceia rafinaţi, cu idealuri înalte, sufocaţi de propriul oraş, de propria ţară.
Vagabond prin oraş, încerc să-mi alcătuiesc, încetul cu încetul, o colecţie de colţuri (încă) frumoase, dincolo de timp, orori şi fatalităţi. Naufragiez pe insule de ieri, într-un arhipelag gata să se scufunde sub povara prezentului. Mă însoţeşte un aparat de fotografiat cu care surprind vechiturile apărute în cale.
Era o după-amiază de toamnă când, căutând o altă faţă a oraşului, în cimitir am descoperit cu satisfacţie o vechitură demnă de toată admiraţia. Străjuind somnul unui râmnicean din alte timpuri (mai bune, mai rele?), un felinar m-a atras şi m-a făcut să-l fotografiez. Mă gândeam la rostul acestuia în apropierea mormântului. Era acolo pentru a lumina drumul către lumea de dincolo. O luminiţă în noapte, ca un obiect din lumea de ieri, rămas, în mod insolit, în lumea de azi. Nu ştiu dacă în prezent felinarul mai arde în întunericul nopţii. Probabil că nu. El rămâne însă o „frântură” din geografia de odinioară a Râmnicului, când felinarele alungau negura, cel puţin pe străzile centrale. În acelaşi timp, felinarul imortalizat e o lucrare de artă, dezvăluind meşteşug în prelucrarea fierului forjat.
Poate am părut excentric unora din cei care m-au văzut fotografiind felinarul din cimitir. Dar, nu am făcut decât să-mi urmez imboldul de a căuta în lumea de azi urme ale lumii de ieri. Am căutat şi…cred că am găsit.

Categorii:Nostalgie

PRIVIGHETOAREA DIN RÂMNICU SĂRAT

09/07/2011 5 comentarii

O privighetoare a avut fantezia să-şi facă cuib în grădina publică din Râmnicu Sărat, acum două luni. Trilurile ei superbe au stârnit la o sumă de persoane dorinţa de a o poseda. Aşa se întâmplă şi cu persoanele care adesea sunt comparate cu privighetorile. Deosebirea e numai că pe o privighetoare veritabilă nu poţi s-o ademeneşti cu parale. Râmnicenii amatori au întins deci laţuri, pentru ca prin curse perfide să puie mâna pe privighetoare.
Ce se întâmplă? Aflând despre aceste manopere frauduloase, d. dr. Dobreanu, primarul oraşului, a dat ordin la doi gardişti ca să privegheze pe privighetoare, să o urmărească pas cu pas şi să nu îngăduie să fie făcută prizonieră.
De două luni de zile sergenţii de oraş îşi îndeplinesc conştiincios această unică şi originală însărcinare. Când privighetoarea zboară dintr-un pom într-altul, cei doi cerberi aleargă după ea şi n-o slăbesc din ochi.
Această privighetoare costă până acum comuna Râmnicu Sărat 160 de lei, socotind a 40 de lei pe lună leafa unui gardist. Scump dar face, căci orchestra naţională sau o muzică militară în grădina publică ar fi costat mult mai mult şi ar fi cântat mult mai prost. „No, che tare-i minunate!”, a exclamat d. dr. Dobreanu, care e „frache ghe ghincolo”, făcând această socoteală din care reiese până la evidenţă modul părintesc cum administrează d-sa averea municipală.
Sunt însă unele guri rele din opoziţie care, vorbind de cazul cu privighetoarea din grădină, nu se sfiesc să parodieze astfel o cunoscută romanţă:

Privighetoarea din grădină
Nu ştiu ce-a vrut să înţeleagă,
Când mi-a şoptit cu duioşie
Primarul n-are mintea-ntreagă
Cu ce delir, cu ce ardoare,
El mă păzeşte, cum vedeţi,
Căci el vrea o privighetoare
Cu-ai lui sticleţi, cu-ai lui sticleţi.

Ghiţă, „Furnica”, mai 1905

Pe Strada Ion Mihalache

31/03/2011 7 comentarii

E o după-amiază calmă de martie, una dintre acelea rare în care vântul răsăritului nu bate peste oraş… Sunt pe Strada Ion Mihalache, fostă Independenţei, fostă Prefecturii, fostă Justiţiei, unul dintre cele mai vechi bulevarde ale urbei, tăiat de un edil de care nimeni nu-şi mai aduce aminte, Iosef Oroveanu (1883-1884). În capătul dinspre Primărie, strada coboară, semn că ne apropiem de râu, aflat nu departe, la capătul Străzii Eminescu. Iau în vizor o casă în stil neoromânesc despre care nu ştiu mare lucru. Ştiu doar că-mi place s-o privesc ori de câte ori trec pe stradă. Am fotografiat-o de mai multe ori, iar acum mă gândesc să iau câteva detalii cu un obiectiv cu focală mare. Fotografiez mai întâi un vechi cârlig de lampă amplasat deasupra uşii principale. Observ apoi pe peretele de sud-est o veche şi ruginită plăcuţă de la Asigurarea Românească, interbelică. O raritate în geografia oraşului, cele mai multe dispărând odată cu demolarea ori modernizarea caselor. Se făceau asigurări împotriva incendiilor, accidentelor, spargerilor, iar oferta şi era variată. Duc aparatul la ochi şi – aşa cum mi se întâmplă de atâtea ori – un prost opreşte lângă mine şi mă întreabă de ce fotografiez. Ce să-i explici, individului? Îl întreb dacă-i interzis, iar el îmi spune că dacă mă prinde proprietarul, un avocat,… ăla sunt! Îi dau replica: ceea ce nu e interzis e permis! şi-mi văd de treabă. Individul îşi vede şi el de drum (era cu maşina).

Fotografiez plăcuţa, veranda şi casa în ansamblu. Arcele în plin cintru se sprijină pe stâlpi simpli, cu capiteluri ce înfăţişează efigia lui Icar, personajul mitologic căzut în Marea Egee după ce aripile de ceară i s-au topit când s-a apropiat prea mult de Soare. Îl felicit pe proprietar deoarece a renovat cu atenţie casa de pe Strada Ion Mihalache, spre deosebire de vecinul său mai „din deal” care şi-a bătut joc pur şi simplu de un imobil în manieră meridională, maură. Mă încearcă un sentiment de amărăciune că n-am fotografiat casa înainte de modernizare (citeşte mutilare), aşa cum sufăr atunci când văd că mai dispare o „vechitură”. Nimănui nu-i trece prin cap să carteze şi să arhiveze fondul ce încă supravieţuieşte (nu pentru mult timp!). Ne întrebăm de ce printre sarcinile serviciului de urbanism din cadrul Primăriei nu se numără şi obligaţia de a inventaria şi fotografia vechile imobile cu valoare estetică, răspândite pe harta oraşului. Am putea astfel păstra imaginile unor clădiri, în virtutea unor viitoare reconstrucţii, ori numai pentru a fi admirate de generaţiile viitoare. Cine însă se gândeşte la viitor într-un oraş ca al nostru? Aici, ca oriunde în România, doar PREZENTUL contează. Lumea începe cu noi! Trecutul şi viitorul sunt două noţiuni abstracte, care nu interesează pe nimeni.

POVESTE DE IARNĂ

05/02/2011 13 comentarii

De mult nu mai fotografiasem oraşul sub o pătură groasă de omăt proaspăt. Îndată ce împrejurările mi-au permis, am pus mâna pe aparat şi-am ieşit… Era o zi noroasă, mohorâtă, cu contraste estompate de condiţiile atmosferice. O zi cu multă zăpadă şi puţine maşini pe străzi, ceea ce-mi convenea de minune pentru că ador oraşul patriarhal, lipsit de atributele modernităţii. M-am îndreptat spre grădina publică, pustie în miez de zi şi de undrea. Nici măcar ciorile nu croncăneau, semn că ninsoarea astupase orice semn de viaţă.
În faţa Palatului Administrativ, o bătrână traversa strada sprijinindu-se într-un băţ. Am surprins-o pe fundalul ceţos, în atmosfera palidă şi lăptoasă. Mi-a cerut un ban, dar n-am avut ce să-i dau.
Printre teii şi troienele de pe Strada Lupescu am fotografiat vechea casă a boierilor de odinioară, uitată şi abandonată într-un prezent nesigur, care nu prevesteşte nimic bun. De aici, am apucat-o spre cimitir…

Ajuns în „lume tăcută” a necropolei, mi-am îndreptat paşii spre îngerul de piatră ce veghează somnul unui adormit de demult. Sculptura răspândeşte în jur un aer serafic, liniştitor, ce învăluie lumea de dincolo. Am fotografiat aici în toate anotimpurile. De astă dată, o pelerină imaculată acoperea creştetul şi umerii îngerului împietrit.

Pe Strada Domnească, un căţel aştepta în pragul uşii unui magazin de cadouri. Era închis. Zgribulit în ninsoare, patrupedul însufleţea peisajul adormit sub cerul neguros de decembrie; un boţ de căldură într-o lume rece, într-o iarnă ca-n poveşti, în care neaua făcea oraşul curat şi frumos, aşa cum ne-ar plăcea să fie.

Sensul râmnicean, 27 ianuarie 2010

Categorii:Nostalgie

VECHIUL PORTRET

Când m-am mutat în strada Amurgului din Râmnicu Sărat, casa era nelocuită. Cel din urmă strămoş „plecase” la vârsta de 94 de ani, lăsându-ne pe lângă mobilierul învechit, cu mireasmă de mosc, jilţuri sculptate în lemn, tablouri în rame de catifea prăfuită şi portretul său din care ne privea o figură blajină, cu părul tuns, încărunţit, purtând la gât un plastron negru.
Era portretul lui Tache Moşu – cum i se spunea pe vremuri, când era tânăr – pe care l-am cunoscut mai târziu, când ne primea în geamlâcul însorit, cu ghivece cu muşcate înflorite de cum dădea primăvara şi cu clădării de poamă la sfârşit de toamnă. Nu-mi amintesc să-l fi vizitat vreodată iarna, când bătrânul rămânea mai mult în iatacul cu uşi ferecate, numărându-şi neîncetat boabele de chihlimbar aduse de un călugăr din Orient. Chipul din tabloul moştenit îmi aminteşte de strămoşul cu degetele uscate şi tremurânde, dar cu glas blând, ca un zefir printre crengile unui crâng pustiit.
Portretul însă îşi avea povestea lui, pe care am aflat-o de la paracliserul ctitoriei Bagdat, care, copil pe atunci, l-a cunoscut pe meşterul sosit din Italia să zugrăvească bolţile turlelor înălţate în soare.
Meşterul era Gh. Tattarescu, care îşi făcuse primele studii în arta zugrăvitului la Buzău, înainte de a trece hotarele ţării. Pe tânărul artist l-a adus la Râmnic o diligenţă în faţa hanului din piaţă, o clădire în stil balcanic, cu scări de lemn pe dinafară, cu coridoare strâmte şi cerdacuri umbrite de leandri. Aici i se rezervase o odaie odihnitoare cu vedere spre Valea Râmnicului, cu podgoriile de la Topliceni. Până târziu după miezul nopţii, meşterul ţinea opaiţul aprins, încheindu-şi corespondenţa, desenând sau bând cafea pregătită în ibrice de aramă, pe tăvi încrustate cu sidef. În fiecare dimineaţă îşi lua tolba cu pensule şi culori, trecea prin centrul oraşului ca să admire balcoanele cu grilajul de fier împletite artistic şi grădinile cu ruguri de trandafiri. La întoarcere, către seară, pictorul se oprea la casa cu acoperiş de şindrilă şi cu castan în poartă, unde amfitrionul îl aştepta nerăbdător la jocul de concină de fiecare zi. Într-una din aceste vizite i s-a înfiripat gândul de a-i face un portret bătrânului prieten, cum îmi istorisea aducătorul de unelte şi vopsele. Dar portretul rămase neterminat, ca şi lăcaşul Bagdat pentru care venise, urmând ca alţii să-l desăvârşească; meşterul, chemat pentru alte lucrări, nu s-a mai întors la Râmnic.
Astăzi după un secol, amintirile se ţes în jurul portretului, trecutul reînvie în hanurile pitoreşti cu diligenţe trase de cai iuţi moldoveneşti, cu gărzi civile şi lampagii somnoroşi care aprindeau felinarele în nopţile fără lună. Pe vremea aceea poate, pictorul romantic, în tinereţea petrecută în cetatea de pe Tibru, vrăjit de o râmniceancă, i-a prins frumosul chip ca să-l eternizeze într-o madonă stelară din creaţiile sale de mai târziu.

Octavian Moşescu

Categorii:Nostalgie Etichete:,