Archive

Posts Tagged ‘1887’

Salubritatea publică în judeţul Râmnicu Sărat

IMG_0999

„Un amic al poporului” semnează în „Gazeta săteanului” (5 iunie 1887) textul cu titlul de mai sus. Acest „amic” arată starea mai mult decât precară în care se afla salubritatea publică şi privată în vechiul judeţ de la cotul carpatic. „Pentru a arăta neajunsurile ce am găsit şi pentru a evita repeţiri, voi face la acest capitol câteva scurte reflecsiuni asupra solului, asupra igienei satelor şi locuinţelor, asupra alimentaţiunei, apoi asupra bolilor, cimitirelor, industrielor insalubre şi asupra exerciţiului ilicit al medicinei”.

Amicul nostru împarte ţinutul Râmnicului în două: partea muntoasă şi partea câmpeană. Cea muntoasă, cuprinzând şi podgoria, este „bogată în dealuri, văi, păduri şi vii”, iar cea câmpeană este „plană, bogată în bălţi, dar lipsită de înălţimi, de păduri şi de ape curgătoare”. Diferenţa între cele două este că partea dinspre munte este mai salubră, stare de lucruri pusă pe seama aerului mai curat, plantaţiilor şi apelor curgătoare. De asemenea, impermeabilitatea relativă a solului, curăţenia terenului din interiorul comunelor, abundenţa apei de băut, dispunerea caselor la distanţă mai mare una de alta, contribuie la menţinerea unei curăţenii mai mari decât în zona de şes. În aceasta din urmă, „lipsa de plantaţiuni şi de ape curgătoare”, bălţile, „aglomeraţiunea bălegarilor şi gunoaielor de tot soiul, ce se depun pe stradele comunelor pentru prepararea tizicului, apoi lipsa de lemne de foc şi de construcţiuni, desimea caselor şi lipsa de izvoare şi de fântâni cu apă potabilă, toate acestea fac ca populaţiunea câmpeană să fie mai încercată de diferite boli”.

Nemărginita monotonie a şesului râmnicean dezamăgeşte. „Nimic mai melancolic decât acest vast şes al părţii nord-estice a judeţului. Vederea câmpiei şi satelor indispune nu numai pe artist, ci şi pe economist, pe filantrop şi pe medic”. Numai cumpenele fântânilor rupeau monotonia câmpiei arse de soare, ostoind setea celor ce locuiau ori străbăteau şesul uscat al Râmnicului. Jaloane temporale şi spaţiale ale unei geografii subcarpatice, puţurile arătau că la câţiva metri adâncime se ascund nisipuri şi pietrişuri identice cu cele pe care le rostogolesc şi azi râurile din Carpaţi.

Autorul articolului asemuieşte această întindere cu deşerturile africane „de care câmpiile noastre se deosebesc numai prin locurile verzi cultivate cu grâu şi porumb ce mai schimbă ici-colo monotonia”. Contribuie la acest tablou dezolant locuinţele sărăcăcioase din argilă, iarba pălită, frunzişul uscat şi îngălbenit, norii de praf, „băligarul aruncat în cantităţi enorme prin curţi şi pe strade”. Ţăranul deţine doar câteva instrumente agricole rudimentare. „Nicăieri lemne de foc, cu atât mai puţin lemne de construcţiune!”. Locuinţa câmpeanului oferă „icoana celei mai complete goliciuni, consecinţa unei servitudini ereditare şi a exploatării celui mai slab de către cel mai tare”.

„Pretutindeni lipsă de mobilier şi de confortul cel mai rudimentar. Pretutindeni necurăţenie, băligare şi noroaie. Pretutindeni aceeaşi stagnaţiune în progresul agricol, de la care atârnă şi progresul în salubritatea publică. Aceasta e soarta descendenţilor colonilor lui Traian, care de 17 secole cultivă fără întrerupere pământul acestei ţări, una din cele mai fertile pe lume!”.

Aşadar, românul face casă bună cu sărăcia de când se ştie. Peisajul de astăzi nu este mult diferit faţă de cel din veacul al XIX-lea. Satele pierdute în câmpie sunt, ca şi acum o sută şi ceva de ani, la cheremul secetei şi al troienelor, al inundaţiilor, norilor de praf, băligarelor, alcoolismului, bolilor de tot felul ş.a. Îmbătrânite şi istovite, satele ilustrează transformarea unui popor într-o simplă populaţie, de-ierarhizată, năucită de sărăcie, dezorientată în spaţiu şi timp.

 

Foto: gospodărie din apropierea oraşului Râmnicu Sărat

Moartea doamnei SOFIA DATCULESCU

10/09/2012 4 comentarii

„RETRO-RÂMNIC” vă pune la dispoziţie cel mai vechi portret al unui localnic. E vorba de portretul Sofiei Datculescu, mama lui Constantin C. Datculescu, binecunoscutul proprietar al „Gazetei săteanului”, cea mai valoroasă publicaţie apărută vreodată la Râmnicu Sărat.

Portretul (ce poartă marca „Photoglyptia Lemercier, Paris) apare în „Gazeta săteanului” din 5 august 1887, cu prilejul morţii Sofiei Datculescu. În acelaşi an, în primăvară, Constantin C. Datculescu îşi pierduse tânăra soţie (25 de ani) – Maria Datculescu.

Iată ce aflăm despre mama lui Constantin C. Datculescu:

„Doamna Sofia Datculescu era fiica răposatului serdar Gheorghe Plastara, un Spartiat (iar nu un Fanariot) cu idei liberale foarte înaintate, posesor dacă nu de o avere mare (precum ar fi putut fi dacă nu exersa caritatea pe o scară aşa de întinsă), dar de un renume de om de inimă, onest, ştiitor şi cel mai milos şi caritabil de pe acea vreme din oraşul R.-Sărat; un om în fine a cărui înmormântare a fost un fel de manifestare a sărăcimei de aici, mai având şi pe corpul său răni reamintitoare a răsboiului independenţei Greciei la care luase o aşa de activă parte ca voluntar.

Muma doamnei Sofia Datculescu, Raluca Plastara, era descendenta unei nobile familii poloneze. Părinţii săi foarte avuţi fuseseră exilaţi în Siberia ca participatori activi la revoluţiunea pentru desrobirea Poloniei; prinşi în mijlocul combaterei li se confiscă averea şi unicul lor copil (muma doamnei Sofia Datculescu), redusă la mizerie, îşi găsi azilul în Moldova. Acolo această fiică de revoluţionar polon, întâlni revoluţionarul spartan Gheorghe Plastara, care o luă de soţie.

Din această fericită căsătorie se născu, la 23 octombrie 1828 d-na Sofia Datculescu.

La 23 ianuarie 1846 fu cununată de Ministrul de-atunci de Justiţie, C. Şuţu (fratele prinţului domnitor al Moldovei, Mihail Şuţu), cu pitarul Costache Datculescu, român neaoş a cărui familie, originară din Vălenii de Munte, dădu ţării mai mulţi oameni de valoare şi vrednici.

Costache Datculescu a ocupat două funcţiuni, aceea de preşedinte de magistraţi (un fel de primar al urbei R.-Sărat de pe vremea aceea) şi de subprefect, care funcţiuni, în acel timp, se ocupau prin alegere.”.

Ce mai aflăm din necrolog? Că în ciuda eforturilor medicilor (Blasian, Stoicescu, Calenderu, Buicliu), Sofia Datculescu este lovită de apoplexie la 9 iunie 1887, orele 16,30. Serviciul funebru s-a făcut la Biserica „Bagdat”, iar cordoanele sicriului s-au ţinut de Al. I. Popescu, Anton Linde, Ioan Chiovenescu şi Dumitrescu, toţi patru prieteni ai răposatei.

Revenind la portret, acesta înfăţişează o femeie de aprox. 35-40 de ani, deci având în vedere că Sofia Datculescu a murit la 59 de ani, înseamnă că râmniceanca a pozat fotografului parizian în deceniul şapte a celui de-al XIX-lea veac.

NOTĂ
Această postare n-ar fi fost posibilă în lipsa gestului nobil al domnului Alexandru Măciucă, nepotul lui Octavian Moşescu, care a donat RETRO-RÂMNIC-ului GAZETA SĂTEANULUI, colecţiile pe anii 1887, 1888, 1889. Îi mulţumim şi pe această cale.