Arhiva

Posts Tagged ‘1903’

SOCIETATEA DE BINEFACERE „AJUTORUL”

28/06/2012 4 comentarii

Un grup de doamne din societatea Românească, găsind că, în oraşul lor nu există o instituţie de bine-facere pentru ajutorarea bătrânilor sărmani şi a copiilor orfani, s’au întrunit în ziua de 25 Septembrie 1903, şi au fondat Societatea „Ajutorul”, cu sediul în oraşul R.-Sărat, cu durată nelimitată.

Acesta este primul articol din statutul Societăţii de Binefacere „Ajutorul”, al cărei scop urmărea să acorde ajutoare, în bani sau în diferite materii trebuincioase traiului, bătrânilor, bărbaţilor şi femeilor sărmane şi copiilor orfani, la diferite nevoi. De asemenea, îşi propunea să facă opere de binefacere, precum un azil de bătrâni ori pentru orfani etc. Încurajarea industriei casnice era un alt deziderat al acestei societăţi.

Membrele erau de trei feluri: membre fondatoare, aderente şi onorifice, iar fondurile proveneau din plata taxelor de înscriere, a cotizaţiilor lunare, din diverse ofrande şi donaţii. Urmau a se organiza serbări, serate, concerte, conferinţe în beneficiul societăţii.

Statutul are opt capitole şi 30 de articole. Din penultimul articol, aflăm că  „Comitetul perpetuu al Societăţei, alcătuit odată cu fondarea ei” se compunea din:

Preşedintă, D-na Irina Doctor Poppescu

Casieră, D-na Cornelia Pella

Membre: Alexandrina Robescu, Maria Tătăranu, Eufrosina D-r Cristescu, Aneta Doctor Negrescu, Lucia D. Mihăescu, Mathilda Serghievici, Elisa A. Petrescu, Ana V. Petrescu, Catherina Căp. Botea.

Aşadar, doamnele din protipendada râmniceană se preocupau de soarta celor năpăstuiţi. Regăsim pe listă nume cunoscute ale societăţii râmnicene de odinioară.

Anunțuri
Categorii:Identitate Etichete:, ,

Scóla primară de băeţi din R. Sărat

08/03/2010 6 comentarii

La începutul secolului XX, datorită tehnicii din ce în ce mai avansate în domeniul reproducerilor, capătă o largă circulaţie cărţile poştale ilustrate. Ele veneau în întâmpinarea nevoii de comunicare a oamenilor acelor timpuri. Câteva gânduri însemnate pe aversul ori pe reversul unei vederi micşorau distanţa dintre expeditor şi destinatar, dezvăluindu-i celui din urmă o secvenţă vizuală a locului de unde era trimisă.

Iată o ilustrată clasică, expediată în 1903 la Arnay le Duc, un oraş din departamentul Bourgogne din estul Franţei. Ilustrata are faţa verso rezervată doar adresei destinatarului, mesajul fiind semnat pe spaţiul liber al feţei recto, unde de fapt e imaginea, care nu ocupă întreaga suprafaţă. Cartea poştală a fost expediată de la Sihlea de un reprezentant al boierilor Grădişteni. Poate chiar Elena Grădişteanu, soţia lui Constantin Grădişteanu (1833-1890) şi sora poetului Alexandru Sihleanu (1834-1857). Sau poate e vorba de Ion C. Grădişteanu, fiul lui Constantin, deputat de Râmnic.
Interesant e că în 1903, expeditorul aminteşte un eveniment petrecut cu aproape doi ani mai devreme, anume manevrele militare din judeţul Râmnicu Sărat din toamna lui 1901, desfăşurate la Sihlea, manevre la care a luat parte însuşi regele Carol I. Nu e greu de bănuit că alegerea judeţului nostru a fost influenţată de Grădişteni. „A cette occasion le roi de Roumanie et ses augustes hôtes out honoré de leur prezence notre château”, scrie expeditorul sub imagine. „Notre chateau” desemna castelul costruit de Grădişteni între 1880 şi 1886, după planurile austriacului Holtzer, devenit astăzi, după numeroase modificări, şcoală generală.
Tot o şcoală putem vedea şi pe faţa recto a ilustratei. Şi nu orice şcoală! E vorba de cel mai vechi imobil destinat unei şcoli primare din oraşul nostru : Şcoala N°. 1 de Băieţi. Despre ea aflăm că „S-a construit în anul 1885, în locul cumpărat de comună de la Grigore Nelepcu. Construcţie de zid masiv, acoperită cu tablă de fier, se compune dintr-un corp cu etagiu, are patru clase, un vestibul, două culoare, o cameră pentru cancelarie, iar la etagiu de sus patru camere pentru locuinţa directorului, un culoar şi două latrine, iar ca dependinţe în curte o magazie de scânduri şi o (?). Acest imobil se află împrejmuit cu zăplazi de scânduri. Se învecinează la răsărit cu Strada Elisabeta Doamna, la apus cu proprietatea domnului Enache T., la miazănoapte cu proprietatea Bisericii Robeasca şi la miazăzi cu Strada Ştefan cel Mare. Terenul ocupat de acest imobil împreună cu curtea are o suprafaţă de 8000 m.p. ”.
Fotografia e făcută dimineaţa. Ne dăm seama de acest lucru după cum cade umbra şi după aşternuturile scoase la aerisit printr-una dintre ferestrele de la etaj, unde, aşa cum aţi aflat, era locuinţa directorului. De altfel, în cadrul celorlate două feretre ale faţadei apar directorul şi soţia sa. Îl zăriseră probabil pe fotograful instalat în faţa şcolii şi nu doreau să treacă neobservaţi. M-am întrebat şi altădată, mă întreb şi acum : doreau să vadă ce se întâmplă în curte sau doreau să fie fotografiaţi ? Oricine ar fi fost fotograful şi oricât de departe te-ai fi aflat, nu puteai rata ocazia unică de a fi prezent în cadru. Era, în cele din urmă, singura dovadă că ai fost prezent în acel spaţiu şi acel timp. Spre deosebire de cei de la etaj, la parter, în faţa intrării, observatorul atent distinge două siluete aşezate, posibil învăţători aflaţi în recreaţie. În dreapta cadrului se disting mai multe pupitre pentru cei mici.
Din păcate, nu se ştie cine a condus şcoala între 1885 şi 1906, pentru a putea spune cine este personajul de la fereastră. Cunoaştem directorii începând cu Ion Enescu (1906-1910) şi terminând cu Valentina Bacşei (din 1998). Cel mai „longeviv” director s-a dovedit Dimitrie Dicescu (1910-1937), frate cu Toma, Lazăr şi Nicolae, toţi fiii preotului Ştefan Dicescu, toţi demni reprezentaţi ai târgului de odinioară.
Cea mai mare parte a celui de-al IX-lea deceniul al veacului trecut am petrecut-o pe băncile acestei şcoli. E drept că în localul nou, construit în 1970. Dar am învăţat şi în clădirea ridicată cu 125 de ani în urmă. Nu ştiam atunci prea multe despre şcoala veche. Stiam însă (ştiu şi acum) că e cea mai bună şcoală din oraş. A fost, este şi va fi.