Arhiva

Posts Tagged ‘1909’

O după-amiază pe Strada Carol… Anii 1900

20/02/2012 10 comentarii

E o după-amiază târzie şi calmă la Râmnic, un orăşel cu nici 15 000 de locuitori… Trecând pe Strada Carol, un fotograf se opreşte în apropierea Gimnaziului de Băieţi, o clădire desenată de Leonida Negrescu la cumpăna veacurilor XIX şi XX. Aici învaţă cei mai buni elevi din oraş, iar exigenţa profesorilor nu-i scuteşte pe niciunul dintre ei.
Elevul Octavian Moşescu rămâne corigent la limba română şi limba franceză în clasa a IV-a (echivalenta clasei a VIII-a de azi), iar cel care-l pedepseşte este tocmai dirigintele său, profesorul de limba română Dumitru P. Mazilu. Respins în sesiunea din septembrie 1910, promovează (cu media generală 5,00) abia în iunie 1911.
În aceeaşi clasă cu Octavian Moşescu se află Emilian Constantinescu, viitor profesor secundar şi avocat, cel care – în Almanahul Râmnicului din 1933 – semna o tulburătoare evocare despre râmnicenii de altădată, intitulată „Siluete râmnicene”. Era premiantul clasei.
Printre elevii gimnaziului îl mai aflăm pe D.D. Roşescu (clasa a II-a), corigent şi el la matematică, în septembrie 1909. La începutul anilor ’30, preotul D.D. Roşescu din Bălţaţi conducea, în calitate de preşedinte, Şcoala de cântăreţi bisericeşti din Râmnicu Sărat.
Despre viitorul avocat şi deputat Virgil Sotirescu (clasa a IV-a) aflăm că, în iunie 1910, promovează examenul de corigenţă la disertaţie.
Revenind la fotografie, observăm că aceasta este luată dinspre sud şi încadrează faţada aproape în totalitate. Poarta care astăzi se găseşte în dreptul intrării profesorilor se afla în urmă cu mai bine de o sută de ani în colţul de sud-vest al grădinii gimnaziului.
Cadrul este animat de concitadinii noştri de peste timp. Oamenii pozează „ca la fotograf”, stând pe loc, cu ochii aţintiţi în obiectiv. În mijloc, un domn în costum, cu pălărie, papion şi baston, se încredinţează că prezenţa sa nu va trece neobservată. Puţin mai departe, în dreptul intrării profesorilor, doi copii sunt şi ei atenţi la omul cu camera obscură. Unul dintre ei s-a cocoţat pe postamentul din calcar al gardului din fier forjat. În plan îndepărtat, mai mulţi elevi de gimnaziu (se recunosc după şepci) privesc curioşi la neobişnuita apariţie a unui fotograf pe strada prăfuită din oraşul lor. Nu îndrăznesc să se apropie, „topindu-se” în peisajul unei urbe de provincie, la început de veac XX.
Imaginea a fost expediată în septembrie 1909, ceea ce înseamnă că fotografia a fost făcută în prima decadă a secolului, probabil pe vremea primariatului lui Gabriel Dobreanu (între 1905 şi 1907).

Anunțuri

UN VECHI VAD DE VRĂJMĂŞIE

04/01/2012 2 comentarii

Fix în urmă cu 103 ani, pe 4 ianuarie 1909, Nicolae Iorga le vorbea râmnicenilor despre „un vechi vad de vrăjmăşie între români”. Unde se întâmpla asta? Probabil în amfiteatrul Gimnaziului de Băieţi de pe Strada Carol, actualul Colegiu Naţional „Al. Vlahuţă”.

În discurs, Iorga aminteşte iubirea pentru colţul de pământ unde te-ai născut, iubire care nu prea se mai regăseşte la compatrioţi: „boierii râmniceni, de pildă, nu treceau la Bucureşti decât dacă se ridicau la rang până să intre în Divanul domnesc ori să ia loc în protipendada celor «cinci» mai mari”. Istoricul deplânge starea de lucruri de la cumpăna veacurilor XIX şi XX, când românii nu numai că nu îngrijeau monumentele istorice, dar nici măcar nu le cruţau, nu le sufereau, dărâmându-le cu o totală lipsă de discernământ: „De aici şi jalnica risipă cu asemenea monumente care s-a făcut aici (la Râmnic, n.n.), sfărâmându-se deunăzi, în mijlocul indiferenţei publice, care trebuie să înceteze totuşi odată, biserica lui Ştefan cel Mare, refăcută de Constantin Brâncoveanu, şi înlăturându-se apoi, cu o adevărată furie a ignoranţei şi lipsei de pietate, până şi bolta porţii de intrare şi o parte din rămăşiţele zidului de împrejmuire”. Nimic nou sub soare, nu-i aşa? Asistăm şi azi la dispariţia unor vechi ziduri, fără să ne pese.
Conferenţiarul militează în continuare pentru încetarea acestei nenorocite stări de spirit, „pentru a păstra măcar puţinul care ne-a rămas”. Două „puteri” trebuie să stea în faţa „popoarelor harnice şi strângătoare şi ajunse astfel într-o uriaşă expansiune”: „munca de astăzi şi amintirea trecutului”.
Odată introducerea făcută, Iorga purcede la scoaterea la iveală a trecutului Râmnicului. Este amintit vadul Râmnicului, pe unde treceau „drumeţii călări, cărăuşii români cu carele lor greu încărcate mergând pe drumuri desfundate, care n-aveau, ca acelea de azi, pretenţia de a fi şosele, şi adesea şi oştile”. La curbura carpatică s-a vărsat sânge frăţesc şi – spune Iorga – „aici ar trebui să se găsească azi alţi oameni care să ridice monumente ispăşitoare”. Biserica de la Râmnic a lui Ştefan (vezi foto) a fost „durată aşa de solid, încât a putut să ţie până în zilele lui Brăncoveanu, răspânditorul de aur pentru sfinte lăcaşuri. Acesta o prefăcu – pentru ca s-o dărâme barbar cei de astăzi, lăsându-i în noroi pisania brâncovenească, piatra sub care s-a plecat smerit înaintea lui Dumnezeu capul lui Constantin-Vodă, când, în vreme de călătorii dese ale Domnilor, cunoscuţi şi iubiţi de ţară, pe care o cunoşteau şi iubeau, a cercetat Râmnicul, la 1706. Acea pisanie aruncată şi batjocorită, venind de la un meşter muntean şi dictată de unul din boierii Brâncoveanului, adesea înduşmănit şi el cu Domnii moldoveni, zice însă – ce semn bun! – lui Ştefan cel dintâi ctitor”. Biserica lui Ştefan, reconstruită practic de Brâncoveanu, va fi dărâmată în 1896, „fără a se lua măcar fotografii după zidirea sălbatic nimicită”.
Mănăstirea lui Mihail Cantacuzino a fost construită în 1891 şi 1897, „închinându-se mănăstirii Sinaia din Arabia”. „Mănăstirea a scăpat de furioşii reformatori ai vremurilor noi, şi sunt sigur că aţi şti să opriţi atentate viitoare împotriva acestui impunător monument, care trebuie scutit de vecinătatea urâtelor clădiri în care s-au prefăcut vechile chilii”. Mă alătur ideii marelui nostru istoric de a îndepărta construcţiile şubrede de pe latura de nord a vechii mânăstiri. Odată înlăturate aceste hidoşenii, biserica va putea admirată în toată splendoarea sa.
În continuare, conferenţiarul descrie arhitectura bisericii, după care aminteşte luptele dintre ruşi şi turci din apropierea oraşului, numele lui Suvorov nefiind trecut cu vederea.

PROFESORUL DUMITRU P. MAZILU

25/04/2011 6 comentarii

În 1909 sosea la Râmnic un tânăr de 24 de ani, proaspăt absolvent de Litere. Primul drum l-a făcut la Chircu, boierul conservator din centrul oraşului, pe Strada Carol. Auzise despre el încă din copilărie, la răzeşii de pe Valea Milcovului. Tatăl său, junimist încă de pe băncile seminarului şi cititor zilnic al „Epocei” lui Nicu Filipescu, obişnuia adesea să spună: „La Râmnic, doi oameni acătării: Doctorul Blazianu şi Chircu”. Ambii conservatori.
Tânărul se numea Dumitru P. Mazilu, era născut la Broşteni şi, după absolvirea Liceului „Unirea” din Focşani şi a Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, venea la Râmnic, profesor titular de limba română, drept şi istorie la Gimnaziul „V. Boerescu” (unde a rămas până în 1916). Între 1908 şi 1909 îşi satisfăcuse stagiul militar la Regimentul 9 Infanterie. În 1906 îşi luase licenţa în drept, iar în 1908 pe cea în litere şi filozofie. A fost pe rând profesor, avocat, revizor şcolar al judeţului Râmnicu Sărat.

Între 1912 şi 1914 a scos la Râmnic ziarul „Lumina”, cu o întrerupere în 1913 datorită campaniei militare din Dobrogea. A participat la campanie cu gradul de sublocotenent, în Regimentul 49 Infanterie, iar în perioada 1916-1918 la Războiul Întregirii Neamului. În 1917 a fost avansat la gradul de căpitan. În toamna anului 1918 a primit numirea de profesor de limba română la şcolile militare de Infanterie şi Administraţie din Bucureşti.


Dumitru P. Mazilu (primul din stânga) împreună cu Menelas şi Radu Chircu, în faţa Prefecturii

În iunie 1918 a fost ales de către Colegiul III al Ţărănimii din Partidul Junimist-Conservator ca deputat în Parlamentul de la Iaşi din partea judeţului Râmnicu Sărat. În cursul anului 1919 (martie-decembrie), împreună cu profesorul Simion Mehedinţi, a editat revista „Munca”, în acelaşi an fiind ales membru titular al Societăţii Regale Române de Geografie.
În perioada 1919-1932 a fost profesor de limba română şi ştiinţe economice la Şcoala Superioară de Război. Între 1935 şi 1938 a fost şeful Organizaţiei P.N.Ţ. de Râmnicu Sărat.
Student al lui Titu Maiorescu şi Simion Mehedinţi, s-a remarcat printr-o aleasă cultură, dragoste de neam şi ţară. A desfăşurat o bogată activitate publicistică. Mircea Eliade îl evocă în Memoriile sale ca un profesor de mare valoare care i-a descoperit înclinaţiile literare.
În anul 1926 s-a căsătorit la Râmnicu Sărat cu Tinca Lupescu (1895-1982), nepoata lui Gheorghiţă Lupescu, primul preşedinte al Clasei Ţăranilor în Divanul Ad-Hoc al Ţării Româneşti (1857). În acelaşi an cumpără un teren de vreo sută şi ceva de hectare în comuna Poenarii-Vulpeşti, la 38 km de capitală. „Aici, după socotelile mele de la vremea aceea, urma să-mi adăpostesc bătrâneţile şi să-mi închei viaţa, cât mai târziu cu putinţă. Surmenat, probabil, şi cu unele începuturi de tulburări cardiace, încă din 1932 a trebuit să mă stabilesc la ţară”.
În noaptea de 1-2 martie 1949 este ridicat din mijlocul a tot ceea ce crease şi, „cu o biată valiză de mână, cu un rând de schimburi şi hrană rece pe două zile” este trimis cu domiciliul obligatoriu la Focşani, după care în aprilie 1952 este arestat din nou şi dus la Canalul Dunăre-Marea Neagră, de unde este eliberat în vara anului 1954. Reîntors în capitală după un surghiun de cinci ani, „timp în care n-am fost nici judecat, dar nici măcar anchetat pentru vreo vină cât de vagă”, munceşte ca zilier la arhivele Ministerului Învăţământului. Moare la 30 ianuarie 1964 din pricina frigului.

În februarie 1953, deţinutul politic Dumitru P. Mazilu, de la Colonia „Peninsula”, comuna Valea Neagră, judeţul Constanţa, trimitea următoarea scrisoare familiei sale, domiciliată în Bucureşti:

Tincuţa dragă şi dragi copii,

Încântat că mă pot, în sfârşit, adresa vouă direct, vă îmbrăţişez cu nespus drag şi vă strâng la piept adânc înduioşat de toate delicatele voastre atenţiuni. Să trăiţi. Am primit tot; îmbrăcăminte şi medicamente, nu-mi mai trimiteţi. Alimente (trimiteţi, n.n.): 5 kg netto lunar: pâine, zahăr, brânză, marmeladă (când nu se va putea, miere cu nuci pisate – divină), cărnuri nu, nici alimente de lux; ţigări „Mărăşeşti”. Şi câteva căpăţâni de usturoi. Boala mea n-a mai facut nici un progres şi sunt destul de sănătos ca să pot spera. Scrieţi-mi lunar.

Cu toate gândurile numai la voi, Tata

GEOGRAFIA JUDEŢULUI RÂMNICU SĂRAT, 1909

20/04/2010 14 comentarii

La începutul veacului XX, copiii de pe întreg cuprinsul judeţului Râmnicu Sărat învăţau, în clasa a II-a, geografia judeţului. Prin grija institutorilor I. Enescu şi V. Smerea, şcolarii aveau la dispoziţie un manual ce le dezvăluia tainele geografiei locale, într-un limbaj direct şi simplu, lipsit de înflorituri. Exemplarul care ne-a picat în mână e din 1909 şi este a IV-a ediţie, prima datând din 1904.

Trimestrul I se deschidea cu „Punctele cardinale pe cer”, după care urma lecţia „Punctele cardinale pe pereţii clasei, pe tablă şi tăbliţă”. Urma „Planul clasei”, „Planul şcoalei”, „Împrejurimile şcoalei” ş.a.
Un capitol interesant este „Plimbarea în oraşul Râmnicu Sărat”:
„De la şcoală plecăm pe drum (stradă) care e un loc liber cuprins între două şiruri de case. Aceste case împreună cu altele de prin prejur formează oraşul Râmnicu Sărat. În oraşul Râmnicu Sărat, strada cea mai cunoscută este strada Victoriei. Din această stradă, se desprinde spre răsărit, pe lângă grădina oraşului, o stradă largă, frumoasă, cu pomi pe delături, numită bulevard, pe care mergem la gară.

Tot din strada Victoriei se mai desparte spre apus o stradă mai mică pe care mergem la piaţă. Piaţa este un loc fără case, unde se adună oamenii spre a cumpăra şi vinde fel de fel de lucruri. Prin piaţă curge o apă mică (pârâu), care mişcă morile, numită gârla morilor. Pe la marginea de apus a pieţei curge o apă mai mare, numită râul Râmnicu Sărat, peste care se află un pod mare de fier, pe care trec căruţe. Din piaţă uitându-ne, spre apus, peste râul Râmnic, vedem nişte ridicături mai mari de pământ, numite dealuri (dealul Plevnei, dealul Dărâmaţi, etc)”.
Elevii de la şcoalele urbane învăţau despre oraşul Râmnicu Sărat că „e aşezat pe un loc ridicat şi este udat în partea de apus de râul Râmnic, de unde şi-a luat şi numele”. Mai departe, lecţia înşiră cele mai importante străzi: Victoriei, Carol I (azi T. Vladimirescu), Ştefan cel Mare, Independenţei (azi Toamnei), Cuza-Vodă, Principele Ferdinand, Gării, Libertăţii (azi M. Basarab). Pe un plan ce însoţeşte textul găsim şi străzile: Regală (azi C. Brâncoveanu), Justiţiei (azi I. Mihalache şi, parţial, N. Bălcescu).

„Oraşul Râmnicu Sărat are trei şcoli de băieţi şi două şcoli de fete. O şcoală profesională, Doctor Ecaterina şi Dimitrie Christescu, unde se duc fetele să înveţe lucrul de mână (croitorie, spălatul rufelor ş.a.) după ce au terminat clasele primare.

Şcoala Profesională de fete Doctor Ecaterina şi Dimitrie Christescu

Monograma lui Dimitrie Christescu pe marchiza casei de pe Bd. Cuza-Vodă

La gimnaziu se duc copiii să înveţe carte, după ce au terminat clasele primare. În partea de răsărit a oraşului (afară din oraş) se află şcoala de agricultură”. În prezent, imobilul care odinioară adăpostea şcoala profesională de fete aparţine Şcolii „V. Cristoforeanu”, iar şcoala de agricultură (vechea gară de la 1881) a rămas în domeniu, aparţinând Grupului Şcolar Agricol.
La început de secol, oraşul avea două spitale: judeţean şi „Bagdat”.
La „Grădini publice – Pieţe”, aflăm că „În mijlocul oraşului, pe strada Carol I, se află grădina publică. Pieţe mai însemnate sunt: Piaţa palatului comunal; Piaţa legumelor şi a halelor, peste iazul morilor unde se vând legume, carne, peşte şi altele. Lângă această piaţă, se află oborul de vite, unde dumineca se vând şi se cumpără vite. Piaţa Libertăţei (Oborul Drăgaica) în partea de răsărit a oraşului unde se vând lemne şi cereale”. Cei mai mulţi dintre orăşeni erau români, alături de care puteau fi întâlniţi evrei, bulgari, sârbi ş.a.
Lecţia „O plimbare afară din oraş sau din sat” prezintă formele de relief ce pot fi întâlnite în împrejurimi: şesul, podişul, munţii.
După câteva lecţii despre sat, urmează „Descrierea unui sat (model), Puieşti”, cu o vedere generală şi un plan al satului.
Împrejurimile comunei Râmnicu Sărat:
„Dacă ieşim prin partea de nord a oraşului pe şoseaua ce duce spre Focşani, întâlnim satele Jideni şi Slobozia, aşezate pe nişte dealuri acoperite cu vii. Spre apus, trecând podul peste râul Râmnic şi mergând pe şoseaua care duce pe valea acestui râu, dăm peste satul Plevna; de aici ridicând un deal dăm de satul Grebăn. Spre sud, trecând râul Râmnic, întâlnim satul Bălţaţi, aşezat pe o câmpie, iar peste linia ferată găsim satul Rubla. În partea de răsărit se găsesc satele Obidiţi şi Fotin. Aceste sate învecinate cu oraşul nostru formează împrejurimile lui. Toate sunt legate de oraş prin şosele”.
Trimestrul al II-lea începea cu „Plasa”:
„Unele ori mai multe sate sau cătune la un loc formează o comună. Comuna noastră împreună cu comunele vecine şi cu altele mai îndepărtate formează o plasă. În capul unei plăşi se află un om numit administrator de plasă, care observă ca primarii comunelor rurale din plasa lui să-şi facă datoria. El priveghează ca şcolile, bisericile, drumurile, podurile, să fie ţinute în bună stare. Cu ajutorul jandarmilor, el prinde pe făcătorii de rele şi îi dă pe mâna judecătorului. Comuna în care şade administratorul de plasă se numeşte reşedinţa plăşii. În unele reşedinţe de plasă e şi câte o judecătorie de pace. Tot la reşedinţa plăşii se poate găsi şi câte un oficiu telegrafo-poştal, câte o moaşă, un agent sanitar, o infirmerie (un fel de spital) ş.a. Marginile sau hotarele unei plăşi pot fi: un drum, o apă, un munte sau un deal. O plasă este de multe ori mai mare decât o comună”.
Urmează prezentarea celor zece plăşi ale judeţului Râmnicu Sărat: Topliceni, Puieşti, Bălăceanu, Boldu, Vârteşcoiu, Coteşti, Plagineşti/Plaineşti şi Dumitreşti, Gologanu şi Măicăneşti, cu indicaţia ca fiecare învăţător să înceapă cu plasa din care face parte comuna sa.
În trimestrul al III-lea, şcolarii studiau întreg judeţul ce „se lasă cu încetul de la nord spre sud”, de la culmile Alunişului şi Războiului până la râul Buzău. În 1909, judeţul Râmnic se învecina cu judeţele: Putna, Buzău, Brăila, Brăila, Covurlui şi Tecuci. Sunt amintite apele curgătoare, stătătoare, târgurile însemnate, căile de comunicaţie, producţiunile judeţului, ocupaţiile locuitorilor.