Archive

Posts Tagged ‘anii ’30’

INSTANTANEU… VICTORIAN

24/10/2012 6 comentarii

Strada Victoriei în apropierea răscrucii cu Strada Primăriei (azi Primăverii). Un cadru de pe la sfârşitul anilor ’30 cu artera comercială a oraşului, strada meseriilor liberale, a prăvăliilor specializate în diverse mărfuri, îmbrăcăminte şi accesorii vestimentare, obiecte legate de consumul casnic. Aici se concentrau librăriile, editurile şi tipografiile. Artera polariza viaţa culturală a urbei, boema de odinioară.

În umbra balcoanelor – multe având marcat anul ridicării clădirii – firme precum „Carmen Sylva”, „La cavalerul român”, „La Mihai Viteazu”, „La Alexandru cel Bun”(„Bogat sortiment de stofe bărbăteşti şi de damă, mătăsuri, pânzeturi, felurite mărci de bumbac pentru ţesut. Tot felul de articole pentru nunţi şi botezuri. Preţuri conştiincioase”) îndemnau muşteriii să treacă pragul prăvăliilor cu o atmosferă învăluită în mirosul de gaz ce răzbătea din podelele tocite. Sub duşumele – pivniţe boltite pentru licorile dobândite din podgoriile aflate de jur-împrejurul Râmnicului, mulţi dintre negustorii târgului având proprietăţi în vecinătate. Beciurile au ieşit la iveală în clipa demolării străzii, în vederea sistematizării din anii ’80.

Imaginea de faţă scoate la iveală, în prim plan, Camera de Comerţ şi Industrie a judeţului Râmnicu Sărat, pe latura de apus a străzii, într-o casă care dacă ar fi dăinuit ar fi bătut suta de ani (Tudorache Popescu, 1912). Pe la începutul anilor ’30, preşedintele Camerei era Iorgu Constantiniu, librar cu prăvălia pe aceeaşi stradă („Poporul”).

Alături de sediul Camerei de Comerţ, Meyer Schwartz avea o farmacie şi drogherie, iar peste drum un alt evreu, Iancu Herşcovici, ţinea o prăvălie de coloniale şi delicatese.

Strada era pavată cu piatră cubică (recent ieşită la iveală cu prilejul asfaltărilor de anul acesta) şi nu avea borduri. Un comerciant în halat alb pozează în stradă, semn că nu doreşte să treacă neobservat. El reflectă cu adevărat specificul comercial al oraşului şi se constituia într-un reper.

 

Păcat că fotografia e făcută la amiază, contrastul tăios dintre lumină şi umbră scăzându-i din valoare şi ascunzând unele detalii.

Azi, în locul faţadelor extrovertite de altădată găsim o coşmelie cu iz oriental (Administraţia Financiară), căreia-i mai lipseşte minaretul. Pe partea cealaltă – aberaţii arhitecturale aşa-zis moderne, din materiale ieftine, de proastă calitate. Una dintre ele adăposteşte o bancă şi poliţia locală, iar cealaltă boarfe orientale. Între ele, o rămăşiţă desfigurată a unei clădiri cu balcon din fier forjat, cu covrigărie la parter.

Mulţumiri lui Dorin Dumitru!

GRĂDINA PUBLICĂ, 193…

22/11/2011 1 comentariu

Anul 193… E o zi de vară, iar un fotograf s-a oprit în grădina publică a unui mic oraş de provincie, capitala unui judeţ de la curbura Carpaţilor. E amiază şi grădina e toropită de văpaia anotimpului, iar puţinii orăşeni pe care miezul zilei i-a prins în grădină caută umbra şi răcoarea. În mijlocul unu petic de verdeaţă şi a unui havuz, o ţâşnitoare pricăjită împrăştie câţiva stropi de apă. În rest, uscăciune. În ciuda caniculei, fotografii au succes. În decor văratic, ascuns îndărătul unui aparat de format mare cu burduf ori a unui modern „Leica”, omul cu camera obscură vânează (mai ales la sărbători) râmniceni dornici să-şi imortalizeze chipul. Fotograful are succes deoarece, spre deosebire de pictură, fotografia se poate acoperi de sărutări şi se poate trimite în plic persoanei iubite.
La bufetul teatrului, câţiva muşterii fac politică la o „delicioasă bere Bragadiru”. Liberali sau conservatori, regalişti ori republicani, cu toţii se bucură de licoarea rece şi de umbra zidurilor vechiului Teatru Comunal. Dacă e duminică, fanfara Regimentului de Infanterie din oraş le-ncântă auzul.
Cu mulţi ani în urmă, Emilian Constantinescu, fost absolvent al gimnaziului de băieţi din oraş, revine în oraş şi „fotografiază” în cuvinte grădina publică. Să-i dăm cuvântul:

După câţiva ani de aspră rătăcire prin alte meleaguri ale ţării, venisem – în vara aceasta – pentru un popas mai îndelung în oraşul copilăriei.
Mişcat de freamătul impresiilor şi obosit, parcă, de povara amintirilor m-am aşezat pe o bancă din grădina publică. După-amiaza era senină, caldă şi însorită. Din când în când câte o frunză se clătina şi cădea, cu zgomot molcom, la pământ.
Încet, încet, aleea, pustie la venirea mea, începu să se însufleţească. Singuratici sau în grup, râmnicenii îşi făceau plimbarea cotidiană.
Nu m-a cunoscut şi n-am cunoscut pe nimeni. Era lumea cea nouă, ce se ridicase în răstimpul lipsei mele. Astfel grădina, în aparenţă aşa de animată, era pustie pentru mine. Şi-atunci, în amarul izolării, au prins să se înfiripe icoane din altă vreme, figuri trecute demult în lumea rece a umbrelor. Mă vedeam şi eu, copil sau adolescent, pe aceeaşi bancă, pe aceeaşi alee, dar în alt decor, sub privirea altor ochi.

Mulţumiri distinsei doamne Nicoleta Leu, cea care mi-a pus la dispoziţie imaginile.