Arhiva

Posts Tagged ‘comunism’

SFATUL POPULAR AL RAIONULUI RÂMNICU SĂRAT

Imaginea e din anii ’50 de pe vremea când, datorită armatei roşii „eliberatoare”, raionul Râmnicu Sărat înlocuise vechiul judeţ de la curbura Carpaţilor. În conformitate cu noua ideologie oficială, Sfatul Popular al Raionului Râmnicu Sărat lua locul vechii Prefecturi. Se dorea anularea memoriei colective a orăşenilor şi, în acelaşi timp, inculcarea unor mentalităţi în acord cu noua viziune politică. Modificarea toponimiei urbane venea şi ea în sprijinul influenţării memoriei colective, a alterării identităţii unui vechi oraş românesc, numele străzilor exprimând anumite simboluri şi valori. Frecventele schimbări de nume de străzi duc la pierderea unor istorii, a memoriei locului respectiv.
În clădirea în care odinioară poposiseră doi dintre regii României, Carol I, respectiv Ferdinand (la acea dată – 1901 – principe moştenitor), se întâlneau acum reprezentanţii puterii populare, lumpenproletariatul din perioada regimului «burghezo-moşieresc». Ca toate raioanele României Populare, Râmnicul era condus de „cadre de nădejde” ale Partidului Muncitoresc Român, muncitori şi ţărani instruiţi intensiv în nou înfiinţatele şcoli serale de partid sau universităţi muncitoreşti.
Intelectualii antebelici – O. Moşescu, D. Mazilu, Al. Zamfirescu – au fost reduşi la tăcere. Viaţa culturală a urbei era întreţinută de activişti de partid, iar mulţimea de publicaţii interbelice fusese înlocuită cu „Drapelul Roşu” şi „Râmnicul Nou”.
Din faţa fostului Palat Administrativ a dispărut bustul unui lider politic liberal. Nici orologiul de altădată nu mai arăta râmnicenilor ora exactă, orbita lucarnei centrale servind ciorilor să intre în pod.
Aşadar, o fotografie decupată din realitatea crudă a „obsedantului deceniu”, un deceniu greu de înţeles şi de explicat de la depărtarea anilor care au trecut de atunci.

Categorii:Memorie Etichete:, , ,

ATENŢIE! SE DEMOLEAZĂ.

07/09/2011 6 comentarii

Nu ştiu cum să reacţionez la demolarea căminului de nefamilişti de pe Strada Constantin Brâncoveanu. Pe de o parte îmi pare bine, pe de altă parte-mi pare rău. Îmi pare bine pentru că, iată, se îndepărtează de pe harta oraşului un simbol comunist tipic, un bloc hidos plantat ca nuca-n perete pe o stradă veche, unde nu-şi avea locul. Ridicat probabil în anii ’60 sau ’70 ai veacului trecut, imobilul era expresia boomului constructiv al „epocii de aur”. Era un cămin destinat nefamiliştilor, un bloc de garsoniere pentru tineri, ridicat pe un teren luat cu japca. Alături – o casă interbelică în stil neoromânesc – un imobil ce-a aparţinut avocatului Stavri Jugureanu, ca şi terenul pe care s-a construit blocul. Oricine trecea pe-acolo remarca totala nepotrivire între cele două imobile, paralelipipedul de beton, cutia de chibrituri proletară sfidând arhitectura neobrâncovenească de alături. În ultimul timp, ambele clădiri fuseseră lăsate de izbelişte, nemaiadăpostind nicio instituţie publică. Asta după ce, până prin anii ’90, Casa Jugureanu găzduise o grădiniţă, iar blocul de nefamilişti o clinică stomatologică.

Părerea de rău este legată de sentimentul de impotenţă ce ne caracterizează în privinţa asigurării unor locuinţe pentru tineri. Nu avem ce să le dăm, în schimb dărâmăm ceea ce au construit alţii înaintea noastră. Bun, prost, acest cămin exista. Să vedem ce se va construi în locul lui.
Ieri, când am făcut fotografiile, mi-am zis că totuşi există o izbândă. Casa cea veche rămâne în picioare în timp ce blocul comunist dispare, lumina de la miazăzi mângâind din nou coloanele foişorului neoromânesc, suspendat deasupra volumului general al casei. E ceva nefiresc într-o ţară ca România unde voluptatea cu care demolăm vechile imobile încărcate de istorie depăşeşte orice închipuire. Atâta vreme cât se mai întâmplă astfel de lucruri, există o speranţă că nu e chiar totul pierdut.