Arhiva

Posts Tagged ‘Constantin Lupescu’

METAMORFOZE URBANE

30/12/2010 4 comentarii


Palatul Administrativ şi de Justiţie al judeţului Râmnicu Sărat la cumpăna secolelor


Universul literar, 1901

Ziua Republicii… şi un an de RETRO-RÂMNIC. Am ales să postez o succesiune de imagini cu „brandul” oraşului, Palatul Administrativ şi de Justiţie. Pe mai toate pliantele, albumele, monografiile dedicate Râmnicului apare această clădire în stil Beaux Arts, apărută în geografia oraşului la cumpăna veacurilor XIX şi XX. Judeţul de la curbura Carpaţilor nu avea un imobil reprezentativ care să adăpostească instituţiile importante. Din această pricină, în ultimul deceniu al celui de-al XIX-lea veac, autorităţile, sprijinite de unii politicieni locali, au hotărât să ridice un palat pe vechiul fief al boierilor Neculeşti. Maniera în care a fost înălţat este una eclectică de factură academică franceză. Parterul, cu golurile în plin cintru, susţine nivelul superior al palatului, etajul, tratat în stil corintic. Faţada este dominată de corpul central cu trei travee, decroşat şi supraînălţat peste
cornişa generală a volumului, prevăzut cu un atic acoperit de o cupolă cu baza pătrată, învelită cu ţigle de zinc dispuse sub formă de solzi. Intrarea este evidenţiată printr-o scară monumentală, încadrată de două felinare frumos lucrate de meşteri din Bucureşti. Elementele de colţ sunt decroşate, mai scunde decât corpul central şi acoperite de cupole trapezoidale cu lucarne. Palatul formează cap de perspectivă la străzile Nicolae Bălcescu şi Ion Mihalache.


Palatul Administrativ în perioada antebelică (se vede scuarul amenajat de C. Lupescu)

În privinţa celor care au contribuit la ridicarea clădirii, aflăm că: „întreprinderea construcţiunei palatului administrativ şi de justiţie al judeţului Râmnicu Sărat s-a adjudecat şi aprobat asupra d-lui E. Keller”. (Gazeta Săteanului, iulie 1895). Arhitecţii au fost Filip Xenopol şi Constantin Băicoianu. Şcolit în Germania, Xenopol ne-a lăsat o clădire de o remarcabilă valoare artistică, o adevărată emblemă a oraşului nostru.
De-a lungul timpului, palatul a văzut multe… regi, principi moştenitori, prinţese, generali, răscoale, mobilizări generale, mitinguri ş.a.

Palatul Administrativ în preajma Primului Război Mondial. Clişeu de bună calitate, dar încadrarea lasă de dorit: prea mult paviment şi prea puţin cer…

Prima imagine e de pe la 1901, când regele Carol, însoţit de principele Ferdinand şi principesa Maria, a călcat pragul palatului, cu prilejul unor manevre militare desfăşurate în judeţ. Urmează imagini ante şi interbelice, în care se observă scuarul amenajat de Constantin Lupescu în faţa clădirii în primii ani ai secolului trecut. În deceniul patru, în scuar a fost instalat bustul lui Al. Tătăranu, prefect liberal de Râmnic la sfârşitul veacului XIX. N-a stat prea mult acolo, în 1948 fiind înlăturat de puterea proletară. Trist e că azi nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu el. S-a păstrat doar o bucată din soclu, aflată azi în curtea muzeului local. În locul lui Tătăranu a apărut un monument închinat ţăranilor de la 1907, dispărut între timp, odată cu îndepărtarea peticului de verdeaţă din faţa vechii prefecturi. Marmura comemorativă a acestui monument se găseşte azi pe faţada clădirii, pe aripa din dreapta.


Palatul în anii ’30, cu bustul lui Al. Tătăranu în faţă.


Imagine candidă… trei copii de vârste diferite nu scapă ocazia de a fi imortalizaţi


Sfârşitul anilor ’30; războiul bate la poartă…


„Sfatul Popular al Raionului Râmnicu Sărat” este titulatură proletară de după 1947 (abolirea monarhiei). E de neacceptat ca oamenii muncii de la oraşe şi sate să muncească într-un palat. Încă n-a fost instalat monumentul comemorativ al răscoalei de la 1907. Orologiul a dispărut din lucarna centală, iar felinarele elegante au fost înlocuite cu globuri.

Locul scuarului de alătadată a fost luat ce caii-putere ai bolizilor de lux. La şedinţele de consiliu, mădularii locali îşi etalează ostentativ limuzinele de zeci de mii de euro.
Odată cu instaurarea republicii populare, la 30 decembrie 1947, peisajul urban se trasformă. De exemplu, ceasul din lucarna cupolei centrale este înlocuit cu stema RPR. Analizând ilustratele succesive ale aceleiaşi clădiri, vom constata o încărcătură ideologică diferită, în funcţie de regimul politic existent în momentul realizării fotografiei. Puterea politică se exprimă, printre altele, şi în peisajul urban, regimul căutând să-şi afirme şi să-şi legitimeze autoritatea prin controlul simbolic asupra geografiei urbane. Astfel, schimbarea ordinii politice survenită la jumătatea secolului trecut, în urma căreia românii au pierdut mai tot ce câştigaseră între 1918 şi 1938, a însemnat şi o reconfigurare a spaţiului urban. Dispar unele monumente şi apar altele, se schimbă numele instituţiilor, ale unor străzi, sunt înlocuite simbolurile heraldice. Prin desfiinţarea judeţelor, Prefectura se transformă în „Sfatul Popular al Raionului Râmnicu Sărat”, după cum vedem într-o imagine din anii ’50. Se anulează memoria colectivă a orăşenilor şi, în acelaşi timp, se inculcă mentalităţi în conformitate cu ideologia oficială. Anii ’50 i-au obligat pe oameni să se camufleze în haine proletare, salopete albastre, sandale, şepci ceferiste.


Palatul Administrativ la începutul anilor ’60. Se observă monumentul răscoalei de la 1907 şi – în lucarna din centrul cupolei – stema Republicii Populare Române


Un nou scuar apare în faţa Sfatului Popular. În mijlocul lui – obeliscul dedicat ţăranilor de la 1907


Anii ’70

Revenind la succesiunea fotografiilor cu palatul de secol XIX, observăm că de-a lungul timpului clădirea a pierdut unele ornamente, cel mai bun exemplu în acest sens fiind luminile, mai precis felinarele ce flancau intrarea monumentală, cu trepte de marmură. Ele au dispărut unul câte unul, începând probabil cu vremurile tulburi ale Primului Război Mondial. În anii ’70, două felinare din fier forjat sunt fixate pe perete, de o parte şi de alta a intrării. Sunt probabil felinarele smulse de la Casa Lupescu. Dispar şi de aici, cu destinaţie necunoscută. Azi, în locul frumoaselor felinare de odinioară (câte cinci pe fiecare stâlp), sunt două lămpi banale, în dezacord total cu arhitectura.
Aşadar, urmărind şi comparând imagini fotografice realizate la diverse intervale de timp, surprindem evoluţia (sau involuţia) urbanistică şi arhitecturală a unei zone semnificative a oraşului. Observând cu atenţie materialul iconografic, de la particular la general şi cronologic, ne putem răspunde la întrebări de genul: «Cum şi de ce s-a metamorfozat geografia urbană ?»

RĂSCOALELE DIN RÂMNICU SĂRAT

21/03/2010 3 comentarii

În primăvara lui 1907, vâlvătăile au pârjolit o Românie săracă şi profund rurală, din nordul Moldovei, până la Dunăre, lăsând urme de sânge şi în ţinutul Râmnicului. Cauzele exploziei de ură populară stau încă ascunse în faldurile speculaţiilor şi minciunilor istoriei, tălmăcită şi răstălmăcită de regimurile politice. Presa vremii a fost zgârcită cu acest eveniment enigmatic, martorii au murit demult, iar documentele oficiale au fost, în bună măsură, arse!

Iată ce aflăm de la corespondentul ziarului «ŢARA», din 20 martie 1907:

Furia ţăranilor contra unui sublocotenent

Odată lumea scoasă din piaţă, unde vădit avea intenţia să devasteze Primăria, s-a crezut că oraşul a fost desigur scăpat de o nenorocire. Dl. procuror Paul Mironescu convorbise cu un grup de ţărani şi din vorbă în vorbă i-a condus până la hanul dlui. Ghiţă Teodorescu, de unde se credea că ţăranii vor apuca spre barieră, ca să plece acasă.
O altă parte însă, care părea mai îndârjită şi care căuta pricină de bătaie, se opreşte în Strada Victoriei, unde dl. căpitan Constantiniu, cu ai săi jandarmi călări, barase drumul. Aici au loc mai multe protestări din partea ţăranilor, protestări care se transformă într-o adevărată furie când mulţimea zăreşte pe dl. sublocotenent de jandarmi Arhim şi cât pe-aici să-l linşeze dacă dl. căpitan Constantiniu nu ordona jandarmilor călări să înainteze în faţa lor. Sublocotenentul a avut aici un gest frumos: cu mâinile încrucişate a stat mândru în faţa mulţimii înfuriate, sfidând urgia poporului. Spre liniştirea spiritelor, i s-a poruncit să plece tocmai când ţăranii care găsiseră în sfârşit un motiv de a-şi dezlănţui furia, încep a străbate printre cai şi delături şi o iau la fugă pe Strada Victoriei, scoţând strigăte sediţioase şi chemând şi pe ceilalţi, care se împrăştiaseră. Voind a prinde pe sublocotenentul Arhim, mulţimea apucă pe o stradelă spre Principele Ferdinand, dar pierzându-l din vedere, pe o altă stradelă ieşi iar în Strada Victoriei, în dreptul proprietăţii dlui. Antonescu, unde era instalată o cafenea.


Devastările

În această cafenea se adună în general arendaşi, proprietari şi comercianţi mai de seamă. La strigătele mulţimii, câţiva clienţi ai cafenelei apar pe trotuar. Ţăranii, zărind probabil printre aceştia vreun proprietar sau arendaş, se reped la ei, dar cei vizaţi dispar imediat în cafenea şi după cum se spune s-au refugiat în etajul de sus al clădirii. Atunci, câţiva ţărani urmaţi de o droaie de derbedei intră în cafenea forţând uşile şi înăuntru se dedau la stricăciuni. Scaune, canapele, biliard, oglinzi, portrete, totul în sfârşit complet sfărâmat şi scos în stradă.
Cei de afară au spart geamurile iar cu fărâmăturile de mobilă aruncau în etajul al doilea, ale cărui geamuri şi uşi au fost de asemenea sfărâmate cu totul.
Poate că mulţimea s-ar fi suit şi în etajul al doilea, dacă nu sosea un pluton de soldaţi care să-i dea afară din cafenea.
După această teribilă devastare, mulţimea o ia înainte pe Strada Victoriei, devastând pe rând toate prăvăliile fără obloane de pe partea dreaptă. La Tănase Condopol, o altă cafenea principală, nu s-a întâmplat nimic. Antreprenorul pusese la geam o icoană şi o candelă aprinsă, iar la trecerea gloatei a ieşit înaintea prăvăliei implorând graţie. A mai fost cruţat magazinul de încălţăminte al dlui. Panait Angelescu, probabil tot prin sugestia icoanelor şi candelei aprinse, ce domnia sa avusese prudenţa a le scoate la geam. Prăvăliile cu obloane şi uşi de fier n-au suferit nimic din cauză că ciomegele ţărăneşti erau prea slabe cu rezistenţa fierului.
Între altele a fost devastată prăvălia unei modiste, care desigur n-avea nimic de împărţit cu ţăranii. Asemenea, s-a devastat un biet ceasornicar, un bătrân septuagenar, care de douăzeci de ani migăleşte la tejgheaua lui pentru o mizerabilă existenţă. Apoi au fost devastate două cafenele a doi supuşi otomani. Una a dlui. Ovanes, instalată în proprietatea dlui. arendaş Codreanu, unde furia s-a dezlănţuit cu mai multă furie (sic!), şi a dlui. Vahan Măgârdician. Ambii au reclamat consulului turc din Galaţi.


Alte devastări

De la cafeneaua dlui. Vahan, devastatorii au mai spart câteva geamuri la locuinţa dlui. doctor Blasian şi apoi păreau că s-au împrăştiat. Se credea că oraşul a scăpat cu atâta. Acestea s-au petrecut pe la orele 12. După prânz am aflat că s-a devastat palatul dlui. Constantin Lupescu şi casa dlui. Anton Antonescu.

Mulţumim dlui Marian Galoiu din Dumitreşti pentru sprijinul acordat.

PALATUL FISCAL

21/02/2010 13 comentarii

Am scanat imaginea de mai sus dintr-un album monografic al Râmnicului, apărut în 2005. Legenda care însoţeşte fotografia conţine mai multe greşeli. În primul rând, denumirea: Casa Gheorghiţă Lupescu. Cel care a ridicat casa a fost Constantin Lupescu, fiul lui Gh. Lupescu. Deci, denumirea corectă este Casa Lupescu (Constantin). Arhitectul nu este Anghel Saligny (nici nu era arhitect, era inginer), ci Leonida Negrescu, care a construit un imobil geamăn în Bucureşti, pe Str. Batiştei, pentru primarul capitalei, Procopie Dumitrescu. Soarta a făcut ca, dintre cele două case, astăzi să se păstreze doar cea de la Râmnicu Sărat.
„În 1901 locuieşte câteva zile aici regele Carol I”, afirmă autorii. De fapt, regele n-a „locuit” niciodată în casa familiei Lupescu, ci doar a înnoptat în noaptea de 28-29 septembrie 1901, cu prilejul popasului la Râmnicu Sărat, prilejuit de nişte manevre militare desfăşurate în judeţ.

Potrivit autorilor albumului, casa este „o adevărată bijuterie a arhitecturii româneşti”. Că este într-adevăr o „bijuterie” suntem de acord, dar că ea aparţine arhitecturii româneşti, ne îndoim. Leonida Negrescu nu a făcut decât să imite arhitectura franceză, la modă în epocă, copiind până în cele mai mici detalii vreo vilă de pe malurile Senei. De altfel, era cel de-al doilea arhitect român (după Ion Mincu) cu diplomă la Beaux Arts Paris, luată în anul 1887. Fiind un timp arhitect şef la Ministerul de Instrucţie, a proiectat mai multe şcoli, printre ele şi gimnaziul râmnicean, azi Colegiul „Al. Vlahuţă”. Aşadar, casa de pe Str. Gh. Lupescu nu are nimic în comun cu arhitectura românească, cu stilul naţional inaugurat de Ion Mincu în 1886. O foarte succintă caracterizare arhitecturală poate fi citită în cartea mea, „Râmnicu Sărat – itinerar subiectiv”, la pag. 115: „Imobilul se face remarcat printr-o bogată ornamentaţie, prin elementul central scos în relief din planul faţadei, ce prezintă la partea superioară un fronton cu timpanul decorat cu motive vegetale. Golul în plin cintru al intrării este încadrat de pilaştri, iar deasupra are o amplă ornamentaţie în ipsos, din care se remarcă două cornuri ale abundenţei. Un belşug propriu uneia dintre cele mai avute familii din târgul Râmnicului”.

Singurul detaliu «românesc» ar putea fi considerat cartuşul decorativ de sub fronton, inscripţionat cu un tip de literă pe care tot Ion Mincu l-a inventat pornind de la alfabetul slav, folosit în vechile biserici medievale româneşti. Inscripţia „PALATUL FISCAL” va fi apărut deasupra intrării după ce casa a fost vândută Ministerului de Finanţe (în 1927), şi nu „donată primăriei oraşului”, cum susţin monografii albumului mai sus amintit.