Archive

Posts Tagged ‘curăţenie’

Salubritatea publică în judeţul Râmnicu Sărat

IMG_0999

„Un amic al poporului” semnează în „Gazeta săteanului” (5 iunie 1887) textul cu titlul de mai sus. Acest „amic” arată starea mai mult decât precară în care se afla salubritatea publică şi privată în vechiul judeţ de la cotul carpatic. „Pentru a arăta neajunsurile ce am găsit şi pentru a evita repeţiri, voi face la acest capitol câteva scurte reflecsiuni asupra solului, asupra igienei satelor şi locuinţelor, asupra alimentaţiunei, apoi asupra bolilor, cimitirelor, industrielor insalubre şi asupra exerciţiului ilicit al medicinei”.

Amicul nostru împarte ţinutul Râmnicului în două: partea muntoasă şi partea câmpeană. Cea muntoasă, cuprinzând şi podgoria, este „bogată în dealuri, văi, păduri şi vii”, iar cea câmpeană este „plană, bogată în bălţi, dar lipsită de înălţimi, de păduri şi de ape curgătoare”. Diferenţa între cele două este că partea dinspre munte este mai salubră, stare de lucruri pusă pe seama aerului mai curat, plantaţiilor şi apelor curgătoare. De asemenea, impermeabilitatea relativă a solului, curăţenia terenului din interiorul comunelor, abundenţa apei de băut, dispunerea caselor la distanţă mai mare una de alta, contribuie la menţinerea unei curăţenii mai mari decât în zona de şes. În aceasta din urmă, „lipsa de plantaţiuni şi de ape curgătoare”, bălţile, „aglomeraţiunea bălegarilor şi gunoaielor de tot soiul, ce se depun pe stradele comunelor pentru prepararea tizicului, apoi lipsa de lemne de foc şi de construcţiuni, desimea caselor şi lipsa de izvoare şi de fântâni cu apă potabilă, toate acestea fac ca populaţiunea câmpeană să fie mai încercată de diferite boli”.

Nemărginita monotonie a şesului râmnicean dezamăgeşte. „Nimic mai melancolic decât acest vast şes al părţii nord-estice a judeţului. Vederea câmpiei şi satelor indispune nu numai pe artist, ci şi pe economist, pe filantrop şi pe medic”. Numai cumpenele fântânilor rupeau monotonia câmpiei arse de soare, ostoind setea celor ce locuiau ori străbăteau şesul uscat al Râmnicului. Jaloane temporale şi spaţiale ale unei geografii subcarpatice, puţurile arătau că la câţiva metri adâncime se ascund nisipuri şi pietrişuri identice cu cele pe care le rostogolesc şi azi râurile din Carpaţi.

Autorul articolului asemuieşte această întindere cu deşerturile africane „de care câmpiile noastre se deosebesc numai prin locurile verzi cultivate cu grâu şi porumb ce mai schimbă ici-colo monotonia”. Contribuie la acest tablou dezolant locuinţele sărăcăcioase din argilă, iarba pălită, frunzişul uscat şi îngălbenit, norii de praf, „băligarul aruncat în cantităţi enorme prin curţi şi pe strade”. Ţăranul deţine doar câteva instrumente agricole rudimentare. „Nicăieri lemne de foc, cu atât mai puţin lemne de construcţiune!”. Locuinţa câmpeanului oferă „icoana celei mai complete goliciuni, consecinţa unei servitudini ereditare şi a exploatării celui mai slab de către cel mai tare”.

„Pretutindeni lipsă de mobilier şi de confortul cel mai rudimentar. Pretutindeni necurăţenie, băligare şi noroaie. Pretutindeni aceeaşi stagnaţiune în progresul agricol, de la care atârnă şi progresul în salubritatea publică. Aceasta e soarta descendenţilor colonilor lui Traian, care de 17 secole cultivă fără întrerupere pământul acestei ţări, una din cele mai fertile pe lume!”.

Aşadar, românul face casă bună cu sărăcia de când se ştie. Peisajul de astăzi nu este mult diferit faţă de cel din veacul al XIX-lea. Satele pierdute în câmpie sunt, ca şi acum o sută şi ceva de ani, la cheremul secetei şi al troienelor, al inundaţiilor, norilor de praf, băligarelor, alcoolismului, bolilor de tot felul ş.a. Îmbătrânite şi istovite, satele ilustrează transformarea unui popor într-o simplă populaţie, de-ierarhizată, năucită de sărăcie, dezorientată în spaţiu şi timp.

 

Foto: gospodărie din apropierea oraşului Râmnicu Sărat