Arhiva

Posts Tagged ‘Foaia Râmnicului’

OCTAVIU BLAZIANU

În 1909, odată cu terminarea studiilor universitare, tânărul Dumitru P. Mazilu se stabileşte la Râmnic, unde îi caută pe conservatorii de frunte ai urbei: Octaviu Blazianu şi Menelas Chircu. Să zăbovim puţin asupra celui dintâi, medicul Octaviu Blazianu.

Octaviu BlasianuDe la prima întâlnire – mărturiseşte proaspătul absolvent de filologie – „am simţit că aveam într-adevăr de-a face cu un suflet de elită”. Mai departe-i dăm cuvântul profesorului Mazilu, care în „Foaia Râmnicului” (Anul I, No.17, 18 decembrie 1920) scrie un articol cu privire la viaţa şi personalitatea „mult regretatului doctor al Râmnicului”: „Măsurat şi socotit în toate, cult în adevăratul sens al cuvântului, doctorul Blazianu te captiva din primul moment prin farmecul ce radia din întreaga lui personalitate”. „Născut la Blaj, străvechiul centru al românismului de peste munţi, îşi face acolo primele învăţături, fiind totdeauna capul promoţiei sale. La vârsta de 18 ani pleacă la Viena, unde face studii strălucite de medicină. Anii petrecuţi aici alcătuiau pentru doctorul Blazianu cele mai dragi amintiri ale vieţii lui. Ceasuri întregi în lungile noastre taifasuri, îmi povestea cu o căldură plină de o nespusă duioşie, când una când alta din amintirile frumoasei lui vieţi de student. Aici cunoscuse el tainele cele adânci ale ştiinţei superioare, aici îşi dezvoltase marea lui pasiune pentru muzică şi tot aici ajunsese preşedintele celebrei societăţi studenţeşti România Jună, unde avusese prilejul să trăiască atâtea clipe neuitate în tovărăşia colegilor de la filozofie, Mihai Eminescu… Amintirile de la România Jună îl transportau totdeauna cu o putere magică în lumea caldă a visurilor tinereţii dintâi. Obrajii i se împurpurau ca la întâlnirea neaşteptată a obiectului primelor visări, se ridica uşor de pe scaun, îşi desfăcea ochelarii de după urechi, şi cu ochii de o bucurie de copil începea şirul povestei…”.

După absolvirea studiilor medicale, se stabileşte la Bucureşti, „cu gândul mai ales spre profesorat”.  „O violentă dezamăgire sentimentală – Semper mutabile femina – îl determină să se izoleze undeva, departe, şi să primească el, ilustrul laureat al Vienei, postul de medic de plasă la Panciu! Şi ce n-a făcut el în această modestă calitate pentru sărmanii iloţi de pe Şuşiţa? Nici până astăzi mocanii bătrâni din codrii străvechi ai Vrancei nu l-au putut uita. A fost pentru mine o adevărată uimire să aud, în timpul concentrărilor din preajma războiului, bătrâni din Câmpuri vorbind cu o adâncă evlavie despre bunul lor Dofturu Blajanu de pe vremuri. Atât e de adevărat că, totdeauna omul sfinţeşte locul. Trece în urmă medic primar la Râmnicu Sărat, de care se leagă pentru totdeauna şi nu-l părăseşte decât pentru puţină vreme pentru a ocupa, în urma unor stăruitoare insistenţe, postul de inspector sanitar la Bucureşti. Şi cum râmnicenii de pe vremuri erau se vede oameni mai limpezi văzători decât urmaşii lor de astăzi, încă de tânăr îl leg pe doctorul Blazianu, întâi primar al oraşului, apoi ca reprezentant al lor în mai multe rânduri, în camera şi senatul ţării. După alte criterii pesemne se acordau pe atunci onorurile cetăţeneşti. Quantum mutatus ab illo… (cât de mult s-a schimbat) am zice cu poetul, privind la situaţia din clipa de acum”. Aşadar, „râmnicenii de pe vremuri erau se vede oameni mai limpezi văzători decât urmaşii lor de astăzi”. Cât adevăr! Oare ce ar spune astăzi profesorul Dumitru P. Mazilu, văzând ce lupte se dau la Râmnic în campaniile electorale şi cum schimbă unii partidele ca pe şosete. Dar să nu insistăm pe politicianismul actual şi să revenim la  personalitatea doctorului Blazianu.

Primul Război Mondial îl găseşte la datorie, ca medic-locotenent-colonel la spitalul local, unde desfăşoară o activitate prodigioasă, readucând la viaţă mii de muribunzi. „El, care nu fusese niciodată chirurg, uimeşte pe chirurgii vestiţi ca d-rul Negruzi cu îndrăzneala şi preciziunea operaţiilor ce încearcă cu izbândă desăvârşită. El, care din cauza sănătăţii de mult zdruncinate nu putea rezista la nicio oboseală fizică, ajunge să nu iasă din spital câte 10 şi chiar câte 15 ore. Când puhoiul duşman ajunge să bată la poarta Râmnicului, el, ardeleanul fugit de peste munţi, primeşte ordinul să rămână pe loc pentru îngrijirea nefericiţilor ce nu puteau fi transportaţi. Ştia bine ce-l putea aştepta şi totuşi nu ezită o clipă să-şi facă întreaga datorie. Şi a fost o adevărată providenţă pentru populaţia rămasă sub duşman, prezenţa în mijlocul ei a doctorului Blazianu, care a ştiut să fie fără încetare singura pavăză ocrotitoare împotriva nenorocirilor de tot soiul ce-i ameninţau pe toţi la fiecare clipă. Când războiul s-a încheiat cu izbânda deplină a năzuinţelor noastre, când visurile semeţe ale copilăriei fugarului din Blaj se încheagă definitiv într-o măreaţă înfăptuire, sufletul senin al doctorului Blazianu cunoaşte mulţumiri de proporţii biblice. Între el şi Târnavele copilăriei lui, nu mai erau acum nici graniţă, nici vamă, nici jandarm unguresc! Ce altceva putuse el să dorească mai arzător de la viaţă?”

Emilian Constantinescu, în „Siluete râmnicece” (Almanahul Râmnicului, 1933) încearcă un portret al medicului Blazianu: „Înalt, roşcovan, iată-l venind cu mers grăbit, săltat, cu mişcări nervoase, repezi. Este – pentru vremea sa – un erudit. Lumea apelează, în cazuri grave, la luminile lui şi mai totdeauna, cu folos. Dar nu e numai medic minunat, format în celebra şcoală vieneză, ci şi bun român şi desăvârşit om de cultură. Prestigiul de care se bucura în opinia publică era pe deplin meritat. Muzician distins, doctorul Blazianu a înţeles şi susţinut orice manifestare artistică în oraşul acesta de provincie. De câte ori George Enescu a primit să se oprească şi la noi, datorită numai lui. Până la adânci bătrâneţi a rămas acelaşi suflet entuziast şi dezinteresat”.

Multe s-ar mai putea spune despre acest aristocrat al spiritului râmnicean, dar nu vreau să lungesc cuvântul. Azi, lumea nu mai are răbdare să citească. În final, câteva cuvinte despre portretul celui evocat. Realizat în jurul vârstei de 60 de ani, în atelierul „Julietta – Photographe de la Cour Royale, Bucarest”, acesta apare pe o carte poştală expediată de Blazianu unui comerciant local, Pararaschiv Paraschivescu, cu prilejul Sărbătorilor de Iarnă din 1913 (data exactă: 24 decembrie 1913). Dintre decoraţii, atrag în mod special atenţia Ordinul „Coroana României” în grad de comandor, înfiinţat de regele Carol în 1881, după ce România a devenit regat, şi Ordinul „Steaua României” în grad de ofiţer, cel mai vechi ordin naţional, înfiinţat de Cuza-Vodă în 1864.

Anunțuri

CU CE V-AM GREŞIT?!

Anul acesta se împlinesc 74 de ani de la dezvelirea bustului lui Alexandru Vlahuţă, din faţa Colegiului Naţional care – astăzi – îi poartă numele. La data inaugurării, statuia a luat locul unui havuz ce străjuia răscrucea din faţa Şcolii de băieţi nr. 3 (în prezent anexă a clădirii Colegiului „Al. Vlahuţă”). Interesant este că bronzul a fost turnat cu destui ani înaintea dezvelirii oficiale, dar – aşa cum se întâmplă la noi – treburile au trenat, piedicile nefiind puţine.
Vă supun atenţiei un text apărut în „Foaia Râmnicului” din 5 ianuarie 1932 (număr festiv). Articolul este semnat de Pompiliu Voiculeţ.

CUM RÂMÂNE BUSTUL LUI VLAHUŢĂ?

„Cu multă greutate, străduindu-se câţiva oameni de bine, au putut aduna sumele trebuitoare pentru a se ridica un bust lui Vlahuţă, bust modelat de sculptorul Späthe.
Am scris în acest ziar, încă de pe când bustul era expus la Salonul Oficial, că este o operă reuşită.
Privind bronzul, cei care am avut norocul de a-l cunoaşte pe poetul cu suflet de apostol, ne-am reîmprospătat imaginea plină de blândeţe şi visare a omului atât de modest care a fost Vlahuţă.
Acum, bustul a fost aşezat pe soclul ridicat lângă liceul de băieţi. Cum stă însă pe acest soclu, vede toată lumea: nu numai că soclul este prea îngust faţă de bust dar, ce e mai rău, în partea dreaptă bustul atârnă în afară mult mai mult ca în partea stângă. Parcă ar fi cumpărat „de ocazie” şi potrivit pe soclu de mântuială.
E păcat, mai ales că nu este vorba de un bust comun, ca atâtea altele, ci de o lucrare care şi prin realizare, şi prin dimensiuni mai ales, cerea cu totul un altfel de soclu. Este, desigur, vina sculptorului care trebuia – era dator, pentru el în primul rând – să facă el însuşi schiţa soclului care trebuia să fie doar proporţional cu bustul, cu care face un tot.
Lucrurile sunt prea simple şi prea supărătoare pentru ochi ca să mai insistăm.
Se poate ca acest bust să rămână pentru totdeauna astfel?
Nu vrem să o credem, nu trebuie să se întâmple aceasta. Soclul trebuieşte dărâmat şi ridicat un altul, care să se armonizeze cu bustul, şi astfel vom avea în mijlocul oraşului un monument demn şi de cel pe care vrea să-l imortalizeze, şi de cei care au avut dragoste să-l ridice.
Comitetul de iniţiativă este dator să-şi continuie activitatea şi să găsească, trebuie să găsească, mijloacele pentru îndreptarea acestei greşeli, căci altfel nu vom fi făcut altceva decât o parodie tristă şi un obiect de râs pentru oricine ar veni în acest oraş.
Ştim că însuşi sculptorul Späthe, fiind chemat aici, a recunoscut că s-a săvârşit o greşeală ce trebuieşte îndreptată. De aceea avem toată nădejdea că chipul lui Vlahuţă nu va rămâne suspendat pe un soclu meschin.”.

*

De atunci (1932) au trecut aproape 80 de ani…Înverzit de timp, autorul „României pitoreşti” pare că ne bate obrazul. Ne mustră oare pentru că l-am lăsat atâţia ani cocoţat pe un soclu „meschin”? Sau, poate, fiindcă nu îi mai curăţăm bronzul din când în când?
„Se poate ca acest bust să rămână pentru totdeauna astfel?” se întreba concitadinul nostru de peste timp. Iată că a rămas. Nu pentru totdeauna, ci pentru trei sferturi de veac. Ba, mai mult decât atât, statuia arată – suntem convinşi – mai rău decât la momentul aşezării pe soclu. Ploile şi zăpada, cutremurele şi actele de vandalism au dus-o la decrepitudine. Sigur, asta se întâmplă cu toate monumentele de for public, de la noi sau de aiurea. Problema e că, spre deosebire de noi, râmnicenii, alţii au grijă de statuile lor, în pofida faptului că au mai multe decât noi. La Râmnic nimeni nu îngrijeşte de cele trei busturi ale urbei. Preocuparea faţă de statuile lui Bagdat, Vlahuţă şi Murgoci este sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire! Sunt la cheremul vandalilor.
Până acum, bronzul lui Vlahuţă a fost doborât de câteva ori, s-a încercat mutarea lui şi a fost „decorat” în mai multe rânduri cu sticle goale de băutură. Soclul este utilizat uneori ca suport pentru diverse afişe, electorale sau nu. Numele scriitorului nu se distinge decât din imediata sa apropiere, astfel că trecătorii neobişnuiţi cu fizionomia lui Vlahuţă nu recunosc personajul. Singura „înnoire” de care are parte monumentul este spoirea soclului cu var, ce se petrece odată la câţiva ani buni, de regulă în campaniile electorale. În rest…în ciuda faptului că se găseşte în centrul geografic al oraşului, bronzul de acum 80 de ani rămâne pe mai departe cufundat în uitare şi ignoranţă, ca o fantomă a trecutului. Nu ştiu câţi dintre râmnicenii care trec zilnic pe aici îi aruncă măcar o privire. Vlahuţă însă, cu obrazul sprijinit în mâna dreaptă, aşa cum îl ştim cu toţii, după ce timp de decenii i-a urmărit pe cei de ieri, ne priveşte acum gânditor pe fiecare dintre noi, râmnicenii de azi ce însufleţim vechea stradă Carol. Ne priveşte şi ne întreabă: cu ce v-am greşit?!