Archive

Posts Tagged ‘Gazeta săteanului’

Salubritatea publică în judeţul Râmnicu Sărat

IMG_0999

„Un amic al poporului” semnează în „Gazeta săteanului” (5 iunie 1887) textul cu titlul de mai sus. Acest „amic” arată starea mai mult decât precară în care se afla salubritatea publică şi privată în vechiul judeţ de la cotul carpatic. „Pentru a arăta neajunsurile ce am găsit şi pentru a evita repeţiri, voi face la acest capitol câteva scurte reflecsiuni asupra solului, asupra igienei satelor şi locuinţelor, asupra alimentaţiunei, apoi asupra bolilor, cimitirelor, industrielor insalubre şi asupra exerciţiului ilicit al medicinei”.

Amicul nostru împarte ţinutul Râmnicului în două: partea muntoasă şi partea câmpeană. Cea muntoasă, cuprinzând şi podgoria, este „bogată în dealuri, văi, păduri şi vii”, iar cea câmpeană este „plană, bogată în bălţi, dar lipsită de înălţimi, de păduri şi de ape curgătoare”. Diferenţa între cele două este că partea dinspre munte este mai salubră, stare de lucruri pusă pe seama aerului mai curat, plantaţiilor şi apelor curgătoare. De asemenea, impermeabilitatea relativă a solului, curăţenia terenului din interiorul comunelor, abundenţa apei de băut, dispunerea caselor la distanţă mai mare una de alta, contribuie la menţinerea unei curăţenii mai mari decât în zona de şes. În aceasta din urmă, „lipsa de plantaţiuni şi de ape curgătoare”, bălţile, „aglomeraţiunea bălegarilor şi gunoaielor de tot soiul, ce se depun pe stradele comunelor pentru prepararea tizicului, apoi lipsa de lemne de foc şi de construcţiuni, desimea caselor şi lipsa de izvoare şi de fântâni cu apă potabilă, toate acestea fac ca populaţiunea câmpeană să fie mai încercată de diferite boli”.

Nemărginita monotonie a şesului râmnicean dezamăgeşte. „Nimic mai melancolic decât acest vast şes al părţii nord-estice a judeţului. Vederea câmpiei şi satelor indispune nu numai pe artist, ci şi pe economist, pe filantrop şi pe medic”. Numai cumpenele fântânilor rupeau monotonia câmpiei arse de soare, ostoind setea celor ce locuiau ori străbăteau şesul uscat al Râmnicului. Jaloane temporale şi spaţiale ale unei geografii subcarpatice, puţurile arătau că la câţiva metri adâncime se ascund nisipuri şi pietrişuri identice cu cele pe care le rostogolesc şi azi râurile din Carpaţi.

Autorul articolului asemuieşte această întindere cu deşerturile africane „de care câmpiile noastre se deosebesc numai prin locurile verzi cultivate cu grâu şi porumb ce mai schimbă ici-colo monotonia”. Contribuie la acest tablou dezolant locuinţele sărăcăcioase din argilă, iarba pălită, frunzişul uscat şi îngălbenit, norii de praf, „băligarul aruncat în cantităţi enorme prin curţi şi pe strade”. Ţăranul deţine doar câteva instrumente agricole rudimentare. „Nicăieri lemne de foc, cu atât mai puţin lemne de construcţiune!”. Locuinţa câmpeanului oferă „icoana celei mai complete goliciuni, consecinţa unei servitudini ereditare şi a exploatării celui mai slab de către cel mai tare”.

„Pretutindeni lipsă de mobilier şi de confortul cel mai rudimentar. Pretutindeni necurăţenie, băligare şi noroaie. Pretutindeni aceeaşi stagnaţiune în progresul agricol, de la care atârnă şi progresul în salubritatea publică. Aceasta e soarta descendenţilor colonilor lui Traian, care de 17 secole cultivă fără întrerupere pământul acestei ţări, una din cele mai fertile pe lume!”.

Aşadar, românul face casă bună cu sărăcia de când se ştie. Peisajul de astăzi nu este mult diferit faţă de cel din veacul al XIX-lea. Satele pierdute în câmpie sunt, ca şi acum o sută şi ceva de ani, la cheremul secetei şi al troienelor, al inundaţiilor, norilor de praf, băligarelor, alcoolismului, bolilor de tot felul ş.a. Îmbătrânite şi istovite, satele ilustrează transformarea unui popor într-o simplă populaţie, de-ierarhizată, năucită de sărăcie, dezorientată în spaţiu şi timp.

 

Foto: gospodărie din apropierea oraşului Râmnicu Sărat

Moartea doamnei SOFIA DATCULESCU

10/09/2012 4 comentarii

„RETRO-RÂMNIC” vă pune la dispoziţie cel mai vechi portret al unui localnic. E vorba de portretul Sofiei Datculescu, mama lui Constantin C. Datculescu, binecunoscutul proprietar al „Gazetei săteanului”, cea mai valoroasă publicaţie apărută vreodată la Râmnicu Sărat.

Portretul (ce poartă marca „Photoglyptia Lemercier, Paris) apare în „Gazeta săteanului” din 5 august 1887, cu prilejul morţii Sofiei Datculescu. În acelaşi an, în primăvară, Constantin C. Datculescu îşi pierduse tânăra soţie (25 de ani) – Maria Datculescu.

Iată ce aflăm despre mama lui Constantin C. Datculescu:

„Doamna Sofia Datculescu era fiica răposatului serdar Gheorghe Plastara, un Spartiat (iar nu un Fanariot) cu idei liberale foarte înaintate, posesor dacă nu de o avere mare (precum ar fi putut fi dacă nu exersa caritatea pe o scară aşa de întinsă), dar de un renume de om de inimă, onest, ştiitor şi cel mai milos şi caritabil de pe acea vreme din oraşul R.-Sărat; un om în fine a cărui înmormântare a fost un fel de manifestare a sărăcimei de aici, mai având şi pe corpul său răni reamintitoare a răsboiului independenţei Greciei la care luase o aşa de activă parte ca voluntar.

Muma doamnei Sofia Datculescu, Raluca Plastara, era descendenta unei nobile familii poloneze. Părinţii săi foarte avuţi fuseseră exilaţi în Siberia ca participatori activi la revoluţiunea pentru desrobirea Poloniei; prinşi în mijlocul combaterei li se confiscă averea şi unicul lor copil (muma doamnei Sofia Datculescu), redusă la mizerie, îşi găsi azilul în Moldova. Acolo această fiică de revoluţionar polon, întâlni revoluţionarul spartan Gheorghe Plastara, care o luă de soţie.

Din această fericită căsătorie se născu, la 23 octombrie 1828 d-na Sofia Datculescu.

La 23 ianuarie 1846 fu cununată de Ministrul de-atunci de Justiţie, C. Şuţu (fratele prinţului domnitor al Moldovei, Mihail Şuţu), cu pitarul Costache Datculescu, român neaoş a cărui familie, originară din Vălenii de Munte, dădu ţării mai mulţi oameni de valoare şi vrednici.

Costache Datculescu a ocupat două funcţiuni, aceea de preşedinte de magistraţi (un fel de primar al urbei R.-Sărat de pe vremea aceea) şi de subprefect, care funcţiuni, în acel timp, se ocupau prin alegere.”.

Ce mai aflăm din necrolog? Că în ciuda eforturilor medicilor (Blasian, Stoicescu, Calenderu, Buicliu), Sofia Datculescu este lovită de apoplexie la 9 iunie 1887, orele 16,30. Serviciul funebru s-a făcut la Biserica „Bagdat”, iar cordoanele sicriului s-au ţinut de Al. I. Popescu, Anton Linde, Ioan Chiovenescu şi Dumitrescu, toţi patru prieteni ai răposatei.

Revenind la portret, acesta înfăţişează o femeie de aprox. 35-40 de ani, deci având în vedere că Sofia Datculescu a murit la 59 de ani, înseamnă că râmniceanca a pozat fotografului parizian în deceniul şapte a celui de-al XIX-lea veac.

NOTĂ
Această postare n-ar fi fost posibilă în lipsa gestului nobil al domnului Alexandru Măciucă, nepotul lui Octavian Moşescu, care a donat RETRO-RÂMNIC-ului GAZETA SĂTEANULUI, colecţiile pe anii 1887, 1888, 1889. Îi mulţumim şi pe această cale.

CRONICA AGRICOLĂ

10/12/2011 1 comentariu

Am găsit în „Gazeta săteanului”, revista râmniceană (ulterior bucureşteană) fondată de Constantin C. Datculescu, câteva fotografii făcute în anul 1900 în Câmpia Râmnicului, în perioada când România era grânarul Europei, iar în porturile Galaţi şi Brăila se fixa preţul cerealelor. Autorul lor este fiul lui C. C. Datculescu, cel care, după plecarea tatălui său la Bucureşti, se ocupa de ferma de la Slobozia Galbenu din judeţul Râmnicu Sărat. Fiul lui Datculescu se ascunde în spatele iniţialei „D” şi iscăleşte „Cronica agricolă”, semn că, întocmai ca părintele său, se pricepea la agricultură. În 1894, ferma de la Slobozia Galbenu primise brevetul de Furnizor al Curţii Regale.

Cronica agricolă din luna lui Cuptor a anului 1900 spune: „Recoltatul produselor păioase, afară de meiuri şi părânguri, e sfârşit în toate regiunile de câmp, iar treieratul grâului e pe finite la marii proprietari şi arendaşi. În părţile de sus a Ţerei, la munte şi la săteni d’abea acum începe”.
Interesat de maşinăriile care uşurau munca la câmp, Constantin C. Datculescu-fiul, fotografiază câteva astfel de utilaje, moderne pentru acea epocă: machina, secerătoarea-legătoarea „Bonnie” cu tăişul mărit, pluguri cu două brazde. El laudă calităţile secerătorii fabricată de un anume Behles, care „a izbutit a ne da cel mai simplu şi practic înnodător la maşina sa”. La această maşină, „tăişul s-a mărit fără ca prin aceasta să se îngreueze tragerea boilor, astfel că azi e singura legătoare ce seceră şi leagă mai multe pogoane pe zi”.

Datculescu-junior sfătuia agricultorii în privinţa grijii pentru animale: „Vitele, aşa obosite prin căratul recoltei, trebuie bine îngrijite, căci fără ele în putere e peste putinţă a lucra pământul la vreme, bine şi repede. Pe unde sunt fâneţuri semănate sau mirişti de orz şi ovăz care, generalmente, sunt, anul acesta, mai ierboase ca oricând, vitele se pot sătura repede, astfel că au timpul şi a se odihni şi a munci. Plugarul prevăzător le-a semănat şi lor, pentru iarnă, diferite nutreţuri, astfel că prea mult întrebuinţata lor hrană de paie să mai fie schimbată”.

În ediţia pe septembrie e revistei, „Sătuceanul” (în spatele căruia bănuim că se ascunde acelaşi Datculescu-jr.) face un rezumat al lucrării „Introducţiune în Ampelografia Română”, pe care fostul şef al serviciului viticol al Ministerului Agriculturii (un anume Nicoleanu) o publică în franţuzeşte cu prilejul Exposiţiunei Universale din 1900, „o lucrare superbă, care va aduce mari servicii cultivatorilor de vii”. O mulţime de soiuri se-ntâlneau în podgoriile României de-acum mai bine de o sută de ani: Creaţa, Feteasca, Verde, Plăvaia, Galbena, Iordana, Muntoasa, Pârciul, Frâncuşa, Braghina, Tămâioasa, Băşicată, Busuioacă, Ciomeagă, Coiunghios Alb, Firtigace, Mustoasă, Razachie, Samohaică, Ţâţa caprei, Ţâţa vacii, Tigvoasă, Zghihară etc.

Între judeţele României de atunci, Râmnicul ocupa un loc de cinste în privinţa podgoriilor: Tâmboieşti, Vârteşcoiu, Dălhăuţ, Faroanele. Imaginile ce însoţesc textul sunt din judeţul nostru, ceea ce întăreşte ideea că autorul este râmnicean.

Alese mulţumiri doamnei Nicoleta Leu pentru amabilitatea de a-mi pune la dispoziţie colecţia revistei GAZETA SĂTEANULUI, Anul al XVII-lea (5 Febr. 1900 – 5 febr. 1901).

CONSTANTIN C. DATCULESCU – 154 de ani de la naştere

Azi se împlinesc 154 de ani de la naşterea lui Constantin C. Datculescu. Constantin C. Datculescu este fondatorul „Gazetei săteanului”, revistă agricolă şi ştiinţifică, apărută la Râmnicu Sărat (1884-1898) şi Bucureşti (1898-1904). În tipografia lui Datculescu s-au mai tipărit „Cetăţeanul” (ziar liberal, redactor Vasile Cristoforeanu), „Ghiveciul naţional”, „În Constituţie”.
Strada Lalelelor s-a numit până în 1948, Constantin Datculescu, după ce înainte se numise Erculeşti, o denumire ce-i amintea pe boierii cu origini sud-dunărene, Iarca. A murit sărac şi uitat, în 1940.

METAMORFOZE URBANE

30/12/2010 4 comentarii


Palatul Administrativ şi de Justiţie al judeţului Râmnicu Sărat la cumpăna secolelor


Universul literar, 1901

Ziua Republicii… şi un an de RETRO-RÂMNIC. Am ales să postez o succesiune de imagini cu „brandul” oraşului, Palatul Administrativ şi de Justiţie. Pe mai toate pliantele, albumele, monografiile dedicate Râmnicului apare această clădire în stil Beaux Arts, apărută în geografia oraşului la cumpăna veacurilor XIX şi XX. Judeţul de la curbura Carpaţilor nu avea un imobil reprezentativ care să adăpostească instituţiile importante. Din această pricină, în ultimul deceniu al celui de-al XIX-lea veac, autorităţile, sprijinite de unii politicieni locali, au hotărât să ridice un palat pe vechiul fief al boierilor Neculeşti. Maniera în care a fost înălţat este una eclectică de factură academică franceză. Parterul, cu golurile în plin cintru, susţine nivelul superior al palatului, etajul, tratat în stil corintic. Faţada este dominată de corpul central cu trei travee, decroşat şi supraînălţat peste
cornişa generală a volumului, prevăzut cu un atic acoperit de o cupolă cu baza pătrată, învelită cu ţigle de zinc dispuse sub formă de solzi. Intrarea este evidenţiată printr-o scară monumentală, încadrată de două felinare frumos lucrate de meşteri din Bucureşti. Elementele de colţ sunt decroşate, mai scunde decât corpul central şi acoperite de cupole trapezoidale cu lucarne. Palatul formează cap de perspectivă la străzile Nicolae Bălcescu şi Ion Mihalache.


Palatul Administrativ în perioada antebelică (se vede scuarul amenajat de C. Lupescu)

În privinţa celor care au contribuit la ridicarea clădirii, aflăm că: „întreprinderea construcţiunei palatului administrativ şi de justiţie al judeţului Râmnicu Sărat s-a adjudecat şi aprobat asupra d-lui E. Keller”. (Gazeta Săteanului, iulie 1895). Arhitecţii au fost Filip Xenopol şi Constantin Băicoianu. Şcolit în Germania, Xenopol ne-a lăsat o clădire de o remarcabilă valoare artistică, o adevărată emblemă a oraşului nostru.
De-a lungul timpului, palatul a văzut multe… regi, principi moştenitori, prinţese, generali, răscoale, mobilizări generale, mitinguri ş.a.

Palatul Administrativ în preajma Primului Război Mondial. Clişeu de bună calitate, dar încadrarea lasă de dorit: prea mult paviment şi prea puţin cer…

Prima imagine e de pe la 1901, când regele Carol, însoţit de principele Ferdinand şi principesa Maria, a călcat pragul palatului, cu prilejul unor manevre militare desfăşurate în judeţ. Urmează imagini ante şi interbelice, în care se observă scuarul amenajat de Constantin Lupescu în faţa clădirii în primii ani ai secolului trecut. În deceniul patru, în scuar a fost instalat bustul lui Al. Tătăranu, prefect liberal de Râmnic la sfârşitul veacului XIX. N-a stat prea mult acolo, în 1948 fiind înlăturat de puterea proletară. Trist e că azi nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu el. S-a păstrat doar o bucată din soclu, aflată azi în curtea muzeului local. În locul lui Tătăranu a apărut un monument închinat ţăranilor de la 1907, dispărut între timp, odată cu îndepărtarea peticului de verdeaţă din faţa vechii prefecturi. Marmura comemorativă a acestui monument se găseşte azi pe faţada clădirii, pe aripa din dreapta.


Palatul în anii ’30, cu bustul lui Al. Tătăranu în faţă.


Imagine candidă… trei copii de vârste diferite nu scapă ocazia de a fi imortalizaţi


Sfârşitul anilor ’30; războiul bate la poartă…


„Sfatul Popular al Raionului Râmnicu Sărat” este titulatură proletară de după 1947 (abolirea monarhiei). E de neacceptat ca oamenii muncii de la oraşe şi sate să muncească într-un palat. Încă n-a fost instalat monumentul comemorativ al răscoalei de la 1907. Orologiul a dispărut din lucarna centală, iar felinarele elegante au fost înlocuite cu globuri.

Locul scuarului de alătadată a fost luat ce caii-putere ai bolizilor de lux. La şedinţele de consiliu, mădularii locali îşi etalează ostentativ limuzinele de zeci de mii de euro.
Odată cu instaurarea republicii populare, la 30 decembrie 1947, peisajul urban se trasformă. De exemplu, ceasul din lucarna cupolei centrale este înlocuit cu stema RPR. Analizând ilustratele succesive ale aceleiaşi clădiri, vom constata o încărcătură ideologică diferită, în funcţie de regimul politic existent în momentul realizării fotografiei. Puterea politică se exprimă, printre altele, şi în peisajul urban, regimul căutând să-şi afirme şi să-şi legitimeze autoritatea prin controlul simbolic asupra geografiei urbane. Astfel, schimbarea ordinii politice survenită la jumătatea secolului trecut, în urma căreia românii au pierdut mai tot ce câştigaseră între 1918 şi 1938, a însemnat şi o reconfigurare a spaţiului urban. Dispar unele monumente şi apar altele, se schimbă numele instituţiilor, ale unor străzi, sunt înlocuite simbolurile heraldice. Prin desfiinţarea judeţelor, Prefectura se transformă în „Sfatul Popular al Raionului Râmnicu Sărat”, după cum vedem într-o imagine din anii ’50. Se anulează memoria colectivă a orăşenilor şi, în acelaşi timp, se inculcă mentalităţi în conformitate cu ideologia oficială. Anii ’50 i-au obligat pe oameni să se camufleze în haine proletare, salopete albastre, sandale, şepci ceferiste.


Palatul Administrativ la începutul anilor ’60. Se observă monumentul răscoalei de la 1907 şi – în lucarna din centrul cupolei – stema Republicii Populare Române


Un nou scuar apare în faţa Sfatului Popular. În mijlocul lui – obeliscul dedicat ţăranilor de la 1907


Anii ’70

Revenind la succesiunea fotografiilor cu palatul de secol XIX, observăm că de-a lungul timpului clădirea a pierdut unele ornamente, cel mai bun exemplu în acest sens fiind luminile, mai precis felinarele ce flancau intrarea monumentală, cu trepte de marmură. Ele au dispărut unul câte unul, începând probabil cu vremurile tulburi ale Primului Război Mondial. În anii ’70, două felinare din fier forjat sunt fixate pe perete, de o parte şi de alta a intrării. Sunt probabil felinarele smulse de la Casa Lupescu. Dispar şi de aici, cu destinaţie necunoscută. Azi, în locul frumoaselor felinare de odinioară (câte cinci pe fiecare stâlp), sunt două lămpi banale, în dezacord total cu arhitectura.
Aşadar, urmărind şi comparând imagini fotografice realizate la diverse intervale de timp, surprindem evoluţia (sau involuţia) urbanistică şi arhitecturală a unei zone semnificative a oraşului. Observând cu atenţie materialul iconografic, de la particular la general şi cronologic, ne putem răspunde la întrebări de genul: «Cum şi de ce s-a metamorfozat geografia urbană ?»

BULEVARDUL GĂREI

10/09/2010 17 comentarii

La rubrica „Din localitate”, GAZETA SĂTEANULUI inserează, în iunie 1894, următoarea ştire: „Aflăm că, în fine, s-a hotărât, definitiv de astă dată, construirea gărei lângă oraş, în apropiere de bariera Balta Albă !”. Proiectul viitoarei gări a Râmnicului va fi publicat, alături de un articol semnat de Ludovic Dolinski, în numărul din martie 1896 al publicaţiei. Noua gară va fi inaugurată, parţial, în iarna anului următor – 1897, un an de bun augur pentru urbea de pe Râmnic, în acelaşi an finalizându-se, la celălalt capăt al Bulevardului Gării, Palatul Administrativ şi de Justiţie, devenit în zilele noastre un simbol al localităţii. Fostul bulevard al Gării a fost tăiat la sfârşitul veacului al XIX-lea. Puţine mai amintesc astăzi de bulevardul de demult, pavat cu piatră cubică, cu trotuare largi şi felinare cu petrol lampant, nu prea înalte din pricina luminii slabe pe care o împrăştiau, străbătut de negustori ambulanţi ori doamne elegante ieşite la promenadă. Se mai păstrează câteva case de pe la începutul secolului trecut, cu odăi înalte şi ferestre mari, umbrite de copacii ce însoţesc bulevardul.
Imaginea de mai sus este luată din apropierea răscrucii cu Strada Ştefan cel Mare, spre apus. În fundal se distinge colţul de sud-est al Palatului Administrativ. Centrul de interes îl reprezintă cele două trăsuri, una care vine şi alta care se duce. Se adaugă negustorul ambulant oprit în mijlocul străzii, atent la omul cu camera obscură.
O imagine cu Bulevardul Gărei am postat la 20 aprilie 2010, Geografia judeţului Râmnicu Sărat, 1909. E vorba de o fotografie făcută din apropierea Palatului Administrativ, spre răsărit, cu gara în fundal.

REGELE, PRINŢUL ŞI PRINŢESA LA RÂMNICU SĂRAT

În toamna anului 1901, regele Carol I a fost preţ de câteva zile oaspetele judeţului Râmnicu Sărat. Cum pe aceste locuri s-au dat bătălii grele, Carol s-a gândit că ar fi binevenite nişte manevre militare desfăşurate tocmai în ţinutul greu încercat al Râmnicului.

Revista ilustrată enciclopedică „Gazeta săteanului” din 5/18 octombrie 1901 prezenta cititorilor desfăşurarea manevrelor militare din apropierea oraşului Râmnicu Sărat, un eveniment la care participa însuşi regele Carol I, însoţit de principele moştenitor Ferdinand şi principesa Maria.
„Manevrele au închipuit lupta a două armate, una care, venind din Moldova, după ce s-ar fi făcut stăpână şi peste fortificaţiile de la Focşani-Nămoloasa, ar căuta să apuce linia Ploieşti-Bucureşti şi să împresoare capitala ţării, Bucureşti. Bătălia cea mare s-a petrecut tocmai în judeţul Râmnicu Sărat şi cu această ocazie s-a putut arăta vlaga soldaţilor, bunătatea cailor, priceperea ofiţerilor de la cei mici până la generali. Majestatea Sa Regele şi Alteţa Sa Principele Moştenitor au rămas foarte mulţumiţi de manevre, scoţând din ele toate învăţăturile cuvenite.

Oraşul Râmnicu Sărat, locul unde s-a înfiinţat această revistă enciclopedică de popularizare, a avut onoarea prea deosebită de-a găzdui pe Majestatea Sa.”

Universul literar din 15 octombrie 1901 prezintă pe prima pagină întoarcerea trupelor la Râmnicu Sărat

„M. S. Regele a fost două zile oaspetele judeţului Râmnicu Sărat, găzduind în castelul de la Sihlea al Doamnei Elena C. Grădişteanu şi trei zile al oraşului Râmnicu Sărat, care în tot timpul a fost în sărbătoare. Aceasta cu prilejul manevrelor corpului al III-lea, împărţit în două armate deosebite, de nord şi de sud. Cu tot timpul potrivnic din cauza ploilor mari, şi tocmai pentru aceasta, izbânda manevrelor a fost mare. S-a învederat încă o dată cât e de rezistent soldatul român şi că România nu trebuie să regrete marile sacrificii ce face cu armata sa.
Râmnicenii pot fi mândri de cinstea ce li s-a făcut şi nu vor uita niciodată binevoitoarea atenţiune a iubitului nostru Rege, care le-a arătat cu toate ocaziunile mulţumirea sa.”
Regele a sosit la Râmnic în după-amiaza zilei de 28 septembrie, de la Sihlea. Primirea a fost strălucită. Din gară suita regală a mers la catedrala oraşului, unde P.S.S. Episcopul Dionisie al Buzăului a oficiat un Te-Deum, după care a descins la casa lui Constantin Lupescu, primarul Râmnicului. A urmat vizita la gimnaziul de băieţi Vasile Boerescu (actualul Colegiu Al. Vlahuţă), la spitalul judeţean şi la penitenciarul judeţului. De-a lungul străzilor împodobite cu arcuri de triumf şi steaguri, mulţimea aclama pe suveran.

În seara zilei de 29 septembrie, Regele a oferit un banchet în salonul Prefecturii. Au luat parte Principele Ferdinand; Alteţa Sa Regală Principele ereditar de Saxa-Meiningen; Excelenţa Sa Baronul Dr. de Frege-Weltzien, vice-preşedintele Reichstagului German, marele agronom din Abtnaudorf de lângă Leipzig, care voiajează cu Baroneasa – soţia sa şi d-şoara de Frege, la Constantinopol; ataşaţi militari ai marilor puteri; Dimitrie Sturdza, preşedintele consiliului de miniştrii şi ad-interim la resbel; Ion I. C. Brătianu, ministrul lucrărilor publice; senatorii şi deputaţii judeţului Râmnicu Sărat, prefectul şi primarul. Numărul participanţilor a fost de 120.

Tincuţa Lupescu, fiica primarului Constantin Lupescu, l-a primit pe rege oferindu-i un buchet de flori

Duminică, 30 septembrie, Regele a vizitat şcolile şi Primăria. La ambele şcoli, Majestatea Sa Regele a fost întâmpinat de prefectul judeţului şi de primarul oraşului, de corpul profesoral, iar elevii au cântat imnul regal.
După defilarea de la marginea oraşului, dincolo de gara cea nouă, Regele „a plecat mulţumit de izbânda manevrelor şi plăcut impresionat de chipul cu totul strălucit cum, cu drag, l-a serbat micuţul dar curatul orăşel Râmnicu Sărat, a cărui întreagă populaţie, în aceste zile şi în cele precedente, n-a avut altă grijă decât de a face o primire frumoasă celor ce le-au adus marea cinste de a fi oaspeţi trei zile.”
În aceeaşi zi, regele a plecat spre Sinaia „mulţumit de izbânda manevrelor şi plăcut impresionat de chipul cu totul strălucit cum, cu drag, l-a serbat micuţul, dar curatul orăşel R.-Sărat”.

Prima carte poştală militară, considerată întreg poştal prin faptul că nu necesita francarea.
Din ea aflăm că reşedinţa Lupeştilor a beneficiat de lumină electrică pe durata şederii regelui.

Cu prilejul vizitei regale, s-au editat mai multe cărţi poştale ilustrate cu manevrele militare. Cel care a editat aceste ilustrate a fost farmacistul Alexandru Iteanu, imaginile fiindu-i puse la dispoziţie de fotograful bucureştean S. Korn, cel care l-a însoţit pe rege în judeţul Râmnicu Sărat.