Arhiva

Posts Tagged ‘geografie’

PSEUDOTRATAT DE ARHITECTURĂ VECHE RÂMNICEANĂ

Am evadat din nou în trecutul oraşului, în acele oaze conservatoare ale unor timpuri de mult apuse, în care gustul pentru frumos se manifesta în arhitectura caselor din mahalaua centrală a oraşului de pe Râmnic. Am regăsit o perioadă în care ornamentul era la mare cinste, nu un ingredient anacronic al arhitecturii, aşa cum din păcate este considerat azi de majoritatea arhitecţilor de la noi. Dincolo de Carpaţi, utilizarea ornamentului a încetat să fie asociată cu pastişa şi prostul gust. Când vom trece şi noi Carpaţii?
Mi-am continuat aşadar itinerariile de pieton neofit într-ale arhitecturii prin geografia de ieri a oraşului. Ca de fiecare dată am descoperit lucruri noi, ascunse privirii celor mai mulţi dintre râmniceni, preocupaţi doar să se deplaseze din punctul A în punctul B, fără a ridica privirea din trotuar. Multe se pot învăţa din aceste „excursii” prin geografia de altădată a târgului. În ciuda distrugerilor suferite, Râmnicul ascunde încă nebănuite lecţii ale trecutului, pe care nu le dezvăluie decât celor ce au răbdarea şi curiozitatea necesară să contemple o casă de acum un veac, un foişor, o marchiză cu sticlă colorată, o cornişă, un ancadrament, un arc, un grilaj, o copertină.
De fiecare dată când ies la vânătoare de ornamente, nu pot să le adresez un gând „bun” celor care-şi bat joc de arhitectura veche. Casa lui Nicu Protopopescu (primar între 1928-1929) s-a transformat într-un hotel dublat de restaurant-bar în care băieţii cu bani îşi petrec nopţile, iar casa lui Ienache Zamfirescu (primar între 1888-1890 şi 1891-1892) a fost epurată de ornamente de un prosper om de afaceri. Curios e că nimeni nu ia atitudine împotriva unor astfel de fapte, distrugerile fiind acceptate cu seninătate şi – uneori – încurajate.
Mi-aduc aminte ce-am citit în biblioteca Institutului de Arhitectură din Bucureşti despre Petre Antonescu, arhitectul originar din orăşelul nostru, anume că întotdeauna călătorea cu blocul de schiţe, inspirându-se în proiectarea noilor imobile din vechea arhitectură medievală românească. Oare câţi dintre arhitecţii de azi, mânaţi de foamea de bani, călătoresc însoţiţi de blocul de schiţe ori măcar de un aparat foto? Câţi mai caută surse de inspiraţie în vechea arhitectură românească? Mă tem că răspunsul este dezamăgitor.


Detaliu de cioplitură pe fusul unei coloane de la pridvorul bisericii „Adormirea” din Râmnicu Sărat


Cioplitură nouă imitând maniera medievală; coloană înlocuită la pridvorul bisericii „Adormirea”


Monograma lui Petruş Gheorghiu – magazin de coloniale, delicatese şi băuturi, asortat în permanenţă cu cele mai bune şi ieftine articole de concurenţă, zilnic brânzeturi proaspete, preţuri mai convenabile ca oriunde (reclamă interbelică)


Finiale de acoperiş pe Str. C. Brâncoveanu


Casă pe Str. C. Brâncoveanu


Casa Stavri Jugureanu (Str. C. Brâncoveanu) – foişor neoromânesc


Aticul bogat decorat al unei case de pe Str. Ştefan cel Mare


Casă în stil modernist pe Str. Ştefan cel Mare

Anunțuri

GEOGRAFIA JUDEŢULUI RÂMNICU SĂRAT, 1929-1930

Revin asupra manualului de geografie al judeţului, dar de data asta prezint manualul de la sfârşitul anilor ’20, pentru clasa a II-a primară, avându-l drept autor pe institutorul Ion Enescu, acelaşi care la începutul veacului XX a întocmit primul manual de geografie al judeţului Râmnicu Sărat.
În 1929, manualul ajunge la ediţia XXI şi este tipărit în 5000 de exemplare în tipografia evreului Leon Svorene.
După portretul regelui Mihai I, urmează „Sfaturi împotriva beţiei”; unul dintre ele spune: „Copii, rachiul să nu atingă buzele voastre, căci el este otrava care înnebuneşte şi omoară”.
Urmează, ca şi la ediţiile mai vechi, „Punctele cardinale pe cer”, „Planul şcolii”, „Împrejurimile şcolii”, „Casele şi locurile din vecinătatea şcolii”, „Casa părintească”, „Familia”. Apoi, şcolarii sunt invitaţi la plimbare: în sat, în oraşul Râmnicu Sărat, afară din sat (sau din oraş).

Trimestrul al II-lea debutează cu descrierea satului Puieşti, după care urmează caracterizarea oraşului Râmnicu Sărat. Pe planul oraşului, se constată unele modificări ale numelor străzilor. Astfel, faţă de ediţia din 1909, Str. Tudor Vladimirescu se numeşte acum M. Cogâlniceanu; Str. Independenţei – Str. Spătarul Cantacuzino; Str. Regală – Str. C. Brâncoveanu; Bd.Justiţiei – Bd. Prefecturii; Bd. Libertăţii – Bd. M. Basarab. Oraşul are la finalul deceniului trei „patru şcoli primare de băieţi, trei de fete, o şcoală mixtă şi două grădini de copii mai mici de şapte ani”. De asemenea, „un liceu de băieţi şi unul de fete, unde se duc copiii să înveţe carte, după ce au terminat clasele primare”. Se adăugau o şcoală normală, „unde băieţii învaţă pentru a se face învăţători”, o şcoală profesională, una de meserii şi una de agricultură, în localul fostei gări. Tribunalul şi Prefectura se aflau pe Bulevardul Niculeştilor (azi N. Bălcescu), nume datorat boierilor Niculeşti pe ale căror vechi proprietăţi s-a construit Palatul Administrativ şi de Justiţie.


Un alt capitol prezintă deosebirile dintre oraş şi sat. De aici, extragem o idee etnografică: „Îmbrăcămintea orăşenilor se deosebeşte de a sătenilor. Adevărata îmbrăcăminte românească este a sătenilor, mai ales a celor de la munte”.
Pe trimestrul al III-lea, elevii învăţau judeţele vecine, harta judeţului Râmnic, noţiuni de geografie umană şi economică.


Aşadar, un manual în spiritul conceptului fundamental al „orizontului local”, despre care vorbea Simion Mehedinţi, unitatea de măsură a tuturor fenomenelor geografice: „Cu cele văzute în apropiere, măsurăm tot ce auzim despre alte ţări” (S. Mehedinţi – Introducere în geografie, pentru clasa I secundară, ed. a III-a, Ed, Socec, Bucureşti, 1934-1935, coperta I). Acelaşi geograf milita pentru manuale întocmite după chipul şi asemănarea şcolarului român (nu există elev internaţional, iar geografia nu e o ştiinţă abstractă ca algebra). Din acest punct de vedere, Mehedinţi se află în totală contradicţie cu unii „geografi” actuali care impun decentrismul – o predare echilibrată şi o comparare a zonelor apropiate şi îndepărtate şi evitarea centralismului naţional sau continental. Dornici să se alinieze la directivele internaţionale, „geografii” de azi adoptă modele străine de tradiţia învăţământului geografic românesc. Trist e că mulţi dintre ei nu l-au citit pe Mehedinţi, altfel n-ar fi vorbit de „evitarea centralismului naţional şi continental”.

ŞTEFAN D. POPESCU (1863-1911)

14/04/2010 2 comentarii

Prin 1894, directorul Gimnaziului de Băieţi „V. Boerescu” din Râmnicu Sărat era un anume Ştefan D. Popescu, profesor de matematici. Cine era acest personaj al cărui nume elevii îl pot citi pe placa de marmură din holul actualului Colegiu Naţional „Al. Vlahuţă”? Ştefan D. Popescu s-a născut la Râmnicu Sărat la 30 martie 1863. După ce a absolvit cursurile şcolii primare din Râmnicu Sărat, a urmat cursurile Liceului „Matei Basarab” din Bucureşti, susţinând examenul de Bacalaureat în Litere şi Ştiinţe la Universitatea din Bucureşti, în anul 1884. Înscriindu-se la Facultatea de Matematică şi Ştiinţele Naturii, în anul 1889 obţine Certificatul de aptitudine şi i se conferă diploma de licenţiat în matematici. După ce a predat matematicile la Liceul „Matei Basarab” din Bucureşti şi la Gimnaziul din Târgovişte, în anul 1894 devine profesor de matematici şi director al Gimnaziului clasic din Râmnicu Sărat. Deşi s-a preocupat de didactica matematicilor, efectuând şi un interesant experiment novator, a manifestat interes deosebit şi pentru geografie, în 1899 a obţinut, prin concurs, o bursă pentru a studia geografia în străinătate. În perioada 1899 – 1903 a studiat geografia la universităţile din Leipzig şi Berlin, sub conducerea lui Friedrich Ratzel şi Ferdinand von Richthofen, obţinând titlul de doctor cu o teză asupra istoricului formării văii superioare a Oltului.

Gimnaziul clasic din Râmnicu Sărat

Numit profesor de matematici la Şcoala Normală „Vasile Lupu” şi profesor de geografie la Liceele comerciale din Iaşi, în anul 1904, în urma examenului de abilitare, este numit docent universitar în specialitatea geografie. La 13 aprilie 1904 deschide cursul liber de geografie la Universitatea din Iaşi. Deschiderea cursului de geografie a coincis cu desfăşurarea, la Iaşi, a lucrărilor primului Congres al profesorilor de geografie din România. Lecţia inaugurală – Locul geografiei între ştiinţe, însemnătatea ei educativă – a fost ţinută de Ştefan D. Popescu în cadrul acestui Congres, la 13 aprilie 1904. În 1908 devine profesor suplinitor şi apoi profesor titular al Catedrei de Geografie. A predat cursuri de geografie la Universitate şi la Seminarul Pedagogic al acesteia şi a publicat lucrări de geografie matematică şi de geografie regională. A fost numit de minister ca delegat în Comisiunea Polară Internaţională, în 1911 fiind delegat să participe la Congresul Internaţional de Geografie, dar decesul prematur i-a curmat activitatea la 5 septembrie 1911.