Archive

Posts Tagged ‘Gimnaziul „V. Boerescu”’

PROFESORUL DUMITRU P. MAZILU

25/04/2011 6 comentarii

În 1909 sosea la Râmnic un tânăr de 24 de ani, proaspăt absolvent de Litere. Primul drum l-a făcut la Chircu, boierul conservator din centrul oraşului, pe Strada Carol. Auzise despre el încă din copilărie, la răzeşii de pe Valea Milcovului. Tatăl său, junimist încă de pe băncile seminarului şi cititor zilnic al „Epocei” lui Nicu Filipescu, obişnuia adesea să spună: „La Râmnic, doi oameni acătării: Doctorul Blazianu şi Chircu”. Ambii conservatori.
Tânărul se numea Dumitru P. Mazilu, era născut la Broşteni şi, după absolvirea Liceului „Unirea” din Focşani şi a Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, venea la Râmnic, profesor titular de limba română, drept şi istorie la Gimnaziul „V. Boerescu” (unde a rămas până în 1916). Între 1908 şi 1909 îşi satisfăcuse stagiul militar la Regimentul 9 Infanterie. În 1906 îşi luase licenţa în drept, iar în 1908 pe cea în litere şi filozofie. A fost pe rând profesor, avocat, revizor şcolar al judeţului Râmnicu Sărat.

Între 1912 şi 1914 a scos la Râmnic ziarul „Lumina”, cu o întrerupere în 1913 datorită campaniei militare din Dobrogea. A participat la campanie cu gradul de sublocotenent, în Regimentul 49 Infanterie, iar în perioada 1916-1918 la Războiul Întregirii Neamului. În 1917 a fost avansat la gradul de căpitan. În toamna anului 1918 a primit numirea de profesor de limba română la şcolile militare de Infanterie şi Administraţie din Bucureşti.


Dumitru P. Mazilu (primul din stânga) împreună cu Menelas şi Radu Chircu, în faţa Prefecturii

În iunie 1918 a fost ales de către Colegiul III al Ţărănimii din Partidul Junimist-Conservator ca deputat în Parlamentul de la Iaşi din partea judeţului Râmnicu Sărat. În cursul anului 1919 (martie-decembrie), împreună cu profesorul Simion Mehedinţi, a editat revista „Munca”, în acelaşi an fiind ales membru titular al Societăţii Regale Române de Geografie.
În perioada 1919-1932 a fost profesor de limba română şi ştiinţe economice la Şcoala Superioară de Război. Între 1935 şi 1938 a fost şeful Organizaţiei P.N.Ţ. de Râmnicu Sărat.
Student al lui Titu Maiorescu şi Simion Mehedinţi, s-a remarcat printr-o aleasă cultură, dragoste de neam şi ţară. A desfăşurat o bogată activitate publicistică. Mircea Eliade îl evocă în Memoriile sale ca un profesor de mare valoare care i-a descoperit înclinaţiile literare.
În anul 1926 s-a căsătorit la Râmnicu Sărat cu Tinca Lupescu (1895-1982), nepoata lui Gheorghiţă Lupescu, primul preşedinte al Clasei Ţăranilor în Divanul Ad-Hoc al Ţării Româneşti (1857). În acelaşi an cumpără un teren de vreo sută şi ceva de hectare în comuna Poenarii-Vulpeşti, la 38 km de capitală. „Aici, după socotelile mele de la vremea aceea, urma să-mi adăpostesc bătrâneţile şi să-mi închei viaţa, cât mai târziu cu putinţă. Surmenat, probabil, şi cu unele începuturi de tulburări cardiace, încă din 1932 a trebuit să mă stabilesc la ţară”.
În noaptea de 1-2 martie 1949 este ridicat din mijlocul a tot ceea ce crease şi, „cu o biată valiză de mână, cu un rând de schimburi şi hrană rece pe două zile” este trimis cu domiciliul obligatoriu la Focşani, după care în aprilie 1952 este arestat din nou şi dus la Canalul Dunăre-Marea Neagră, de unde este eliberat în vara anului 1954. Reîntors în capitală după un surghiun de cinci ani, „timp în care n-am fost nici judecat, dar nici măcar anchetat pentru vreo vină cât de vagă”, munceşte ca zilier la arhivele Ministerului Învăţământului. Moare la 30 ianuarie 1964 din pricina frigului.

În februarie 1953, deţinutul politic Dumitru P. Mazilu, de la Colonia „Peninsula”, comuna Valea Neagră, judeţul Constanţa, trimitea următoarea scrisoare familiei sale, domiciliată în Bucureşti:

Tincuţa dragă şi dragi copii,

Încântat că mă pot, în sfârşit, adresa vouă direct, vă îmbrăţişez cu nespus drag şi vă strâng la piept adânc înduioşat de toate delicatele voastre atenţiuni. Să trăiţi. Am primit tot; îmbrăcăminte şi medicamente, nu-mi mai trimiteţi. Alimente (trimiteţi, n.n.): 5 kg netto lunar: pâine, zahăr, brânză, marmeladă (când nu se va putea, miere cu nuci pisate – divină), cărnuri nu, nici alimente de lux; ţigări „Mărăşeşti”. Şi câteva căpăţâni de usturoi. Boala mea n-a mai facut nici un progres şi sunt destul de sănătos ca să pot spera. Scrieţi-mi lunar.

Cu toate gândurile numai la voi, Tata

SALUTĂRI DIN RÂMNICU SĂRAT

29/03/2011 6 comentarii

Azi am pus mâna pe o piesă rară. O carte poştală ilustrată din perioada de pionierat a acestor bucăţi de hârtie devenite azi obiecte de colecţie. Ce înseamnă „perioada de pionierat”? Epoca de la sfârşitul veacului al XIX-lea, până la 1900, atunci când vederile purtau inscripţia: „Salutări din…” ori „Souvenir de la…”. Imaginea nu ocupa întreaga faţă recto, pentru a lăsa loc mesajului. Faţa verso era rezervată doar adresei destinatarului, tot aici aplicându-se timbrul. În cazul ilustratei „Salutări din Rîmnicu Sărat” (cu „î” din „i”), pe faţa recto regăsim două imagini, una cu Strada Carol I (azi T. Vladimirescu), cealaltă cu Str. Victoriei, rămase şi azi principalele artere de promenadă ale oraşului. Mesajul: „Primiţi mii de complimente de la fosta d-voastră elevă care nu vă va uita niciodată” (Constanţa Criandofil). Tot pe aversul ilustratei este trecută Editura Librăriei Ioan Spânu. Ştampila de pe faţa verso are data 23 iunie 1900, iar timbrul (5 bani) poartă efigia regelui Carol I. Aşadar, imaginile datează de la sfârşitul secolului XIX. Mărunt consumator de evenimente, peticul de carton ilustrat de acum un veac şi ceva are valoare de izvor şi furnizează adeseori informaţii preţioase.
La cumpăna veacurilor XIX şi XX, oraşul de pe Râmnic era de aproape jumătate de secol capitala unui judeţ de la curbura Carpaţilor, fără să atingă totuşi hotarul montan cu Austro-Ungaria. La data când anonimul fotograf a imortalizat cele două străzi, oraşul beneficiase de un import de civilizaţie apuseană, graţie preocupărilor urbanistice din vechiul regat. Cum scriam şi-n cartea „Râmnicu Sărat – itinerar subiectiv”, modernizarea oraşului a fost înlesnită de o serie de tineri edili, umblaţi prin ţările apusului, unii dintre ei având o aleasă cultură: Costache Zamfirescu, Toma Bagdat, Iosef Oroveanu, Pavel Robescu, Octaviu Blasianu, Vasile Cristoforeanu, Sava Gherghiceanu, Constantin Lupescu, Vespasian Pella.
Fotografiile de pe ilustrata de secol XIX sunt, până acum, cele mai vechi scene de stradă din colecţia mea. Sunt cu atât mai valoroase cu cât, în acele vremuri, deşi exista un atelier fotografic la Râmnic, deţinut de Bernhardt Moorys, acesta din urmă se mulţumea cu portretele din atelierul de pe Strada Carol. Nepreţuit gând ar fi avut Moorys dacă ar fi ieşit într-o zi, cu cutia şi vălul negru în spinare pe străzile oraşului, să fotografieze casele, prăvăliile, mahalalele, aşa cum erau ele pe la isprăvitul veacului XIX. Nepreţuit gând!…


Şcoala de Băieţi Nr. 3 şi Gimnaziul de Băieţi „V. Boerescu”

În prima imagine, cea de pe Strada Carol, fotograful a luat în vizor cele mai vechi şi impozante clădiri. Vorba vine „a luat în vizor”, pentru că – pe atunci – aparatele nu prea aveau vizor. Se foloseau aparate de format mare construite cu meşteşug, din lemn de esenţă rară – abanos, mahon, teck sau trandafir – cu piese metalice din bronz şi alamă, iar burduful din piele fină de cea mai bună calitate. Se foloseau câteva formate de plăci şi obiective cu distanţe focale diferite. Manipularea aparatului era complicată, o singură imagine necesitând mai multe operaţii. Expunerea rămânea la dispoziţia fotografului. Contau experienţa, inspiraţia, simţul acestuia. Mânuirea unei astfel de camere obscure lăsa suficient timp potenţialilor trecători să se aranjeze şi să pozeze „ca la fotograf”. De bună-seamă, prezenţa unui fotograf aplecat asupra cutiei sale de lemn era o raritate în acele timpuri.
Fotografia este una „didactică”, ambele imobile adăpostind şcoli. În prim-plan este Şcoala de Băieţi Nr. 3 (funcţionează în acest local de la 1 septembrie 1895), iar în plan îndepărtat, Gimnaziul „V. Boerescu” (funcţionează aici din 1893). În prezent, cele două clădiri sunt legate printr-un vestibul şi adăpostesc Colegiul Naţional „Al.Vlahuţă”. Exact în perioada când a fost făcută fotografia, N. Iorga, în trecere prin oraş, îşi nota impresiile: „[…] iată o şcoală primară frumuşică şi lângă ea gimnaziul curat ca un pahar; e despărţit de stradă printr-o grădiniţă îngrijită”. Gardul din fier forjat cu stâlpi de cărămidă aparentă rezistă (cu greu) şi astăzi, dovadă trăinicia lucrului bine făcut. În prim-plan, se observă un colţ din parcul grădinii publice, cu împrejmuire de lemn. Deci, grilajul şcolilor e mai vechi decât cel al grădinii. Corpurile de iluminat stradal turnate în fontă au dispărut de mult din geografia oraşului, fiind înlocuite cu stâlpi oribili de beton, numai buni de lipit afişe electorale. Timizi, oamenii stau la distanţă de fotograf, miraţi de ineditul momentului. Scena e puţin animată.


Strada Victoriei – inima oraşului Râmnicu Sărat

Cea de-a doua fotografia surprinde un crâmpei din agitaţia arterei comerciale a oraşului, strada meseriilor liberale, a prăvăliilor, strada care polariza viaţa economică şi culturală a urbei, boema de odinioară. Imaginea e luată din apropierea răscrucii cu Strada Primăriei (azi Primăverii), spre nord-vest. O plimbare pe această stradă era cu adevărat plăcută, ochiul trecătorului fiind atras de faţadele caselor negustoreşti ridicate în a doua jumătate a veacului XIX. Erau case cu prăvălia sau cârciuma la parter şi camerele de locuit la etaj, înguste la faţadă şi desfăşurate în adâncime. Balcoanele din fier forjat înnobilau faţadele, neputând fi găsite două modele identice. De teama hoţilor, vitrinele erau acoperite în timpul nopţii cu obloane metalice. Ridicarea lor dimineaţa era cel dintâi semn că proprietarul s-a trezit şi îşi aşteaptă muşteriii.
Artistul fotograf s-a instalat în mijlocul oamenilor. Spre deosebire de prima imagine, râmnicenii de aici sunt mai îndrăzneţi, apropiindu-se de obiectiv. În mijlocul cadrului, un adult în costum cu pălărie, însoţit de doi copii, nu scapă ocazia de a fi imortalizat. Nu departe de ei, alţi târgoveţi cu ochii aţintiţi spre cutia magică. Ei sunt „eroii” ce însufleţesc fotografia. Cunoscuţi sau anonimi, bogaţi ori săraci, sunt concitadinii noştri de peste timp care, fără să ne vorbească, ne spun multe despre viaţa lor de acum o sută de ani. O viaţă ce curgea încet şi liniştit, trăită în centrul urbei, ori în mahalalele mizere de la periferie, o existenţă a cărei monotonie nu era întreruptă decât de războaie ori cutremure.