Archive

Posts Tagged ‘grădina publică’

GRĂDINA PUBLICĂ, 193…

22/11/2011 1 comentariu

Anul 193… E o zi de vară, iar un fotograf s-a oprit în grădina publică a unui mic oraş de provincie, capitala unui judeţ de la curbura Carpaţilor. E amiază şi grădina e toropită de văpaia anotimpului, iar puţinii orăşeni pe care miezul zilei i-a prins în grădină caută umbra şi răcoarea. În mijlocul unu petic de verdeaţă şi a unui havuz, o ţâşnitoare pricăjită împrăştie câţiva stropi de apă. În rest, uscăciune. În ciuda caniculei, fotografii au succes. În decor văratic, ascuns îndărătul unui aparat de format mare cu burduf ori a unui modern „Leica”, omul cu camera obscură vânează (mai ales la sărbători) râmniceni dornici să-şi imortalizeze chipul. Fotograful are succes deoarece, spre deosebire de pictură, fotografia se poate acoperi de sărutări şi se poate trimite în plic persoanei iubite.
La bufetul teatrului, câţiva muşterii fac politică la o „delicioasă bere Bragadiru”. Liberali sau conservatori, regalişti ori republicani, cu toţii se bucură de licoarea rece şi de umbra zidurilor vechiului Teatru Comunal. Dacă e duminică, fanfara Regimentului de Infanterie din oraş le-ncântă auzul.
Cu mulţi ani în urmă, Emilian Constantinescu, fost absolvent al gimnaziului de băieţi din oraş, revine în oraş şi „fotografiază” în cuvinte grădina publică. Să-i dăm cuvântul:

După câţiva ani de aspră rătăcire prin alte meleaguri ale ţării, venisem – în vara aceasta – pentru un popas mai îndelung în oraşul copilăriei.
Mişcat de freamătul impresiilor şi obosit, parcă, de povara amintirilor m-am aşezat pe o bancă din grădina publică. După-amiaza era senină, caldă şi însorită. Din când în când câte o frunză se clătina şi cădea, cu zgomot molcom, la pământ.
Încet, încet, aleea, pustie la venirea mea, începu să se însufleţească. Singuratici sau în grup, râmnicenii îşi făceau plimbarea cotidiană.
Nu m-a cunoscut şi n-am cunoscut pe nimeni. Era lumea cea nouă, ce se ridicase în răstimpul lipsei mele. Astfel grădina, în aparenţă aşa de animată, era pustie pentru mine. Şi-atunci, în amarul izolării, au prins să se înfiripe icoane din altă vreme, figuri trecute demult în lumea rece a umbrelor. Mă vedeam şi eu, copil sau adolescent, pe aceeaşi bancă, pe aceeaşi alee, dar în alt decor, sub privirea altor ochi.

Mulţumiri distinsei doamne Nicoleta Leu, cea care mi-a pus la dispoziţie imaginile.

PRIVIGHETOAREA DIN RÂMNICU SĂRAT

09/07/2011 5 comentarii

O privighetoare a avut fantezia să-şi facă cuib în grădina publică din Râmnicu Sărat, acum două luni. Trilurile ei superbe au stârnit la o sumă de persoane dorinţa de a o poseda. Aşa se întâmplă şi cu persoanele care adesea sunt comparate cu privighetorile. Deosebirea e numai că pe o privighetoare veritabilă nu poţi s-o ademeneşti cu parale. Râmnicenii amatori au întins deci laţuri, pentru ca prin curse perfide să puie mâna pe privighetoare.
Ce se întâmplă? Aflând despre aceste manopere frauduloase, d. dr. Dobreanu, primarul oraşului, a dat ordin la doi gardişti ca să privegheze pe privighetoare, să o urmărească pas cu pas şi să nu îngăduie să fie făcută prizonieră.
De două luni de zile sergenţii de oraş îşi îndeplinesc conştiincios această unică şi originală însărcinare. Când privighetoarea zboară dintr-un pom într-altul, cei doi cerberi aleargă după ea şi n-o slăbesc din ochi.
Această privighetoare costă până acum comuna Râmnicu Sărat 160 de lei, socotind a 40 de lei pe lună leafa unui gardist. Scump dar face, căci orchestra naţională sau o muzică militară în grădina publică ar fi costat mult mai mult şi ar fi cântat mult mai prost. „No, che tare-i minunate!”, a exclamat d. dr. Dobreanu, care e „frache ghe ghincolo”, făcând această socoteală din care reiese până la evidenţă modul părintesc cum administrează d-sa averea municipală.
Sunt însă unele guri rele din opoziţie care, vorbind de cazul cu privighetoarea din grădină, nu se sfiesc să parodieze astfel o cunoscută romanţă:

Privighetoarea din grădină
Nu ştiu ce-a vrut să înţeleagă,
Când mi-a şoptit cu duioşie
Primarul n-are mintea-ntreagă
Cu ce delir, cu ce ardoare,
El mă păzeşte, cum vedeţi,
Căci el vrea o privighetoare
Cu-ai lui sticleţi, cu-ai lui sticleţi.

Ghiţă, „Furnica”, mai 1905

MONUMENTUL INDEPENDENŢEI

09/05/2011 1 comentariu

În grădina publică, pe o alee ce duce spre toaleta publică, supravieţuieşte un monument dedicat INDEPENDENŢEI. De aproape o sută de ani, înfruntă netrebnicia balcanică, mediocritatea şi provincialismul unui târg decrepit, unde grija faţă de monument, memorie, moştenire şi perpetuare este sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire. Cioplit dintr-o bucată de calcar, monumentul reclamă un „facelift”, ca să să folosesc un termen la modă. Numai că nimeni nu se-nghesuie să facă asta. Aşa cum nimeni nu se gândeşte că monumentul trebuie amplasat în altă parte pentru a fi cu adevărat pus în valoare. Nu pe aleea spre latrina publică este locul monumentului care-i aminteşte pe eroii din Războiul de Independenţă! Oare căciularii de la 1877 nu merită un loc mai bun?

Azi, la 134 de ani de la dobândirea INDEPENDENŢEI, am mers în grădina publică să fotografiez monumentul. Înnegrită de ani, piatra şi-a pierdut strălucirea de altădată. Printre păpădiile grădinii, e o stâncă roasă de ploile şi zăpezile de peste timp. Calcarul e măcinat, iar soclul e neglijent văruit acum câţiva ani de un ţigan care-şi ţinea căluşeii în apropiere. În apropiere, câteva eleve se hârjonesc adresându-şi vorbe „dulci”, cu trimitere la organele genitale… Sunt în primul an la colegiul din apropiere. După ce pleacă, se apropie un grup de elevi de la aceeaşi şcoală. Risc o întrebare legată de ziua de 9 Mai. Linişte, fetele şi băieţii nu ştiu ce reprezintă. Îi întreb de Monumentul Independenţei. Bănuiesc doar că ar putea fi cel lângă care ne aflam. Unul singur, venit mai târziu, a auzit de Independenţă.


Liceeni care nu ştiu că la 9 MAI 1877 ţara în care s-au născut a devenit independentă.

Mă opresc aici. Nu trag concluzii. Nu spun cum arată astfel de monumente în alte ţări şi ce se întâmplă la aniversarea neatârnării. Vă spun doar că, dacă treceţi prin grădina publică şi aveţi oarece nevoi fiziologice, nu uitaţi că în drum spre WC e un monument. Al INDEPENDENŢEI ROMÂNIEI.