Arhiva

Posts Tagged ‘Ion Enescu’

GEOGRAFIA JUDEŢULUI RÂMNICU SĂRAT, 1929-1930

Revin asupra manualului de geografie al judeţului, dar de data asta prezint manualul de la sfârşitul anilor ’20, pentru clasa a II-a primară, avându-l drept autor pe institutorul Ion Enescu, acelaşi care la începutul veacului XX a întocmit primul manual de geografie al judeţului Râmnicu Sărat.
În 1929, manualul ajunge la ediţia XXI şi este tipărit în 5000 de exemplare în tipografia evreului Leon Svorene.
După portretul regelui Mihai I, urmează „Sfaturi împotriva beţiei”; unul dintre ele spune: „Copii, rachiul să nu atingă buzele voastre, căci el este otrava care înnebuneşte şi omoară”.
Urmează, ca şi la ediţiile mai vechi, „Punctele cardinale pe cer”, „Planul şcolii”, „Împrejurimile şcolii”, „Casele şi locurile din vecinătatea şcolii”, „Casa părintească”, „Familia”. Apoi, şcolarii sunt invitaţi la plimbare: în sat, în oraşul Râmnicu Sărat, afară din sat (sau din oraş).

Trimestrul al II-lea debutează cu descrierea satului Puieşti, după care urmează caracterizarea oraşului Râmnicu Sărat. Pe planul oraşului, se constată unele modificări ale numelor străzilor. Astfel, faţă de ediţia din 1909, Str. Tudor Vladimirescu se numeşte acum M. Cogâlniceanu; Str. Independenţei – Str. Spătarul Cantacuzino; Str. Regală – Str. C. Brâncoveanu; Bd.Justiţiei – Bd. Prefecturii; Bd. Libertăţii – Bd. M. Basarab. Oraşul are la finalul deceniului trei „patru şcoli primare de băieţi, trei de fete, o şcoală mixtă şi două grădini de copii mai mici de şapte ani”. De asemenea, „un liceu de băieţi şi unul de fete, unde se duc copiii să înveţe carte, după ce au terminat clasele primare”. Se adăugau o şcoală normală, „unde băieţii învaţă pentru a se face învăţători”, o şcoală profesională, una de meserii şi una de agricultură, în localul fostei gări. Tribunalul şi Prefectura se aflau pe Bulevardul Niculeştilor (azi N. Bălcescu), nume datorat boierilor Niculeşti pe ale căror vechi proprietăţi s-a construit Palatul Administrativ şi de Justiţie.


Un alt capitol prezintă deosebirile dintre oraş şi sat. De aici, extragem o idee etnografică: „Îmbrăcămintea orăşenilor se deosebeşte de a sătenilor. Adevărata îmbrăcăminte românească este a sătenilor, mai ales a celor de la munte”.
Pe trimestrul al III-lea, elevii învăţau judeţele vecine, harta judeţului Râmnic, noţiuni de geografie umană şi economică.


Aşadar, un manual în spiritul conceptului fundamental al „orizontului local”, despre care vorbea Simion Mehedinţi, unitatea de măsură a tuturor fenomenelor geografice: „Cu cele văzute în apropiere, măsurăm tot ce auzim despre alte ţări” (S. Mehedinţi – Introducere în geografie, pentru clasa I secundară, ed. a III-a, Ed, Socec, Bucureşti, 1934-1935, coperta I). Acelaşi geograf milita pentru manuale întocmite după chipul şi asemănarea şcolarului român (nu există elev internaţional, iar geografia nu e o ştiinţă abstractă ca algebra). Din acest punct de vedere, Mehedinţi se află în totală contradicţie cu unii „geografi” actuali care impun decentrismul – o predare echilibrată şi o comparare a zonelor apropiate şi îndepărtate şi evitarea centralismului naţional sau continental. Dornici să se alinieze la directivele internaţionale, „geografii” de azi adoptă modele străine de tradiţia învăţământului geografic românesc. Trist e că mulţi dintre ei nu l-au citit pe Mehedinţi, altfel n-ar fi vorbit de „evitarea centralismului naţional şi continental”.

Scóla primară de băeţi din R. Sărat

08/03/2010 6 comentarii

La începutul secolului XX, datorită tehnicii din ce în ce mai avansate în domeniul reproducerilor, capătă o largă circulaţie cărţile poştale ilustrate. Ele veneau în întâmpinarea nevoii de comunicare a oamenilor acelor timpuri. Câteva gânduri însemnate pe aversul ori pe reversul unei vederi micşorau distanţa dintre expeditor şi destinatar, dezvăluindu-i celui din urmă o secvenţă vizuală a locului de unde era trimisă.

Iată o ilustrată clasică, expediată în 1903 la Arnay le Duc, un oraş din departamentul Bourgogne din estul Franţei. Ilustrata are faţa verso rezervată doar adresei destinatarului, mesajul fiind semnat pe spaţiul liber al feţei recto, unde de fapt e imaginea, care nu ocupă întreaga suprafaţă. Cartea poştală a fost expediată de la Sihlea de un reprezentant al boierilor Grădişteni. Poate chiar Elena Grădişteanu, soţia lui Constantin Grădişteanu (1833-1890) şi sora poetului Alexandru Sihleanu (1834-1857). Sau poate e vorba de Ion C. Grădişteanu, fiul lui Constantin, deputat de Râmnic.
Interesant e că în 1903, expeditorul aminteşte un eveniment petrecut cu aproape doi ani mai devreme, anume manevrele militare din judeţul Râmnicu Sărat din toamna lui 1901, desfăşurate la Sihlea, manevre la care a luat parte însuşi regele Carol I. Nu e greu de bănuit că alegerea judeţului nostru a fost influenţată de Grădişteni. „A cette occasion le roi de Roumanie et ses augustes hôtes out honoré de leur prezence notre château”, scrie expeditorul sub imagine. „Notre chateau” desemna castelul costruit de Grădişteni între 1880 şi 1886, după planurile austriacului Holtzer, devenit astăzi, după numeroase modificări, şcoală generală.
Tot o şcoală putem vedea şi pe faţa recto a ilustratei. Şi nu orice şcoală! E vorba de cel mai vechi imobil destinat unei şcoli primare din oraşul nostru : Şcoala N°. 1 de Băieţi. Despre ea aflăm că „S-a construit în anul 1885, în locul cumpărat de comună de la Grigore Nelepcu. Construcţie de zid masiv, acoperită cu tablă de fier, se compune dintr-un corp cu etagiu, are patru clase, un vestibul, două culoare, o cameră pentru cancelarie, iar la etagiu de sus patru camere pentru locuinţa directorului, un culoar şi două latrine, iar ca dependinţe în curte o magazie de scânduri şi o (?). Acest imobil se află împrejmuit cu zăplazi de scânduri. Se învecinează la răsărit cu Strada Elisabeta Doamna, la apus cu proprietatea domnului Enache T., la miazănoapte cu proprietatea Bisericii Robeasca şi la miazăzi cu Strada Ştefan cel Mare. Terenul ocupat de acest imobil împreună cu curtea are o suprafaţă de 8000 m.p. ”.
Fotografia e făcută dimineaţa. Ne dăm seama de acest lucru după cum cade umbra şi după aşternuturile scoase la aerisit printr-una dintre ferestrele de la etaj, unde, aşa cum aţi aflat, era locuinţa directorului. De altfel, în cadrul celorlate două feretre ale faţadei apar directorul şi soţia sa. Îl zăriseră probabil pe fotograful instalat în faţa şcolii şi nu doreau să treacă neobservaţi. M-am întrebat şi altădată, mă întreb şi acum : doreau să vadă ce se întâmplă în curte sau doreau să fie fotografiaţi ? Oricine ar fi fost fotograful şi oricât de departe te-ai fi aflat, nu puteai rata ocazia unică de a fi prezent în cadru. Era, în cele din urmă, singura dovadă că ai fost prezent în acel spaţiu şi acel timp. Spre deosebire de cei de la etaj, la parter, în faţa intrării, observatorul atent distinge două siluete aşezate, posibil învăţători aflaţi în recreaţie. În dreapta cadrului se disting mai multe pupitre pentru cei mici.
Din păcate, nu se ştie cine a condus şcoala între 1885 şi 1906, pentru a putea spune cine este personajul de la fereastră. Cunoaştem directorii începând cu Ion Enescu (1906-1910) şi terminând cu Valentina Bacşei (din 1998). Cel mai „longeviv” director s-a dovedit Dimitrie Dicescu (1910-1937), frate cu Toma, Lazăr şi Nicolae, toţi fiii preotului Ştefan Dicescu, toţi demni reprezentaţi ai târgului de odinioară.
Cea mai mare parte a celui de-al IX-lea deceniul al veacului trecut am petrecut-o pe băncile acestei şcoli. E drept că în localul nou, construit în 1970. Dar am învăţat şi în clădirea ridicată cu 125 de ani în urmă. Nu ştiam atunci prea multe despre şcoala veche. Stiam însă (ştiu şi acum) că e cea mai bună şcoală din oraş. A fost, este şi va fi.