Archive

Posts Tagged ‘Ion Măgârdiceanu’

UN BALCON DE ALTĂDATĂ

11/12/2010 11 comentarii

Balconul de mai sus a supravieţuit până mai anul trecut când, un întreprinzător a decis că e timpul să dispară din geografia oraşului. Era pe Strada Victoriei, artera de promenadă a râmnicenilor din toate timpurile, strada meseriilor liberale, a prăvăliilor specializate în diverse mărfuri, îmbrăcăminte şi accesorii vestimentare, obiecte legate de consumul casnic. Aici se concentrau librăriile, editurile şi tipografiile. Artera polariza viaţa culturală a urbei, boema de odinioară. Era inima oraşului. Ilustratele ante şi interbelice care au străbătut timpul până la noi relevă înfăţişarea patriarhală a unei străzi mai mult sau mai puţin însufleţită de târgoveţi, cu trotuare largi şi clădiri inegale în înălţime, înfrumuseţate de ornamente. Balcoanele din fier înnobilau faţadele extrovertite, făcute pentru a fi admirate.
Casele târgoveţilor de odinioară au dispărut în anii ’80 ai veacului din urmă. Cărămida şi lemnăria de la demolări au fost folosite probabil la alte construcţii, iar feroneria balcoanelor a ajuns la fier vechi. Memoria oraşului a fost ştearsă cu brutalitate şi inconştienţă. A fost întrerupt dialogul dintre om şi oraş, urâtul a pătruns în viaţa şi în sufletul locuitorilor. Le-a fost schimbată identitatea, din râmniceni vechi în râmniceni noi. Blocuri sordide, de calitate şi gust îndoielnice, au înlocuit vechile imobile ale negustorilor râmniceni, reprezentative pentru arhitectura urbană românească. S-au păstrat doar câteva „insule” în jumătatea sudică a străzii, clădiri mutilate de aşa-zisele renovări.
E greu, dacă nu chiar imposibil, pentru râmniceanul de azi, ori pentru oaspetele nostru, să reconstituie imaginea de altădată a străzii. Poate că unii nici nu doresc acest lucru! De ce să se întoarcă în timp şi să recompună mental chipul oraşului de pe vremea bunicilor? Pentru ce să-i intereseze pe ei, pe noii râmniceni, istoria unei străzi, a unor case, a unor oameni? Doar trăiesc în prezent, trăiesc clipa. Altceva nu contează pentru ei.
Revenind la balconul nostru, am găsit pe excelentul blog CASE DE EPOCĂ un balcon asemănător aflat în centrul istoric al Bucureştilor. O simplă privire dezvăluie un model identic pentru ornamentele din fier turnat. De la Valentin Mandache aflăm că balcoanele din fier turnat sunt mai vechi decât cele din fier forjat, datând din perioada 1860-1880. Mi-aduc întradevăr aminte că în copilărie, pe una dintre clădirile din zonă am remarcat anul 1866. Poate chiar pe cea demolată anul trecut, unde în anii ’50 a locuit avocatul Ion Măgârdiceanu, după cum afirmă Matincă Costea.


Balcon din fier turnat, Bucureşti – centrul istoric, sursa CASE DE EPOCĂ

Am fotografiat balconul cât încă mai era. Am vorbit cu demolatorii. Le-am explicat că e bine să-l ducă la muzeu. M-au privit ca pe un lunatic. Locul imobilului de secol XIX a fost luat de o hidoşenie fără seamăn, din materiale ieftine, o sfidare a statului de monument istoric pe care-l are întreg perimetru central al oraşului. Nimeni nu mai iese azi pe balconul de altădată…

„CULTURA NU SE FACE CU LOPATA, CI CU LINGURIŢA”

13/03/2010 2 comentarii

INTERVIU CU ACTORUL LIVIU BUTNARIU

L-am întâlnit pe actorul braşovean Liviu Butnariu în Casa Butnariu de pe Strada Tudor Vladimirescu. Era în vizită la verişoara sa, doamna Lucreţia Popovici, fiica profesorului Emil Butnariu. Născut în anul 1933, actorul şi-a petrecut anii copilăriei la Râmnic, la bunicii săi materni. Este nepotul armeanului Vahan Măgârdicean(u), negustor de cafea, cacao şi ceai în ultimul deceniu al veacului XIX şi prima jumătate a veacului XX. Magazinul, numit „LA DOI LEI”, se găsea pe Strada Victoriei, la numărul 42.
Discuţia ne-a purtat pe aripile gândului în intimitatea oraşului de odinioară, necunoscut mie, dar atât de bine ştiut de interlocutorul meu, un povestitor fermecător, dornic să retrăiască crâmpeie din fericita copilărie râmniceană.

REP: Vă rog să ne spuneţi domnule Liviu Butnariu care este legătura dintre dumneavoastră şi familiile Măgârdiceanu, respectiv Butnariu.

L. BUTNARIU: Nu sunt născut în Râmnicu Sărat, dar mama mea este râmniceancă şi este fata lui Vahan Măgârdiceanu, celebrul negustor de cafea de pe strada Victoriei – „La doi lei”.

REP: Daţi-ne, vă rugăm, câteva date despre acest bunic al dumneavoastră.

L. BUTNARIU: Vahan Măgârdiceanu a fugit la sfârşitul secolului al XIX-lea din Turcia, din cauza prigoanei la care erau supuşi armenii în această ţară. Avea 14 ani şi se ocupa cu cafeaua. De altfel, trebuie să ştiţi, armenii sunt pricepuţi la negoţul cu cafea, covoare şi locuinţe. Şi, bineînţeles, toţi sunt artişti congenitali.

REP: Cum a fugit bunicul dumneavoastră?

L. BUTNARIU: Pogromurile religioase îndreptate împotriva armenilor otodocşi urmăreau purificarea religioasă a Imperiului Otoman, în sensul de fi un stat musulman. Au fost ucişi foarte mulţi armeni. Cine doreşte să cunoască istoria suferinţelor acestui popor, să citească „40 de zile pe Musa-Dag”, de Franz Werfel.
Aşadar, bunicul meu a sărit pur şi simplu în apele Bosforului în timpul unei altercaţii în care armenii unui întreg cartier din Constantinopol au fost măcelăriţi. Recuperat de un vas englezesc, micul Vahan nu avea asupra lui decât un fes şi două iatagane. La gât purta o cruciuliţă, pe care a dat-o echipajului în schimbul drumului până la Constanţa. În port, bunicul s-a angajat la un negustor de cafea, tot armean, oraşul de la Marea Neagră având o însemnată comunitate armeană. Armenii sunt dăruiţi locului unde trăiesc. Patronul îl exploata pe bunicul, îl muncea de la şase dimineaţa până la miezul nopţii. De aceea, Vahan şi-a luat banii pe care-i merita, s-a dus la gară şi a cerut un bilet (ştia foarte puţin româneşte) indiferent de destinaţie. Astfel a ajuns Vahan Măgârdiceanu la Râmnicu Sărat. Aici, s-a îndreptat spre hala din piaţă, unde măcelarii tranşau carnea la primele ore ale dimineţii. S-a oferit să le facă o cafea şi uite-aşa micul Vahan a fost îndrăgit de comercianţii râmniceni. A primit o gheretă în apropierea halei şi, încet-încet, armeanul şi-a mărit afacerea. Cu timpul, Măgârdiceanu a devenit unul din negustorii de frunte ai urbei, cu prăvălie şi cafenea pe Strada Mare (Victoriei). S-a căsătorit cu o ardeleancă, jumătate româncă, jumătate unguroaică, cu care a avut trei copii, doi băieţi şi o fată – mama mea.

Strada Victoriei în epoca interbelică

REP: Să discutăm despre fiii negustorului, Ion şi Agop Măgârdiceanu, figuri binecunoscute ale oraşului de altădată.

L. BUTNARIU: Lui Ion Măgârdiceanu râmnicenii îi spuneau „Magu”. Era un tip deştept, mare amator de teatru şi de frumos. Foarte cunoscut la Râmnic era şi fratele său – Agop Măgârdiceanu, zis „Bicu”, iubitor şi jucător de fotbal în echipa C.A.M.-ului (Fabrica de Ţigarete de mai târziu). Unchiul era şi arbitru. În acestă echipă jucau şi prizonieri de război. „Meseria” lui era aceea de cartofor, o „meserie” pe care şi-o făcea foarte bine. În 1947, unchiul „Bicu” a dispărut de acasă timp de zece zile. Când s-a întors, era plin de bani. Aşa era de bun! Excesele, în schimb, l-au terminat. Fuma extrem de mult, ca şi „Magu” de altfel. Costumele şi le făceau pe pachetul de ţigări, nu pachetul de ţigări pe costum. Buzunarul din stânga era pe măsura pachetului de ţigări „Regale” de o sută de bucăţi, pe care le fumau într-o singură zi! „Bicu” a făcut un stop cardiac în 1948 şi a murit la 40 de ani, iar „Magu” a murit de cancer pulmonar în 1962, la 60 de ani. Avocatul Ion Măgărdiceanu umbla însoţit de o armată de ciraci, încât îţi era aproape imposibil să te apropii de el. Erau tot felul de oameni, de la cei implicaţi în procese, la amatori de artă şi parteneri de cărţi. Împreună cu Victor Dimitriu, unchiul meu a scris mai multe piese de teatru. Mi-aduc aminte de „Oraşul lui Papuc” şi de „Bravos Râmnic”. I-a ajutat şi băiatul lui Vafiadis, un negustor cu drogherie pe Strada Mare. După război, cei doi au jucat „O noapte furtunoasă”. Am întâlnit în cariera mea mulţi oameni care, trăind o vreme la Râmnic, mi-au povestit că i-au văzut pe Ionel Măgârdiceanu şi Victor Dimitriu jucând în revistele scrise de ei.

REP: Povestiţi-ne despre cealaltă ramură a familiei dumneavoastră, ramura Butnariu.

L. BUTNARIU: Tatăl meu era fratele cunoscutului profesor şi director al Şcolii Comerciale din Râmnicu Sărat, Emil Butnariu. Venind la Râmnic, tata a cunoscut-o pe fata lui Vahan Măgârdiceanu, s-au plăcut şi s-au luat. Deşi ne-am stabilit la Braşov, iar la Râmnic veneam doar în vacanţe, am rămas un împătimit al acestui vechi oraş negustoresc. Sunt aici de trei zile, n-am mai fost de douăzeci de ani şi, în fiecare zi, plâng…Îmi plâng amintirile. În aceste zile am umblat bezmetic în căutarea amintirilor din copilărie. Eram prieten cu băiatul lui Ionescu, frizerul de pe Domneasca, cu Zuki, mare farmacist, cu Gigi Raffa, băiatul lui Petre Raffa, un băiat de excepţie ş.a.m.d. Veneam la Râmnic cu însoţitor plătit de bunicu’, luam birja şi mă plimbam pe Strada Mare pe gratis pentru că vizitii nu-mi luau bani. Veneam cu o valiză şi plecam cu două cufere. Mi-aduc aminte de ceaprazarul Macovei care, când mă vedea exclama:
– Ia te uită…cine a venit! A venit Livişor! Raşela, vino să-l vezi. Măi Livişor, dar tu n-ai şapcă!
– Cum n-am? ziceam eu.
– Asta-i şapcă?, replica el. Să-ţi dau eu o şapcă!
– Aş lua, dar n-am bani, continuam eu.
– Măi, eu nu te-am întrebat dacă ai bani, eu te-am întrebat dacă vrei şapcă, spunea evreul. Plecam cu trei, patru şepci.
Pe centru era sala doamnei Posmantir, unde i-am văzut pe Vraca, pe Bălţăţeanu ş.a. Râmnicul avea o atmosferă şi o căldură specifice, propice unei adevărate vieţi intelectuale. Comerţul liber a încurajat valorile.

REP: Cititorii sunt interesaţi să afle câte ceva despre cariera dumneavoastră de actor. Ce ne puteţi dezvălui în acest sens?

L. BUTNARIU: Era normal, cu doi doi unchi talentaţi – „Magu” şi „Bicu” Măgârdiceanu, să fac actorie. Pe ei i-am moştenit. De altfel, eu semăn cu Ionel Măgârdiceanu. Când am absolvit, în Braşov luase fiinţă Teatrul de Operetă şi Estradă. Deşi fusesem repartizat la Baia Mare, am venit la Braşov, oraşul meu natal, şi am jucat din 1955 până în 1989. Sunt fericit că într-un spectacol jucat la Casa de Cultură din Râmnicu Sărat, mama verişoarei mele, soţia profesorului Butnariu, era în primul rând. Astfel mi-am satisfăcut obligaţiile pentru acest oraş. Vă doresc un teatru. Posibilităţi există, voinţă trebuie. Râmnicul a fost, este şi va rămâne un oraş de intelectuali. Cultura nu se face cu lopata, se face cu linguriţa! După douăzeci de ani de când n-am mai fost pe aici vă spun: râmniceni, mergeţi înainte!