Archive

Posts Tagged ‘Mahalaua Vatra’

PORTOCALII LA RÂMNIC

03/01/2013 3 comentarii

DIAMANDI PORTOCALĂ

Pe la începutul celui de-al XIX-lea veac, se stabilea la Râmnic Diamandi Portocală, un grec (?) originar din insulele ionice. „Înalt, bine făcut, frumos se zice. A fost întâi arendaş al moşiei Filipeştii de Târg din judeţul Prahova. Nu cunoaştem rostul mutărei sale la Râmnicu Sărat, dar credem că aceasta nu este străină de interesele lui Costache Suţu, aici fiind centrul zonei numeroaselor moşii ale acestui mare proprietar, însurat cu o Racovitză, urâtă însă probabil bogată, el fiind un bărbat frumos şi de viţă domnească.

A construit la Râmnicu Sărat, pe malul gârlei, casa care astăzi (1934, n.n.) este proprietatea familiei Robescu (în prezent dispărută, n.n.). Casă mare pentru acele vremuri, arătoasă, spaţioasă, cu un mare pridvor, aşezată pe un deluţ, în mijlocul unei curţi întinse, cu grădină, dependinţe, etc., ceea ce ar fi indicat o bună stare materială. La moartea sa prematură, faptul că a lăsat-o neterminată, cu câteva mii de lei datorii şi moştenitorii în jenă, denotă mai mult o fanfaronadă, cusur ce s-a transmis şi la unii din descendenţii săi”.

Casa Diamandi Potocală

Casa construită de Diamandi Portocală la Râmnic, probabil în anii 1830, vândută mai târziu familiei Robescu de fiul său, Temistocle

Diamandi Portocală se căsătoreşte la 1820 cu Sofia, „urâtă, dar foarte inteligentă, vorbăreaţă şi activă”.

„A murit la anul 1840 de erizipel (boală infecţioasă şi contagioasă provocată de un streptococ), lăsând o văduvă şi cinci copii minori: Temistocle, Elenca, Zinca, Tudorache şi Marghioala”. Sofia moare în 1841, la un an după Diamandi, de inimă.

TEMISTOCLE PORTOCALĂ

„Temistocle Portocală s-a născut la Braşov în 1821, unde se refugiase familia din cauza Zaverei (Eteriei) şi botezat la Biserica Neagră din acel oraş, probabil în religia mamei sale, catolică sau protestantă. Înalt, bine făcut, ochi căprui, mai mult negri, nasul turtit, păr buclat, abundent, încărunţit din tinereţe. Pierduse dinţii de timpuriu. Avea ticul de a-şi răsfrânge buza inferioară. Foarte inteligent şi foarte simpatic, dar cam indolent. Fire deschisă şi veselă, fredona adesea. Îi plăcea să râdă şi să vorbească. Foarte generos. Făcea binefacerile cu discreţiune, unele din ele nu s-au cunoscut decât târziu, după moartea sa. Scria cu litere vechi amestecate cu noi şi destul de prost. Vorbea cu uşurinţă greceşte, dar nu prea bine. Când era zorit o da pe româneşte, ceea ce probează că era mai stăpân pe aceasta din urmă.

La vârsta de 19 ani, pierzând pe tatăl său Diamandi, a rămas la Râmnicu Sărat singurul sprijin al familiei, compusă din mamă, trei surori şi un frate mai mic. Devenit protejat al lui Costache Suţu, şi-a îndeplinit destul de bine misiunea de cap de familie. Om de încredere al acestuia, l’a servit cu multă cinste. Foarte corect, nu a abuzat de încrederea şi de absenţa protectorului său. A ţinut în arendă moşia Slobozia (judeţul Râmnicu Sărat) de la fiica lui Costache Suţu vreme de 28 de ani, de la 1849 şi până la 1877.

Mare amator de cai, avea în grajd în permanenţă două perechi, de culori deosebite, pe care se ducea în persoană de-i cumpăra în regiunea Braşovului. Totuşi, în oraş umbla, cu treabă sau fără treabă, cu un birjar Marcu, din apropiere, cu mârţoagele lui înhămate la o trăsură arhihodorogită şi aceasta numai pentru a lansa şi ajuta pe acest Marcu, îmbătrânit, sfrijit, sărac lipit şi cu şase copii. Aceasta ne dă nota firei lui miloase, naturală şi fără fanfaronadă.

Nu era avid de bani. Nu ştia să ascundă nimic. N-avea absolut nici un viţiu. Nu avea duşmani şi n’a fost atacat niciodată, deşi Podul Bulgarului, unde hoţii prădau de obicei, se afla pe moşia sa arendată Slobozia. Totuşi, i s’au furat o dată, de la conacul acesteia, 20 perechi de boi, cărora nu le-a mai dat de urmă.

Temistocle Portocală

Temistocle Portocală (1821-1882)

Nu făcea politică, dar, prin firea lui, era partizan credincios al partidului liberal, cel mai înaintat şi cel mai generos din acele vremuri. Îndepărtat şi dezgustat de cele ce văzuse în protipendadă, mai ales cea grecească, jefuitori fără fir de omenie şi ingraţi neruşinaţi: ca Plaino, puternic al zilei de atunci, care luase în mod brutal şi hoţesc moşia Tâmboieşti a socrului său, Mihu. Ca un oarecare grec Dimopol, care, pentru a se îmbogăţi, furase şi devastase întreaga regiune a Bălţii Albe, Amara-Grădişte, pustiind literalmente satele. Ca Grigore Suţu, care a pus la interdicţie pe bătrânul şi omenosul său părinte, Costache Suţu, dându-l afară chiar din casa lui (cea cu pajure din Bulevardul Colţei, ce există încă), neluînd parte nici el şi nici un alt membru al familiei la transportul la moşia Suţeşti a rămăşiţelor pământeşti ale acestui venerabil bătrân, care nu avusese alt păcat decât că dăduse fiinţă acestei stârpituri de fiu degenerat şi ingrat. Dintre toţi intimii acestui vlăstar de viţă domnească nu i-a rămas devotat decât Temistocle Portocală, care l-a transportat şi depus în cavoul familiei, cu multă evlavie, în locaşul său de veci de la Suţeşti.

Aceste toate şi încă altele, pe cari el le cunoştea bine, îl îndepărtaseră de o clasă de oameni de care, de fapt, era legat prin sângele său şi unele nevoi, şi l-au făcut să se ataşeze partidului liberal, de la care, de altfel, nu a tras şi nu a căutat să tragă nici un profit.

Prin munca sa productivă a câştigat suficient pentru a plăti datoriile lăsate de tatăl său, a termina casa pe care acesta o lăsase neisprăvită, a mărita cele trei surori şi a procura familiei o existenţă îmbelşugată.

A murit în toamna anului 1882, la vârsta de 61 de ani, de apoplexie. Primul atac i s’a produs în plin tribunal, într-un proces cu Costică Suţu, prilejuit de faptul că acesta, prin avocatul său Mavrodin, a declarat în şedinţă că n’are încredere în jurământul său.

A lăsat patru copii, toţi majori: Aristide, născut în 1855, Miltiade, născut în 1856, Erofile, născută în 1858 şi Niculae, născut în 1860.

A rămas ceva avere în urma sa, dar cam încurcată din cauza fiului său Aristide şi ginerelui său Victor Stoika”.

 

SMARANDA (MĂNDICA) PORTOCALĂ, născută MIHU

„Fiică a lui Asanache Mihu şi Anica Mihu, din Tâmboeşti, al treilea şi ultimul copil al acestora.

S-a născut în anul 1839. Talie mijlocie. Ochi căprui. Nas drept, trăsături regulate. Mâini şi picioare mici. Păr castaniu, bogat şi excepţional de lung. Foarte fină şi delicată, atât ca fizic, cât şi ca maniere. Fire aşazată, dar cam nervoasă, din cauza unei îndelungate maladii dureroase de stomac, care i s-a pronunţat în 1856.

Smaranda Potocală (Mihu)

Smaranda Portocală (1839-1882)

Măritată la 1854, încă foarte tânără, la vârsta de 15 ani, cu Temistocle Portocală, care avea 33 de ani. Lipsită de cultură, ca toate fetele din acea vreme crescute la ţară, compensa cu prisosinţă această lipsă prin inteligenţă şi o mare doză de bun simţ. Foarte cumpătată şi discretă în relaţiunile sale, mai ales cu cumnatele, ceea ce nu era tocmai uşor. Suflet bun şi nobil.

A avut patru copii: Aristide, Miltiade, Erofile şi Niculae.

Excepţional de bună şi devotată mamă. A dus o căsnicie din cele mai armonioase, înconjurată de iubire şi de respect. Deşi de o simţitoare deosebire de vârstă faţă de bărbatul său, uita aceasta faţă de solicitudinea acestuia şi neîncetata şi afectuoasa atenţiune ce i-a purtat până la moarte.

A murit în toamna anului 1882, o săptămână după bărbatul său, de o puternică hemoragie stomacală, la vârsta de 43 de ani”.

MILTIADE PORTOCALĂ

„Născut la Râmnicu Sărat în anul 1856. A făcut clasele primare în oraşul natal. La Bucureşti a urmat primele clase de liceu la Sf. Sava, fiind în pensiune la Buholzer, pe podul Caliţiei, astăzi Calea Rahovei. A trecut apoi la Şcoala Comercială, pe care a absolvit-o fiind internat în institutul Troteanu, situat în cartierul Bisericii Sfinţilor.

Act de botez, Miltiade Potocală, 1856

Actul de botez al lui Miltiade Portocală (1856), născut la Râmnic, în mahalaua Vatra

Plecând în urmă în străinătate, a absolvit Şcoala Superioară de Comerţ din Anvers (Belgia). A făcut practică apoi la Banque de Lyon din Paris, timp de un an, după care direcţia băncii a vrut să-l trimeată la o sucursală din Londra. A fost însă împiedicat de părinţi.

Miltiade Potocală

Miltiade Portocală (1856-1905)

Reîntors în ţară, după un stagiu vremelnic la centrala Băncii Naţionale din Bucureşti (anul 1880), a fost numit contabil şi apoi sub-director al sucursalei Băncii Naţionale din Galaţi, de unde a trecut (1885) director al sucursalei din Brăila, funcţiune ce a ocupat până în anul 1890, când şi-a dat demisia pentru a se arunca în afaceri.

Talie mijlocie, cu torace bine desvoltat. Ochi negri. Foarte puţin vorbăreţ, taciturn din fire. Serios în toate apucăturile lui. Foarte puţin înclinat spre cele distractive. Foarte inteligent, cam prezumţios însă. Muncitor. Energic. Demn. Omenos şi destul de darnic, fără să fie cheltuitor şi, mai puţin, risipitor. Om cu vederi largi şi cu perspectivă foarte frumoasă în cariera ce-şi alesese. Foarte corect în afaceri, pentru care se şi bucura de mult credit. Foarte autoritar, fire dominatoare. Se bucura de mult respect şi de o deosebită consideraţiune printre cei cu care era în contact şi care îl cunoşteau.

S-a stins în anul 1905. Maladia a pus capăt foarte timpuriu unei existenţe menite să aducă servicii apreciabile ţării şi în momentele când familia, căreia îi era atât de ataşat, avea mai multă nevoie de sprijinul său, lăsând în urmă patru copii minori: Florica, Radu, Mihai şi Alexandru”.

RĂDĂCINI ALE TULPINEI FAMILIEI PORTOCALĂ

Asanache Mihu

„Neam de boer de ţară din comuna Tâmboieşti, judeţul Râmnicu Sărat (în prezent Vrancea, n.n.). Până a murit, în 1865, a purtat giubeau boerească şi şapca. Ginerele său îi spunea boerule, iar el îi spunea Portocală, căci avea oroare de numele său grecesc Temistocle.

Înalt, bine făcut. Ochi verzi. Om cu stare: proprietarul a două vii în Tâmboeşti şi alta în Cârlige, ce o avea de zestre de la nevastă. De asemenea, mai poseda una pădure seculară de stejar, o mare livadă de pruni, mai multe locuri în sat şi moşia Tâmboeşti. Moşia i-a fost cotropită de influentul grec Plaino, din Plăineşti (Cucu), cu care a fost zadarnic în proces până a murit. Procesul nu l’a mai redeschis nimeni. Jecmăneala era mijlocul de îmbogăţire a grecilor influenţi din timpul Fanarioţilor. Tot astfel au fost jecmăniţi şi moşnenii din Putreda (Grebănu, din apropierea oraşului Râmnicu Sărat) de moşia lor de către un Suţu, sau poate socrul acestuia, Racoviţă, proces pe care nu l’au câştigat Putrezenii decât în zilele noastre (acum 3-4 ani), după circa 100 de ani de judecată.

Asan, sau Asanache Mihu avea o bogată gospodărie pe malul de nord-est al pârâului ce trece prin satul Tâmboeşti, aflat ca şi acesta în apropierea ultimelor dealuri împădurite ale ramificaţiunei Carpaţilor, loc de refugiu în desele cazuri de restrişti de pe vremuri, mai ales că Tâmboeştii erau foarte aproape de linia de invazie Focşani-Râmnicu Sărat.

Căsuţa modestă de ţară, cu patru încăperi mici, cămară, sală şi cerdac, clădire cu caracter improvizat, ca toate clădirile din vechile timpuri nesigure. Bucătării separate, hrubă mare, cramă, lin acoperit, adăpost de vite, etc. Curte spaţioasă, cu nenumărate şi variate păsări, înconjurată de o parte cu o întinsă livadă de pruni, pe care o traversai ca să ajungi la conac; de altă parte, via cu o suprafaţă de mai bine de 20 de pogoane, toate strejuite de valea pârâului.

O pitorească aşezare românească de ţară, de proprietar înstărit. Proprietăţile nu erau dobândite prin jaf sau specula muncii ţăranului, ci erau moştenite din moşi-strămoşi.

A avut un unchi Tâmboescu, de la care nu mai rămăsese decât amintirea numelui.

A murit la vârsta de 77 de ani, de tifos, în anul 1865, un an după moartea soţiei sale Anica. Era născut deci în anul 1788.

Avea cunoştinţă de carte românească, însă era departe de a fi un savant.

Nu avea nici un viţiu.

Au rămas în urma lui trei copii majori:

– un băiat Tache, înalt, robust, masiv, însă cu sminteală la cap, boală ce avea din copilărie, din timpul când învăţa carte la Focşani, provenită pare-se dintr-o întâmplare (spaima) şi care nu l-a împiedicat de a trăi până la adânci bătrâneţe şi de a face o puzderie de copii nelegitimi cu o femeie din sat şi cari s’au reîntors în masa ţărănească a satului sub numele de Tăchină;

– o fată, Sofia, inteligentă, bine făcută, chiar frumoasă, puţin cam rea, măritată cu un grec, Costea Nicolau, care n-avea absolut nici o calitate; a lăsat un fiu, Vasile;

– o fată, Smaranda (Măndica), măritată cu Temistocle Portocală”.

Anica Mihu, născută Panaitescu

„Din satul Cârligele, în apropiere de Focşani. Dintr-o bună familie înstărită şi înrudită cu Vasile Vidraşcu, cu Călcâi din Focşani, precum şi cu Tache Moşu din Râmnicu Sărat.

Avea o soră, maica Zenovia, din schitul Coteşti, cu o bună stare materială, rămasă poate de la părinţi, poate de la bărbatul său, Angonescu. Călugărită după moartea acestuia, în urma unei boale şi a promisiunii sacre făcute în timpul acestei boli. Îi plăcea mai mult prin lume şi jocul de cărţi decât cele bisericeşti, pentru care a şi fost forţată de autorităţile ecleziastice să reintegreze mănăstirea. Averea i-a fost înjumătăţită mai apoi de călugări.

Un fiu al fratelui său, anume Petrache Panaitescu, magistrat în Râmnicu Sărat, totdeauna îngrijit şi corect îmbrăcat, foarte calm, foarte ordonat, de o corectitudine exemplară, vânător pasionat, a renunţat la pensie când i-a venit vârsta, probă de dezinteresare, dar şi de bună stare materială.

Mama Anica avea ochii căprui, era înaltă, sveltă, discretă şi delicată în purtările ei. Energică la nevoie: cu ocazia botezului ultimului copil al fiicei sale Măndica, s’a opus cu îndărătnicie de a mai da nume greceşti la copii şi numai mulţumită ei am scăpat eu cu numele Niculae, botezat de Sofia, sora mamei mele, la anul 1860, iulie 19 (stil vechi), la biserica Mănăstirea din piaţa oraşului Râmnicu Sărat, clădită de Ştefan cel Mare şi reclădită de Brâncoveanu.

Născută la 1815 şi măritată la 1834, în vârstă de 19 ani, cu Asanache Mihu din Tâmboeşti. A dat naştere la trei copii: un băiat şi două fete.

A murit în anul 1864, în puterea vârstei, la 49 de ani, în urma unui accident: răsturnându-se cu trăsura pe priporul Tâmboeştilor, s-a lovit de o piatră şi şi-a spart capul de o piatră, ceea ce i-a cauzat moartea după o suferinţă de câtva timp. Medicina din acele timpuri a doctorului ovrei Gheţ, singurul medic în Râmnicu Sărat, n-a fost în stare de a o salva şi astfel a pierit cu zile, fiind încă tânără”.

Însemnări despre familia Portocală întocmite de Neculai Portocală (1934)

 

Mulţumitri domnului Radu Portocală (Paris) pentru amabilitatea de a pune la dispoziţia „RETRO-RÂMNIC” aceste însemnări şi fotografii.

MAHALAUA VATRA

05/04/2012 4 comentarii


Casa în care a locuit Ştefan Minovici (sursa: Adrian Majuru, revista Cultura)

Oraş de contact între deal şi câmpie, având la bază un vechi vad comercial, Râmnicul s-a dezvoltat spontan în jurul nucleului negustoresc de pe malul stâng al râului, unde se afla o veche biserică din lemn, înlocuită mai apoi de ctitoria lui Mihail Cantacuzino. Comunitatea de aici alcătuia mahalaua Vatra. De jur-împrejurul ei, spre nord, est şi sud, a crescut oraşul, caracterizat printr-o dispoziţie afânată a construcţiilor, casele având în jurul lor gospodării şi terenuri cultivate. Principalele străzi se îndreptau spre această mahala centrală, marcată cu roşu (oraşul era împărţit pe culori, în veacul al XIX-lea).
În casa de mai sus, dispărută astăzi, a locuit familia Minovici. Ştefan Minovici, căsătorit la Brăila cu Sofia Haliu (văduvă tânără cu un copil), se mută în deceniul şapte al celui de-al XIX-lea veac la Râmnicu Sărat, în mahalaua Vatra unde, deşi nu făcea politică şi nici negoţ, va fi ales primar al oraşului. Se va stinge din viaţă în 1876. Dintre copiii lui Ştefan Minovici, s-au născut la Râmnic Ştefan Minovici (1867-1935) şi Nicolae Minovici (1868-1941).

LA PRIMĂRIE, ACUM 70 DE ANI

06/10/2011 3 comentarii

E miezul zilei la Râmnic, oraşul de sub podgorii, toropit de soarele verii anului 193…. În centru, în grădiniţa din faţa Primăriei, un fotograf se opreşte cât să ia un instantaneu. N-a ales cel mai bun moment, faţada edificiului fiind în umbră. Să trecem însă peste detaliile tehnice şi să intrăm în intimitatea momentului. Suntem în mahalaua „Vatra”, iar ceea ce vedem în imagine reprezintă miezul unui vechi oraş valah de margine. Este vorba de fosta mănăstire a Râmnicului, datorată Spătarului Mihail Cantacuzino, al cărui nume-l purta la data fotografiei Strada Toamnei de astăzi. În perioada regatului, o veche şi prefăcută clădire a mănăstirii adăpostea Primăria, iar strada pe care se găsea se numea a … Primăriei. Până în 1936, când a primit numele unui primar de la finele veacului XIX, Vasile Cristoforeanu. Bineînţeles că-n ’48, denumirea a fost schimbată de comunişti în… Primăverii. Primăria avea balcon din fier forjat şi un atic în lucarna căruia edilii montaseră un ceas. Tare-s curios dacă ceasul funcţiona. Azi, orologiul din lucarna centrală a Palatului Administrativ împiedică ciorile să intre în pod, nu arată ora exactă. Dincolo de atic, în fundal, se observă lanternoul turlei bisericii „Adormirea”, dispărut în urma restaurării. În dreapta cadrului, se distinge un alt imobil, utilizat decenii la rând pentru tot soiul de instituţii. Aici au funcţionat primele şcoli din oraşul de pe Râmnic şi tot aici a fost un atlant – Samson în luptă cu leul – ajuns într-un beci al unui muzeu bucureştean. În ziua de azi, imobilul (care poartă pompoasa titulatură de Casa Domnească) este – teoretic – inclus în circuitul turistic, dar nu este accesibil decât angajaţilor muzeului, publicul fiind sublim dar lipsind cu desăvârşire. Dacă din greşeală vreun turist rătăcit nimereşte aici (deşi nu există nici un indicator), este repede trimis la plimbare. De altfel, excrementele păsărilor care umplu treptele foişorului brâncovenesc ilustrează cum nu se poate mai bine „traficul turistic” al acestui monument istoric. Deci, în Casa Domnească domneşte liniştea…
Dar, să părăsim prezentul confuz şi nesigur şi să ne întoarcem în intimitatea clipei interbelice. În mijlocul grădinii, peisagistul de odinioară a imaginat un havuz cu arteziană. Deşi ar fi trebuit să învioreze aerul încins şi prăfos al zilelor de vară, fântâna avea mai degrabă rol decorativ, întrucât la Râmnic „apa era… pământul făgăduinţei”, după cum ne spune Octavian Moşescu: „În timpul campaniilor electorale, toţi candidaţii o promiteau: «Vreţi să aveţi apă, votaţi-ne!». După alegeri, o amnezie totală le învăluia memoria până la viitoarele alegeri. Şi totul era reluat de la început. Apa devenise… fata morgana”.
Imaginea ilustrează calmul oraşului de odinioară, un singur personaj oprindu-se-n loc pentru a poza, în faţa havuzului. Poartă costum, cămaşă cu guler tare şi pălărie de vară. Un domn, cum arareori aflăm azi pe străzile decrepite ale urbei. Câteva siluete se disting pe trotuarul din faţa Primăriei, oameni ce intră şi ies probabil în şi din instituţia de pe Strada Cristoforeanu ori sunt în drum spre piaţa din apropiere.
Iată aşadar o imagine nouă în vechimea ei, o secvenţă tihnită a unui colţ de oraş binecunoscut de râmniceni, o piesă a unui puzzle ce întregeşte încet-încet o lume apusă, puţin cunoscută şi înţeleasă.
Puţine amintesc azi acest decupaj din realitatea de altădată. Grădina este azi loc de refugiu pentru oropsiţi ai sorţii, nespălaţi şi cerşetori, iar havuzul serveşte drept coş de gunoi. Strada Primăverii a fost confiscată de taximetrişti, iar dintre cei doi castani din faţa Primăriei de odinioară, unul singur rezistă cu stoicism asaltului urinei trecătorilor. Un WC public există chiar pe locul de unde, în epoca interbelică, omul cu camera obscură a imortalizat scena, dar aspectul respingător îi face pe mulţi să-l ocolească, preferând copacii ori boschetele atunci când vor să-şi satisfacă nevoile.
Ilustrata a fost realizată de „Fotofilm Cluj” în 1940 şi pusă în vânzare la Librăria „Şcolarului” Tache Baldovin, Strada Victoriei, 39.

Tot despre Primăria de altădată puteţi citi aici.