Archive

Posts Tagged ‘Petre Antonescu’

RĂMĂŞIŢE

08/07/2011 6 comentarii

Într-un editorial cultural din „Sensul râmnicean” (Nr. 168, 1 iulie 2011), „CÂND AUZIŢI DE CULTURĂ, NU SCOATEŢI PISTOLUL!”, domnul profesor Petrache Plopeanu constată, cu o undă de regret, că oraşul nostru nu poate ridica pretenţii de originalitate arhitecturală. „Las la o parte arhitectura, deoarece o angajare în acest domeniu şi într-un sens original, nu este posibilă în oraşul nostru. Puţine lucrări originale în acest domeniu apar chiar şi în alte locuri din ţară mai cu ştaif, darmite în comunitatea noastră care are nevoie să-şi recapete aerul urban civilizat, înainte de a ridica pretenţii de originalitate arhitecturală”.


Casă pe Strada Păcii (2009), azi dispărută

Într-adevăr, orăşelul nostru nu prea contează pe harta arhitecturii româneşti, cu atât mai mult cu cât a sărăcit mult din acest punct de vedere şi – ceea ce e grav – sărăceşte în continuare, văzând cu ochii. Aşezat la curbura carpatică, Râmnicul a fost periodic zguduit de cutremure ce au distrus unele construcţii care ar fi meritat să stea şi azi în picioare. Mă gândesc la vechiul Teatru Comunal, desenat de Petre Antonescu, un fiu al oraşului de pe Râmnic. De fapt, cutremurul din 1940 doar a avariat clădirea, autorităţile fiind cele ce au decis punerea sa la pământ.
În prezent, nu doar cutremurele dărâmă casele de odinioară, ci şi ignoranţa orăşenilor. Mutilaţi de comunism, locuitorii nu au nici cea mai mică urmă de competenţă în privinţa esteticii, a arhitecturii şi urbanismului, a spaţiului public în general. „Aerul urban civilizat” de care vorbeşte domnul profesor Plopeanu este din ce în ce mai poluat. Fiecare construieşte după cum îl taie capul, infestând oraşul cu imobile urâte, ridicate din materiale de proastă calitate. Arhitecţii lipsesc cu desăvârşire într-un oraş ca al nostru şi, chiar dacă ei ar exista, nu cred că oraşul ar fi mai frumos. Iar aici ating un punct sensibil, pentru că mulţi dintre arhitecţii din ziua de azi nu urmăresc decât profitul material, păsându-le mai puţin de aspectul oraşelor noastre. Prea puţini dintre ei iau atitudine atunci când se construieşte prost, iar haosul urbanistic acoperă totul. Poate de aceea, stima mea se îndreaptă mai cu seamă asupra unor arhitecţi de altădată, ca Ion Mincu, Petre Antonescu, Toma Socolescu, Grigore Cerchez, Dimitrie Maimarolu, Duiliu Marcu ş.a. Asta ca să amintesc doar câţiva creatori români, pentru că spaţiul românesc a beneficiat şi de aportul unor arhitecţi străini. Sau, chiar dacă arhitecţii nu erau străini, unele proiecte erau copiate şi puse în operă pe malurile Dâmboviţei sau chiar ale Râmnicului, cum e cazul Casei Lupescu (Palatul Fiscal), imaginată de Leonida Negrescu în maniera arhitecturii franceze din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. „Negrescu a fost între imitatorii cei mai servili ai acelei arhitecturi, de multe ori copiind-o până la cele mai mici detalii, însă imitaţii şi copii făcute în cele mai bune condiţiuni de un arhitect de talent, care-şi cunoştea bine meseria şi practica conştiincios”. (Toma Socolescu, Fresca arhitecţilor care au lucrat în România în epoca modernă, 1800-1925, Ed. Caligraf, Bucureşti, 2004). Aşadar, imitaţi, dar măcar imitaţi bine!


Pridvor neoromânesc, Strada Ferdinand

Revenind la arhitectura de pe malurile Râmnicului, îmi propun ca, în ciuda „subţirimii” subiectului, să descopăr frânturi (nu neapărat originale) de arhitectură de calitate. Chiar dacă avem de-a face cu imitaţii, unele pot fi de bună factură şi ascund – uneori – semnătura unui arhitect cunoscut. Mai mult decât palatele care adăpostesc instituţii publice, îmi plac casele neoromâneşti răspândite în geografia oraşului, ridicate în anii ’20 şi ’30 ai veacului din urmă. Găsim astfel de imobile chiar şi în afara oraşului, la Dumitreşti bunăoară, unde pe stânga Râmnicului, boierul Alexandru I. Zamfirescu şi-a construit în perioada interbelică o frumoasă casă cu pridvor brâncovenesc. Aici primea oaspeţi de seamă ori ţărani la „o dulceaţă aromată de zmeură, un pahar cu apă şi o cafea taifas…”. Alexandru Iteanu, Emil Butnariu, Stavri Jugureanu, Lazăr Dicescu, Eliza Petrescu, Iorgu Antonescu îşi construiesc şi ei case în stil neoromânesc, inspirate din arhitectura rurală, decorate cu elemente ce fac trimitere la epoca lui Constantin Brâncoveanu. De altfel, ce exemplu mai bun s-ar fi găsit decât vechea mănăstire medievală din inima târgului, ctitorită de Mihail Cantacuzino? Dintre clădirile care adăposteau instituţii publice, amintesc Cercul Militar, ridicat acum 80 de ani în apropierea Palatului Administrativ al judeţului Râmnicu Sărat.


Casa Domnească din incinta fostei mănăstiri

Admir arhitectura neoromânească pentru că reflectă sufletul poporului. Pe Strada Gheorghiţă Lupescu, alături de casa eclectică de influenţă franceză construită de Constantin Lupescu la finalul secolului al XIX-lea, urmaşii săi au ridicat o casă în stil naţional, actualmente mutilată de o „renovare” făcută în vederea adăpostirii Judecătoriei. În perioada interbelică interesul pentru arta ţărănească este marcat de interesul general faţă de ţărani, care marchează politica şi filosofia. Alături de Partidul Conservator şi de Partidul Liberal, pe scena politică au tot mai mult succes Partidul Ţărănesc şi Partidul Naţional, iar filosofi precum Constantin Rădulescu-Motru şi Mircea Eliade promovează ideea că tradiţia naţională este de găsit în lumea satului. De asemenea, începând cu anii ’20, satele româneşti sunt tot mai intens cercetate de etnografi, geografi şi sociologi ca Dimitrie Gusti, iar în anii ’30 se înfiinţează Muzeul Etnografic din Cluj şi Muzeul Satului din Bucureşti. Arhitectul Petre Antonescu străbătea satele subcarpatice însoţit întotdeauna de blocul de schiţe, având în minte îndemnul lui Alexandru Orăscu de pe la 1880: „Studiaţi rămăşiţele – oricât ar fi de mărunte – ale producţiunii artistice din trecut şi faceţi dintr-însele sorgintea unei arte măreţe… nu pierdeţi nici o ocaziune d-a vă folosi de elemente artistice ce vă prezintă monumente româneşti rămase din vechime; dar prefaceţi-le, schimbaţi-le, dezvoltaţi-le”.
Neofit într-ale arhitecturii, caut în geografia de azi a oraşului rămăşiţe ale unei lumi demult apuse. Îmi îndrept cu precădere atenţia spre perioada de renaştere a spiritului naţional din prima jumătate a veacului XX. Sunt partizanul celor care se concentrează asupra descoperirii caracterului specific românesc al vestigiilor arhitecturale şi asupra redescoperirii unei tradiţii româneşti. Celor care susţin că nu există în trecut nimic suficient de original să poată fi considerat specific românesc, le spun că nu trebuie să căutăm originalul cu orice preţ, ci caracteristici mai subtile, subiective, care traversează întreaga artă şi arhitectură a trecutului, diferenţiind-o de arta şi arhitectura altor culturi.


Pridvor neoromânesc, Strada N. Bălcescu (fostă Gării); în perioada interbelică imobilul a adăpostit Camera de Agricultură a judeţului Râmnicu Sărat (inclusiv Ocolul Silvic); în prezent aici se află Starea Civilă, Casa Căsătoriilor şi Serviciul Public de Evidenţă a Persoanelor


Biserica Domireşti (Poşta), Topliceni, 1709

În concluzie, chiar dacă în principiu sunt de acord cu domnul profesor Petrache Plopeanu, eu nu las la o parte arhitectura şi, mai mult, mă angajez în acest frumos domeniu, de pe poziţia unui necunoscător dornic să afle mai multe. Vă invit să regăsiţi răbdarea şi curiozitatea necesare contemplării unei case de acum un veac, a unui foişor, a unei marchize de sticlă colorată, a unei cornişe, a unui ancadrament ori un arc, a unui grilaj ori a unei copertine. Toate acestea conferă oraşului o „atmosferă” tradiţională, exaltând aceeaşi mireasmă învechită de urbe de provincie. În loc de un palat „original”, căutaţi zidurile dărâmate ale vreunei vechi ctitorii medievale. Plecaţi urechea, ascultaţi şoaptele şi veţi afla mai mult decât aţi sperat.

GHEORGHE SIMOTTA LA RÂMNICU SĂRAT

21/11/2010 1 comentariu

Pe la mijlocul celui din urmă veac (în 1957), arhitectul Gheoghe Simotta a desenat câteva peisaje râmnicene, urbane şi rurale. Artistul şi-a îndreptat mai mult atenţia asupra unor edificii muncitoreşti, nou apărute în geografia oraşului, încă neindustrializat. Să fi primit o comandă în acest sens? La urma urmei, vechiul târg de la marginea Ţării Româneşti păstra la acea dată suficiente repere de arhitectură veche românească. De ce a decupat Simotta subiecte caracteristice clasei muncitoare? „Spiritul epocii”? Probabil.
Aromân de origine, Gheorghe Simotta s-a format sub îndrumarea şi lucrând cu arhitectul râmnicean Petre Antonescu, pe care îl evoca astfel: „Nu pot să nu subliniez frumuseţea cursului de istorie a arhitecturii universale si româneşti… E o mare pierdere faptul ca schiţele la tablă, care însoţeau acest curs, nu s-au putut păstra şi perpetua. Ar fi fost pentru toate generaţiile un exemplu de înaltă măiestrie”.
Discipol al manierei neo-româneşti, Simotta a dezvoltat un stil personal de rezonanţă balcanică, cu influenţe ale artei decorative bizantine.
Muzeul Municipal din Râmnicu Sărat expune zilele acestea câteva acuarele semnate Gheorghe Simotta. Am reprodus pentru cititorii RETRO-RÂMNIC câteva dintre ele.


Cooperativa „Solidaritatea”


Râul Râmnic


Peisaj rural


Căpiţă de fân la Vâlcelele


Uzina electrică a oraşului

SAMSON ÎN LUPTĂ CU LEUL

11/11/2010 5 comentarii

„Samson în luptă cu leul” e o sculptură dispărută din peisajul râmnicean cu aproape 50 de ani în urmă. Lucrarea a fost împrumutată în 1961 Muzeului Mogoşoaia, întrucât râmnicenii n-au ştiut s-o pună în valoare aşa cum se cuvenea. În anii ’30, statuia zăcea în grădina publică, „bătută de ploaie şi de vânt”, prea puţini interesându-se de soarta sa, deşi Petre Antonescu arătase – în epoca interbelică – valoarea sculpturii. Făurită într-o manieră destul de stângace, de către un anonim meşter pietrar, această statuie are meritul de a fi – aşa cum arată istoricul de artă V. Drăguţ„prima sculptură de mari dimensiuni având ca temă figura umană”.
În anul 2002, Muzeul Municipal din Râmnicu Sărat a sesizat Ministerului Culturii şi Cultelor în vederea recuperării statuii. Din 2004, lucrarea se găseşte la Muzeul Colecţiilor de Artă din Bucureşti, în lapidarium. Aici sculptura a fost restaurată de specialiştii instituţiei, fiind expusă în prezent în condiţii optime de conservare şi securitate.
Solicitările Muzeului Municipal din Râmnicu Sărat s-au lovit de refuzul instituţiei bucureştene mai sus amintite de a înapoia sculptura. Motivul? Instituţia râmniceană nu are calitatea de a solicita bunul pentru că acesta a fost „împrumutat” Bucureştilor de către Sfatul Popular al Raionului Râmnicu Sărat. Deci, în mintea noastră se naşte, logic, următoarea întrebare: cine trebuie să ceară restituirea statuii? Primăria din Râmnicu Sărat, urmaşa de drept a Satului Popular de odinioară.
Din 2002 până acum au trecut opt ani. Ne întrebăm câţi ani vor mai trece până când Primăria va cere sculptura înapoi.

CASA IORGU ANTONESCU

Pe Strada Tudor Vladimirescu, la nr. 24, privirea trecătorului este atrasă de un imobil în manieră rustică, lipsit în bună măsură de ornamente, ce aminteşte de locuinţele fortificate de tipul culelor. Se remarcă deschiderea trilobată a ferestrei de la parter, copertina de lemn a intrării principale şi cerdacul de la etaj. Întreaga casă are un volum compact, necomplicat, ce evocă arhitectura ţărănească tradiţională. Este singura casă ce poartă semnătura arhitectului Petre Antonescu în Râmnicu Sărat, lucru de înţeles atâta timp cât a fost proiectată pentru Iorgu Antonescu, vărul celebrului arhitect. Aşadar, o casă boierească în stil neoromânesc, demnă de a figura în patrimoniul oricărui oraş din România.
Petre Antonescu, fiul marelui proprietar Anton Antonescu, va fi văzut pentru prima oară lumina Domnului în ctitoria lui Ştefan cel Mare, aflată nu departe de casa părintească de pe Bulevardul Cuza. Aici va fi contemplat mai întâi o zidire a lui Ştefan, cu o valoare artistică sporită de farmecul vechimii. Se va fi întors cu gândul la mica biserică «Piatra» din oraşul natal, atunci când îşi imagina catedrale pentru oraşele mari ale ţării. Filiaţia arhitectului, în pofida numelui său burghez, se ridică până în secolul al XVII-lea. De aici respectul şi dragostea faţă de valorile autentice din trecut. Excelent desenator, călătorea întotdeauna însoţit de caietul de schiţe, căutând surse de inspiraţie printre vechile construcţii tradiţionale româneşti.

Deşi înclină balanţa în favoarea unei arhitecturi autohtone, el nu se limitează la aceasta, abordând vocabularul internaţional. Arhitectul rămâne în memoria noastră ca autorul unei opere impresionante ca întindere în timp, cât şi ca importanţă, debutând într-o manieră eclectică şi evoluând ulterior spre acoperirea altor maniere stilistice.
Petre Antonescu a fost rectorul Şcolii de Arhitectură din Bucureti şi membru al Academiei Române (din 1944). În oraşul nostru a proiectat Teatrul Comunal, dispărut la sfârşitul anilor ’40.
Casa în care a copilărit arhitectul se găseşte pe Strada Cuza. Schilodită de timp şi de prefacerile suferite, decolorată de vreme şi cu tencuiala căzută, casa e condamnată la moarte sigură.
Cu mai bine de zece ani în urmă, pe când căutam casa, n-am găsit pe nimeni în zonă să ne îndrume. Nici cei ce locuiau în ea nu ştiau cui a aparţinut. Trist, dar adevărat.

Fragment din „Râmnicu Sărat – ghid turistic”, autor R.T. Chirac, Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2010

Teatrul din grădina publică

Azi am pus mâna pe o imagine luată de Ion Hansa în grădina publică din Râmnicu Sărat. Imprimată la Librăria „Progresul”, fotografia reprezintă Teatrul Comunal, despre care Retro-Râmnic a amintit aici. Ridicat în anul 1906, Teatrul Comunal n-a fost dorit de toţi locuitorii. În acest sens, prin 1905, un râmnicean semna în „Machina” următoarele versuri satirice: „De biruri grele şi-angarale / Ne crapă buza-n patru / N-avem nici apă nici canale / Da-n schimb avem un teatru / Nu mai vorbesc de străzi pavate / N-avem decât trei, patru / Şi alea prost iluminate / Da-n schimb avem un teatru / E drept, suntem mult mai prejos / Ca insula Sumatru / Deşi plătim prestaţii gros / Da-n fine avem un teatru”.
Teatrul avea destinaţie culturală, dar şi comercială; era închiriat la diferiţi antreprenori şi periodic aveau loc diverse expoziţii, cele agricole stârnind interesul celor mai mulţi dintre râmniceni.

Lângă teatru se găsea un bufet unde, la o bere ori o bragă, domnii făceau politică. De 10 Mai, grădina era plină de lume ieşită la promenadă.
Teatrul n-a avut o viaţă uşoară, în vara lui 1921, „Foaia Râmnicului” menţionând că teatrul „pare o vilă părăsită…iar trupele de teatru, demult au încetat să-l viziteze”. În 1929 are loc un incendiu care lasă teatrul fără obiectele necesare, iar în 1942 se pune problema unei noi construcţii cu sală de spectacole, întrucât vechiul local devenise impropriu, fiind folosit ca depozit de alimente.
Odată cu schimbarea de regim politic, în 1948, comuniştii hotărăsc demolarea Teatrului Comunal şi ridicarea noului Teatru Muncitoresc, actuala Casă de Cultură. Dispărea astfel din geografia oraşului un simbol artistic, ridicat în manieră autohtonă de Petre Antonescu, fiul oraşului de pe malurile Râmnicului. Cu atât mai mult îi suntem recunoscători fotografului Ion Hansa pentru că şi-a aşezat într-o zi de toamnă ori de primăvară aparatul în faţa Teatrului Comunal din Râmnicu Sărat.

TEATRUL COMUNAL

01/03/2010 7 comentarii

Teatrul Comunal era o siluetă binecunoscută râmnicenilor din cea dintâi jumătate a veacului trecut, un reper urban al micului oraş de la hotarul moldo-valah, aşezat pe “şleaul cel mare al drumurilor”, în ţinutul sărat din “cotul cutremurelor”. Zguduiturile pământului au fost de altfel pricina dărâmării clădirii teatrului, în anii `40 ai veacului anterior ; o soluţie nefericită, luată la repezeală, ca şi în cazul bisericii “Piatra”, ctitorită de Ştefan cel Mare. O sentinţă nefastă, dar oarecum de înţeles în deceniul cinci, în care trecutul se destrăma cu mare repeziciune, în care lumea veche era înlocuită cu lumea nouă, un deceniu funest în care românii au pierdut mai tot ce câştigaseră între 1918 şi 1938.


Ridicat în urmă cu un secol, Teatrul Comunal se făcea remarcat prin elemente decorative preluate din arhitectura mănăstirescă şi ţărănească. Un element important în definirea caracterului său, făcând trimitere la arhitectura orientală, este arcul frânt, folosit de architect la golurile intrării, încadrate de scurte coloane. Acoperişul mişcat, străpuns de lucarne, şi corpurile scoase în relief din linia faţadelor, reprezintă o abordare arhitecturală tipică lui Petre Antonescu, imitat în acest sens de mulţi tineri arhitecţi.
Astăzi… nu ne rămâne decât să ne mulţumim cu amintirea teatrului de odinioară, pe scena căruia jucau Constantin Nottara, George Vraca, Marioara Voiculescu, Iancu Brezeanu, şi pe care venea să-i aplaude o lume bună, cultivată şi rafinată, lumea Râmnicului de altădată, cu un deosebit nivel de distincţie şi bun simţ.