Arhiva

Posts Tagged ‘Râmnic’

OCTAVIU BLAZIANU

În 1909, odată cu terminarea studiilor universitare, tânărul Dumitru P. Mazilu se stabileşte la Râmnic, unde îi caută pe conservatorii de frunte ai urbei: Octaviu Blazianu şi Menelas Chircu. Să zăbovim puţin asupra celui dintâi, medicul Octaviu Blazianu.

Octaviu BlasianuDe la prima întâlnire – mărturiseşte proaspătul absolvent de filologie – „am simţit că aveam într-adevăr de-a face cu un suflet de elită”. Mai departe-i dăm cuvântul profesorului Mazilu, care în „Foaia Râmnicului” (Anul I, No.17, 18 decembrie 1920) scrie un articol cu privire la viaţa şi personalitatea „mult regretatului doctor al Râmnicului”: „Măsurat şi socotit în toate, cult în adevăratul sens al cuvântului, doctorul Blazianu te captiva din primul moment prin farmecul ce radia din întreaga lui personalitate”. „Născut la Blaj, străvechiul centru al românismului de peste munţi, îşi face acolo primele învăţături, fiind totdeauna capul promoţiei sale. La vârsta de 18 ani pleacă la Viena, unde face studii strălucite de medicină. Anii petrecuţi aici alcătuiau pentru doctorul Blazianu cele mai dragi amintiri ale vieţii lui. Ceasuri întregi în lungile noastre taifasuri, îmi povestea cu o căldură plină de o nespusă duioşie, când una când alta din amintirile frumoasei lui vieţi de student. Aici cunoscuse el tainele cele adânci ale ştiinţei superioare, aici îşi dezvoltase marea lui pasiune pentru muzică şi tot aici ajunsese preşedintele celebrei societăţi studenţeşti România Jună, unde avusese prilejul să trăiască atâtea clipe neuitate în tovărăşia colegilor de la filozofie, Mihai Eminescu… Amintirile de la România Jună îl transportau totdeauna cu o putere magică în lumea caldă a visurilor tinereţii dintâi. Obrajii i se împurpurau ca la întâlnirea neaşteptată a obiectului primelor visări, se ridica uşor de pe scaun, îşi desfăcea ochelarii de după urechi, şi cu ochii de o bucurie de copil începea şirul povestei…”.

După absolvirea studiilor medicale, se stabileşte la Bucureşti, „cu gândul mai ales spre profesorat”.  „O violentă dezamăgire sentimentală – Semper mutabile femina – îl determină să se izoleze undeva, departe, şi să primească el, ilustrul laureat al Vienei, postul de medic de plasă la Panciu! Şi ce n-a făcut el în această modestă calitate pentru sărmanii iloţi de pe Şuşiţa? Nici până astăzi mocanii bătrâni din codrii străvechi ai Vrancei nu l-au putut uita. A fost pentru mine o adevărată uimire să aud, în timpul concentrărilor din preajma războiului, bătrâni din Câmpuri vorbind cu o adâncă evlavie despre bunul lor Dofturu Blajanu de pe vremuri. Atât e de adevărat că, totdeauna omul sfinţeşte locul. Trece în urmă medic primar la Râmnicu Sărat, de care se leagă pentru totdeauna şi nu-l părăseşte decât pentru puţină vreme pentru a ocupa, în urma unor stăruitoare insistenţe, postul de inspector sanitar la Bucureşti. Şi cum râmnicenii de pe vremuri erau se vede oameni mai limpezi văzători decât urmaşii lor de astăzi, încă de tânăr îl leg pe doctorul Blazianu, întâi primar al oraşului, apoi ca reprezentant al lor în mai multe rânduri, în camera şi senatul ţării. După alte criterii pesemne se acordau pe atunci onorurile cetăţeneşti. Quantum mutatus ab illo… (cât de mult s-a schimbat) am zice cu poetul, privind la situaţia din clipa de acum”. Aşadar, „râmnicenii de pe vremuri erau se vede oameni mai limpezi văzători decât urmaşii lor de astăzi”. Cât adevăr! Oare ce ar spune astăzi profesorul Dumitru P. Mazilu, văzând ce lupte se dau la Râmnic în campaniile electorale şi cum schimbă unii partidele ca pe şosete. Dar să nu insistăm pe politicianismul actual şi să revenim la  personalitatea doctorului Blazianu.

Primul Război Mondial îl găseşte la datorie, ca medic-locotenent-colonel la spitalul local, unde desfăşoară o activitate prodigioasă, readucând la viaţă mii de muribunzi. „El, care nu fusese niciodată chirurg, uimeşte pe chirurgii vestiţi ca d-rul Negruzi cu îndrăzneala şi preciziunea operaţiilor ce încearcă cu izbândă desăvârşită. El, care din cauza sănătăţii de mult zdruncinate nu putea rezista la nicio oboseală fizică, ajunge să nu iasă din spital câte 10 şi chiar câte 15 ore. Când puhoiul duşman ajunge să bată la poarta Râmnicului, el, ardeleanul fugit de peste munţi, primeşte ordinul să rămână pe loc pentru îngrijirea nefericiţilor ce nu puteau fi transportaţi. Ştia bine ce-l putea aştepta şi totuşi nu ezită o clipă să-şi facă întreaga datorie. Şi a fost o adevărată providenţă pentru populaţia rămasă sub duşman, prezenţa în mijlocul ei a doctorului Blazianu, care a ştiut să fie fără încetare singura pavăză ocrotitoare împotriva nenorocirilor de tot soiul ce-i ameninţau pe toţi la fiecare clipă. Când războiul s-a încheiat cu izbânda deplină a năzuinţelor noastre, când visurile semeţe ale copilăriei fugarului din Blaj se încheagă definitiv într-o măreaţă înfăptuire, sufletul senin al doctorului Blazianu cunoaşte mulţumiri de proporţii biblice. Între el şi Târnavele copilăriei lui, nu mai erau acum nici graniţă, nici vamă, nici jandarm unguresc! Ce altceva putuse el să dorească mai arzător de la viaţă?”

Emilian Constantinescu, în „Siluete râmnicece” (Almanahul Râmnicului, 1933) încearcă un portret al medicului Blazianu: „Înalt, roşcovan, iată-l venind cu mers grăbit, săltat, cu mişcări nervoase, repezi. Este – pentru vremea sa – un erudit. Lumea apelează, în cazuri grave, la luminile lui şi mai totdeauna, cu folos. Dar nu e numai medic minunat, format în celebra şcoală vieneză, ci şi bun român şi desăvârşit om de cultură. Prestigiul de care se bucura în opinia publică era pe deplin meritat. Muzician distins, doctorul Blazianu a înţeles şi susţinut orice manifestare artistică în oraşul acesta de provincie. De câte ori George Enescu a primit să se oprească şi la noi, datorită numai lui. Până la adânci bătrâneţi a rămas acelaşi suflet entuziast şi dezinteresat”.

Multe s-ar mai putea spune despre acest aristocrat al spiritului râmnicean, dar nu vreau să lungesc cuvântul. Azi, lumea nu mai are răbdare să citească. În final, câteva cuvinte despre portretul celui evocat. Realizat în jurul vârstei de 60 de ani, în atelierul „Julietta – Photographe de la Cour Royale, Bucarest”, acesta apare pe o carte poştală expediată de Blazianu unui comerciant local, Pararaschiv Paraschivescu, cu prilejul Sărbătorilor de Iarnă din 1913 (data exactă: 24 decembrie 1913). Dintre decoraţii, atrag în mod special atenţia Ordinul „Coroana României” în grad de comandor, înfiinţat de regele Carol în 1881, după ce România a devenit regat, şi Ordinul „Steaua României” în grad de ofiţer, cel mai vechi ordin naţional, înfiinţat de Cuza-Vodă în 1864.

Anunțuri

PORTOCALII LA RÂMNIC

03/01/2013 3 comentarii

DIAMANDI PORTOCALĂ

Pe la începutul celui de-al XIX-lea veac, se stabilea la Râmnic Diamandi Portocală, un grec (?) originar din insulele ionice. „Înalt, bine făcut, frumos se zice. A fost întâi arendaş al moşiei Filipeştii de Târg din judeţul Prahova. Nu cunoaştem rostul mutărei sale la Râmnicu Sărat, dar credem că aceasta nu este străină de interesele lui Costache Suţu, aici fiind centrul zonei numeroaselor moşii ale acestui mare proprietar, însurat cu o Racovitză, urâtă însă probabil bogată, el fiind un bărbat frumos şi de viţă domnească.

A construit la Râmnicu Sărat, pe malul gârlei, casa care astăzi (1934, n.n.) este proprietatea familiei Robescu (în prezent dispărută, n.n.). Casă mare pentru acele vremuri, arătoasă, spaţioasă, cu un mare pridvor, aşezată pe un deluţ, în mijlocul unei curţi întinse, cu grădină, dependinţe, etc., ceea ce ar fi indicat o bună stare materială. La moartea sa prematură, faptul că a lăsat-o neterminată, cu câteva mii de lei datorii şi moştenitorii în jenă, denotă mai mult o fanfaronadă, cusur ce s-a transmis şi la unii din descendenţii săi”.

Casa Diamandi Potocală

Casa construită de Diamandi Portocală la Râmnic, probabil în anii 1830, vândută mai târziu familiei Robescu de fiul său, Temistocle

Diamandi Portocală se căsătoreşte la 1820 cu Sofia, „urâtă, dar foarte inteligentă, vorbăreaţă şi activă”.

„A murit la anul 1840 de erizipel (boală infecţioasă şi contagioasă provocată de un streptococ), lăsând o văduvă şi cinci copii minori: Temistocle, Elenca, Zinca, Tudorache şi Marghioala”. Sofia moare în 1841, la un an după Diamandi, de inimă.

TEMISTOCLE PORTOCALĂ

„Temistocle Portocală s-a născut la Braşov în 1821, unde se refugiase familia din cauza Zaverei (Eteriei) şi botezat la Biserica Neagră din acel oraş, probabil în religia mamei sale, catolică sau protestantă. Înalt, bine făcut, ochi căprui, mai mult negri, nasul turtit, păr buclat, abundent, încărunţit din tinereţe. Pierduse dinţii de timpuriu. Avea ticul de a-şi răsfrânge buza inferioară. Foarte inteligent şi foarte simpatic, dar cam indolent. Fire deschisă şi veselă, fredona adesea. Îi plăcea să râdă şi să vorbească. Foarte generos. Făcea binefacerile cu discreţiune, unele din ele nu s-au cunoscut decât târziu, după moartea sa. Scria cu litere vechi amestecate cu noi şi destul de prost. Vorbea cu uşurinţă greceşte, dar nu prea bine. Când era zorit o da pe româneşte, ceea ce probează că era mai stăpân pe aceasta din urmă.

La vârsta de 19 ani, pierzând pe tatăl său Diamandi, a rămas la Râmnicu Sărat singurul sprijin al familiei, compusă din mamă, trei surori şi un frate mai mic. Devenit protejat al lui Costache Suţu, şi-a îndeplinit destul de bine misiunea de cap de familie. Om de încredere al acestuia, l’a servit cu multă cinste. Foarte corect, nu a abuzat de încrederea şi de absenţa protectorului său. A ţinut în arendă moşia Slobozia (judeţul Râmnicu Sărat) de la fiica lui Costache Suţu vreme de 28 de ani, de la 1849 şi până la 1877.

Mare amator de cai, avea în grajd în permanenţă două perechi, de culori deosebite, pe care se ducea în persoană de-i cumpăra în regiunea Braşovului. Totuşi, în oraş umbla, cu treabă sau fără treabă, cu un birjar Marcu, din apropiere, cu mârţoagele lui înhămate la o trăsură arhihodorogită şi aceasta numai pentru a lansa şi ajuta pe acest Marcu, îmbătrânit, sfrijit, sărac lipit şi cu şase copii. Aceasta ne dă nota firei lui miloase, naturală şi fără fanfaronadă.

Nu era avid de bani. Nu ştia să ascundă nimic. N-avea absolut nici un viţiu. Nu avea duşmani şi n’a fost atacat niciodată, deşi Podul Bulgarului, unde hoţii prădau de obicei, se afla pe moşia sa arendată Slobozia. Totuşi, i s’au furat o dată, de la conacul acesteia, 20 perechi de boi, cărora nu le-a mai dat de urmă.

Temistocle Portocală

Temistocle Portocală (1821-1882)

Nu făcea politică, dar, prin firea lui, era partizan credincios al partidului liberal, cel mai înaintat şi cel mai generos din acele vremuri. Îndepărtat şi dezgustat de cele ce văzuse în protipendadă, mai ales cea grecească, jefuitori fără fir de omenie şi ingraţi neruşinaţi: ca Plaino, puternic al zilei de atunci, care luase în mod brutal şi hoţesc moşia Tâmboieşti a socrului său, Mihu. Ca un oarecare grec Dimopol, care, pentru a se îmbogăţi, furase şi devastase întreaga regiune a Bălţii Albe, Amara-Grădişte, pustiind literalmente satele. Ca Grigore Suţu, care a pus la interdicţie pe bătrânul şi omenosul său părinte, Costache Suţu, dându-l afară chiar din casa lui (cea cu pajure din Bulevardul Colţei, ce există încă), neluînd parte nici el şi nici un alt membru al familiei la transportul la moşia Suţeşti a rămăşiţelor pământeşti ale acestui venerabil bătrân, care nu avusese alt păcat decât că dăduse fiinţă acestei stârpituri de fiu degenerat şi ingrat. Dintre toţi intimii acestui vlăstar de viţă domnească nu i-a rămas devotat decât Temistocle Portocală, care l-a transportat şi depus în cavoul familiei, cu multă evlavie, în locaşul său de veci de la Suţeşti.

Aceste toate şi încă altele, pe cari el le cunoştea bine, îl îndepărtaseră de o clasă de oameni de care, de fapt, era legat prin sângele său şi unele nevoi, şi l-au făcut să se ataşeze partidului liberal, de la care, de altfel, nu a tras şi nu a căutat să tragă nici un profit.

Prin munca sa productivă a câştigat suficient pentru a plăti datoriile lăsate de tatăl său, a termina casa pe care acesta o lăsase neisprăvită, a mărita cele trei surori şi a procura familiei o existenţă îmbelşugată.

A murit în toamna anului 1882, la vârsta de 61 de ani, de apoplexie. Primul atac i s’a produs în plin tribunal, într-un proces cu Costică Suţu, prilejuit de faptul că acesta, prin avocatul său Mavrodin, a declarat în şedinţă că n’are încredere în jurământul său.

A lăsat patru copii, toţi majori: Aristide, născut în 1855, Miltiade, născut în 1856, Erofile, născută în 1858 şi Niculae, născut în 1860.

A rămas ceva avere în urma sa, dar cam încurcată din cauza fiului său Aristide şi ginerelui său Victor Stoika”.

 

SMARANDA (MĂNDICA) PORTOCALĂ, născută MIHU

„Fiică a lui Asanache Mihu şi Anica Mihu, din Tâmboeşti, al treilea şi ultimul copil al acestora.

S-a născut în anul 1839. Talie mijlocie. Ochi căprui. Nas drept, trăsături regulate. Mâini şi picioare mici. Păr castaniu, bogat şi excepţional de lung. Foarte fină şi delicată, atât ca fizic, cât şi ca maniere. Fire aşazată, dar cam nervoasă, din cauza unei îndelungate maladii dureroase de stomac, care i s-a pronunţat în 1856.

Smaranda Potocală (Mihu)

Smaranda Portocală (1839-1882)

Măritată la 1854, încă foarte tânără, la vârsta de 15 ani, cu Temistocle Portocală, care avea 33 de ani. Lipsită de cultură, ca toate fetele din acea vreme crescute la ţară, compensa cu prisosinţă această lipsă prin inteligenţă şi o mare doză de bun simţ. Foarte cumpătată şi discretă în relaţiunile sale, mai ales cu cumnatele, ceea ce nu era tocmai uşor. Suflet bun şi nobil.

A avut patru copii: Aristide, Miltiade, Erofile şi Niculae.

Excepţional de bună şi devotată mamă. A dus o căsnicie din cele mai armonioase, înconjurată de iubire şi de respect. Deşi de o simţitoare deosebire de vârstă faţă de bărbatul său, uita aceasta faţă de solicitudinea acestuia şi neîncetata şi afectuoasa atenţiune ce i-a purtat până la moarte.

A murit în toamna anului 1882, o săptămână după bărbatul său, de o puternică hemoragie stomacală, la vârsta de 43 de ani”.

MILTIADE PORTOCALĂ

„Născut la Râmnicu Sărat în anul 1856. A făcut clasele primare în oraşul natal. La Bucureşti a urmat primele clase de liceu la Sf. Sava, fiind în pensiune la Buholzer, pe podul Caliţiei, astăzi Calea Rahovei. A trecut apoi la Şcoala Comercială, pe care a absolvit-o fiind internat în institutul Troteanu, situat în cartierul Bisericii Sfinţilor.

Act de botez, Miltiade Potocală, 1856

Actul de botez al lui Miltiade Portocală (1856), născut la Râmnic, în mahalaua Vatra

Plecând în urmă în străinătate, a absolvit Şcoala Superioară de Comerţ din Anvers (Belgia). A făcut practică apoi la Banque de Lyon din Paris, timp de un an, după care direcţia băncii a vrut să-l trimeată la o sucursală din Londra. A fost însă împiedicat de părinţi.

Miltiade Potocală

Miltiade Portocală (1856-1905)

Reîntors în ţară, după un stagiu vremelnic la centrala Băncii Naţionale din Bucureşti (anul 1880), a fost numit contabil şi apoi sub-director al sucursalei Băncii Naţionale din Galaţi, de unde a trecut (1885) director al sucursalei din Brăila, funcţiune ce a ocupat până în anul 1890, când şi-a dat demisia pentru a se arunca în afaceri.

Talie mijlocie, cu torace bine desvoltat. Ochi negri. Foarte puţin vorbăreţ, taciturn din fire. Serios în toate apucăturile lui. Foarte puţin înclinat spre cele distractive. Foarte inteligent, cam prezumţios însă. Muncitor. Energic. Demn. Omenos şi destul de darnic, fără să fie cheltuitor şi, mai puţin, risipitor. Om cu vederi largi şi cu perspectivă foarte frumoasă în cariera ce-şi alesese. Foarte corect în afaceri, pentru care se şi bucura de mult credit. Foarte autoritar, fire dominatoare. Se bucura de mult respect şi de o deosebită consideraţiune printre cei cu care era în contact şi care îl cunoşteau.

S-a stins în anul 1905. Maladia a pus capăt foarte timpuriu unei existenţe menite să aducă servicii apreciabile ţării şi în momentele când familia, căreia îi era atât de ataşat, avea mai multă nevoie de sprijinul său, lăsând în urmă patru copii minori: Florica, Radu, Mihai şi Alexandru”.

RĂDĂCINI ALE TULPINEI FAMILIEI PORTOCALĂ

Asanache Mihu

„Neam de boer de ţară din comuna Tâmboieşti, judeţul Râmnicu Sărat (în prezent Vrancea, n.n.). Până a murit, în 1865, a purtat giubeau boerească şi şapca. Ginerele său îi spunea boerule, iar el îi spunea Portocală, căci avea oroare de numele său grecesc Temistocle.

Înalt, bine făcut. Ochi verzi. Om cu stare: proprietarul a două vii în Tâmboeşti şi alta în Cârlige, ce o avea de zestre de la nevastă. De asemenea, mai poseda una pădure seculară de stejar, o mare livadă de pruni, mai multe locuri în sat şi moşia Tâmboeşti. Moşia i-a fost cotropită de influentul grec Plaino, din Plăineşti (Cucu), cu care a fost zadarnic în proces până a murit. Procesul nu l’a mai redeschis nimeni. Jecmăneala era mijlocul de îmbogăţire a grecilor influenţi din timpul Fanarioţilor. Tot astfel au fost jecmăniţi şi moşnenii din Putreda (Grebănu, din apropierea oraşului Râmnicu Sărat) de moşia lor de către un Suţu, sau poate socrul acestuia, Racoviţă, proces pe care nu l’au câştigat Putrezenii decât în zilele noastre (acum 3-4 ani), după circa 100 de ani de judecată.

Asan, sau Asanache Mihu avea o bogată gospodărie pe malul de nord-est al pârâului ce trece prin satul Tâmboeşti, aflat ca şi acesta în apropierea ultimelor dealuri împădurite ale ramificaţiunei Carpaţilor, loc de refugiu în desele cazuri de restrişti de pe vremuri, mai ales că Tâmboeştii erau foarte aproape de linia de invazie Focşani-Râmnicu Sărat.

Căsuţa modestă de ţară, cu patru încăperi mici, cămară, sală şi cerdac, clădire cu caracter improvizat, ca toate clădirile din vechile timpuri nesigure. Bucătării separate, hrubă mare, cramă, lin acoperit, adăpost de vite, etc. Curte spaţioasă, cu nenumărate şi variate păsări, înconjurată de o parte cu o întinsă livadă de pruni, pe care o traversai ca să ajungi la conac; de altă parte, via cu o suprafaţă de mai bine de 20 de pogoane, toate strejuite de valea pârâului.

O pitorească aşezare românească de ţară, de proprietar înstărit. Proprietăţile nu erau dobândite prin jaf sau specula muncii ţăranului, ci erau moştenite din moşi-strămoşi.

A avut un unchi Tâmboescu, de la care nu mai rămăsese decât amintirea numelui.

A murit la vârsta de 77 de ani, de tifos, în anul 1865, un an după moartea soţiei sale Anica. Era născut deci în anul 1788.

Avea cunoştinţă de carte românească, însă era departe de a fi un savant.

Nu avea nici un viţiu.

Au rămas în urma lui trei copii majori:

– un băiat Tache, înalt, robust, masiv, însă cu sminteală la cap, boală ce avea din copilărie, din timpul când învăţa carte la Focşani, provenită pare-se dintr-o întâmplare (spaima) şi care nu l-a împiedicat de a trăi până la adânci bătrâneţe şi de a face o puzderie de copii nelegitimi cu o femeie din sat şi cari s’au reîntors în masa ţărănească a satului sub numele de Tăchină;

– o fată, Sofia, inteligentă, bine făcută, chiar frumoasă, puţin cam rea, măritată cu un grec, Costea Nicolau, care n-avea absolut nici o calitate; a lăsat un fiu, Vasile;

– o fată, Smaranda (Măndica), măritată cu Temistocle Portocală”.

Anica Mihu, născută Panaitescu

„Din satul Cârligele, în apropiere de Focşani. Dintr-o bună familie înstărită şi înrudită cu Vasile Vidraşcu, cu Călcâi din Focşani, precum şi cu Tache Moşu din Râmnicu Sărat.

Avea o soră, maica Zenovia, din schitul Coteşti, cu o bună stare materială, rămasă poate de la părinţi, poate de la bărbatul său, Angonescu. Călugărită după moartea acestuia, în urma unei boale şi a promisiunii sacre făcute în timpul acestei boli. Îi plăcea mai mult prin lume şi jocul de cărţi decât cele bisericeşti, pentru care a şi fost forţată de autorităţile ecleziastice să reintegreze mănăstirea. Averea i-a fost înjumătăţită mai apoi de călugări.

Un fiu al fratelui său, anume Petrache Panaitescu, magistrat în Râmnicu Sărat, totdeauna îngrijit şi corect îmbrăcat, foarte calm, foarte ordonat, de o corectitudine exemplară, vânător pasionat, a renunţat la pensie când i-a venit vârsta, probă de dezinteresare, dar şi de bună stare materială.

Mama Anica avea ochii căprui, era înaltă, sveltă, discretă şi delicată în purtările ei. Energică la nevoie: cu ocazia botezului ultimului copil al fiicei sale Măndica, s’a opus cu îndărătnicie de a mai da nume greceşti la copii şi numai mulţumită ei am scăpat eu cu numele Niculae, botezat de Sofia, sora mamei mele, la anul 1860, iulie 19 (stil vechi), la biserica Mănăstirea din piaţa oraşului Râmnicu Sărat, clădită de Ştefan cel Mare şi reclădită de Brâncoveanu.

Născută la 1815 şi măritată la 1834, în vârstă de 19 ani, cu Asanache Mihu din Tâmboeşti. A dat naştere la trei copii: un băiat şi două fete.

A murit în anul 1864, în puterea vârstei, la 49 de ani, în urma unui accident: răsturnându-se cu trăsura pe priporul Tâmboeştilor, s-a lovit de o piatră şi şi-a spart capul de o piatră, ceea ce i-a cauzat moartea după o suferinţă de câtva timp. Medicina din acele timpuri a doctorului ovrei Gheţ, singurul medic în Râmnicu Sărat, n-a fost în stare de a o salva şi astfel a pierit cu zile, fiind încă tânără”.

Însemnări despre familia Portocală întocmite de Neculai Portocală (1934)

 

Mulţumitri domnului Radu Portocală (Paris) pentru amabilitatea de a pune la dispoziţia „RETRO-RÂMNIC” aceste însemnări şi fotografii.

SOCIETATEA DE BINEFACERE „AJUTORUL”

28/06/2012 4 comentarii

Un grup de doamne din societatea Românească, găsind că, în oraşul lor nu există o instituţie de bine-facere pentru ajutorarea bătrânilor sărmani şi a copiilor orfani, s’au întrunit în ziua de 25 Septembrie 1903, şi au fondat Societatea „Ajutorul”, cu sediul în oraşul R.-Sărat, cu durată nelimitată.

Acesta este primul articol din statutul Societăţii de Binefacere „Ajutorul”, al cărei scop urmărea să acorde ajutoare, în bani sau în diferite materii trebuincioase traiului, bătrânilor, bărbaţilor şi femeilor sărmane şi copiilor orfani, la diferite nevoi. De asemenea, îşi propunea să facă opere de binefacere, precum un azil de bătrâni ori pentru orfani etc. Încurajarea industriei casnice era un alt deziderat al acestei societăţi.

Membrele erau de trei feluri: membre fondatoare, aderente şi onorifice, iar fondurile proveneau din plata taxelor de înscriere, a cotizaţiilor lunare, din diverse ofrande şi donaţii. Urmau a se organiza serbări, serate, concerte, conferinţe în beneficiul societăţii.

Statutul are opt capitole şi 30 de articole. Din penultimul articol, aflăm că  „Comitetul perpetuu al Societăţei, alcătuit odată cu fondarea ei” se compunea din:

Preşedintă, D-na Irina Doctor Poppescu

Casieră, D-na Cornelia Pella

Membre: Alexandrina Robescu, Maria Tătăranu, Eufrosina D-r Cristescu, Aneta Doctor Negrescu, Lucia D. Mihăescu, Mathilda Serghievici, Elisa A. Petrescu, Ana V. Petrescu, Catherina Căp. Botea.

Aşadar, doamnele din protipendada râmniceană se preocupau de soarta celor năpăstuiţi. Regăsim pe listă nume cunoscute ale societăţii râmnicene de odinioară.

Categorii:Identitate Etichete:, ,

CRONICA AGRICOLĂ

10/12/2011 1 comentariu

Am găsit în „Gazeta săteanului”, revista râmniceană (ulterior bucureşteană) fondată de Constantin C. Datculescu, câteva fotografii făcute în anul 1900 în Câmpia Râmnicului, în perioada când România era grânarul Europei, iar în porturile Galaţi şi Brăila se fixa preţul cerealelor. Autorul lor este fiul lui C. C. Datculescu, cel care, după plecarea tatălui său la Bucureşti, se ocupa de ferma de la Slobozia Galbenu din judeţul Râmnicu Sărat. Fiul lui Datculescu se ascunde în spatele iniţialei „D” şi iscăleşte „Cronica agricolă”, semn că, întocmai ca părintele său, se pricepea la agricultură. În 1894, ferma de la Slobozia Galbenu primise brevetul de Furnizor al Curţii Regale.

Cronica agricolă din luna lui Cuptor a anului 1900 spune: „Recoltatul produselor păioase, afară de meiuri şi părânguri, e sfârşit în toate regiunile de câmp, iar treieratul grâului e pe finite la marii proprietari şi arendaşi. În părţile de sus a Ţerei, la munte şi la săteni d’abea acum începe”.
Interesat de maşinăriile care uşurau munca la câmp, Constantin C. Datculescu-fiul, fotografiază câteva astfel de utilaje, moderne pentru acea epocă: machina, secerătoarea-legătoarea „Bonnie” cu tăişul mărit, pluguri cu două brazde. El laudă calităţile secerătorii fabricată de un anume Behles, care „a izbutit a ne da cel mai simplu şi practic înnodător la maşina sa”. La această maşină, „tăişul s-a mărit fără ca prin aceasta să se îngreueze tragerea boilor, astfel că azi e singura legătoare ce seceră şi leagă mai multe pogoane pe zi”.

Datculescu-junior sfătuia agricultorii în privinţa grijii pentru animale: „Vitele, aşa obosite prin căratul recoltei, trebuie bine îngrijite, căci fără ele în putere e peste putinţă a lucra pământul la vreme, bine şi repede. Pe unde sunt fâneţuri semănate sau mirişti de orz şi ovăz care, generalmente, sunt, anul acesta, mai ierboase ca oricând, vitele se pot sătura repede, astfel că au timpul şi a se odihni şi a munci. Plugarul prevăzător le-a semănat şi lor, pentru iarnă, diferite nutreţuri, astfel că prea mult întrebuinţata lor hrană de paie să mai fie schimbată”.

În ediţia pe septembrie e revistei, „Sătuceanul” (în spatele căruia bănuim că se ascunde acelaşi Datculescu-jr.) face un rezumat al lucrării „Introducţiune în Ampelografia Română”, pe care fostul şef al serviciului viticol al Ministerului Agriculturii (un anume Nicoleanu) o publică în franţuzeşte cu prilejul Exposiţiunei Universale din 1900, „o lucrare superbă, care va aduce mari servicii cultivatorilor de vii”. O mulţime de soiuri se-ntâlneau în podgoriile României de-acum mai bine de o sută de ani: Creaţa, Feteasca, Verde, Plăvaia, Galbena, Iordana, Muntoasa, Pârciul, Frâncuşa, Braghina, Tămâioasa, Băşicată, Busuioacă, Ciomeagă, Coiunghios Alb, Firtigace, Mustoasă, Razachie, Samohaică, Ţâţa caprei, Ţâţa vacii, Tigvoasă, Zghihară etc.

Între judeţele României de atunci, Râmnicul ocupa un loc de cinste în privinţa podgoriilor: Tâmboieşti, Vârteşcoiu, Dălhăuţ, Faroanele. Imaginile ce însoţesc textul sunt din judeţul nostru, ceea ce întăreşte ideea că autorul este râmnicean.

Alese mulţumiri doamnei Nicoleta Leu pentru amabilitatea de a-mi pune la dispoziţie colecţia revistei GAZETA SĂTEANULUI, Anul al XVII-lea (5 Febr. 1900 – 5 febr. 1901).

SALUTĂRI DIN RÂMNICU SĂRAT

25/06/2010 4 comentarii

Pe la începutul anilor ’30 ai veacului dinainte, Râmnicul era un târg prăfuit de provincie, cu vreo 20 000 de locuitori, răspândiţi de-a lungul râului, în mahalale cu aspect mai degrabă oriental decât european. Câteva „insule” de civilizaţie apuseană se găseau în centru, unde gospodarii mai noi sau mai vechi ridicaseră imobile publice în manieră occidentală. În rest, casele orăşenilor se pierdeau în mijlocul unor grădini, aflate de jur-împrejurul bisericilor ctitorite de boierii Bagdaţi, Niculeşti, Robeşti ş.a. În partea de miazăzi a târgului se mai puteau vedea, până pe la începutul veacului, urmele caselor unor vechi familii boiereşti.
Strada Victoriei, aflată în centru, însufleţea târgul amorţit de la periferia vechii Valahii. La sfârşit de săptămână, mai ales, se umplea de lume dornică să iasă la promenadă.
Un tânăr reporter bucureştean, aflat în vizită la Râmnic, ne-a lăsat câteva rânduri despre viaţa oraşului de odinioară. Să-i dăm cuvântul: „Oamenii care au apucat timpurile bune, din băieţi de prăvălie au ajuns comercianţi de vază, proprietari ai caselor de la centru. În viaţa oraşului ei reprezintă simbolul opulenţei…În fine, sunt cuconi, mari potentaţi. Cuconu Mihai, cuconu Alexe, cuconu Fănică. Tot oraşul se descoperă şi se apleacă până la pământ când trece prin faţa cuconilor. La aceste saluturi de sclav, cuconul respectiv răspunde cu o mişcare obosită şi dispreţuitoare a capului, având aerul că se miră: Cine vă ţine şi pe voi pe faţa pământului, muşte netrebnice?!”
Prin textul de mai sus, autorul transmite cititorului, într-un limbaj plastic, neconvenţional, ceea ce a trăit şi a aflat prin observaţie directă. Reporterul dovedeşte un ascuţit spirit de observaţie, surprinzând esenţa şi spiritul lucrurilor. Scopul său a fost să-l facă pe cititor să simtă ceea ce a descris, să-l aducă la faţa locului. Prin textul „Salutări din Râmnicu Sărat”, apărut într-un grupaj intitulat „Fişe de provincie”(1935), gazetarul se apropie de ceea ce azi numim „feature” (feature story, în limba engleză), „specie publicistică având drept scop informarea asupra unor fapte de actualitate, din realitatea imediată, de interes pentru un public larg, în urma investigării la faţa locului, apelând adesea la modalităţi literare de expresie”(Manual de Jurnalism, Polirom, 1997). De asemenea, prin reportajul menţionat, autorul dovedeşte talent literar şi i se dezvăluie cititorului drept un reporter dublat de un poet. Numele său? Geo Bogza!

Categorii:Memorie Etichete:, ,