Arhiva

Posts Tagged ‘Râmnicu Sărat’

PROFESORUL DUMITRU P. MAZILU

25/04/2011 6 comentarii

În 1909 sosea la Râmnic un tânăr de 24 de ani, proaspăt absolvent de Litere. Primul drum l-a făcut la Chircu, boierul conservator din centrul oraşului, pe Strada Carol. Auzise despre el încă din copilărie, la răzeşii de pe Valea Milcovului. Tatăl său, junimist încă de pe băncile seminarului şi cititor zilnic al „Epocei” lui Nicu Filipescu, obişnuia adesea să spună: „La Râmnic, doi oameni acătării: Doctorul Blazianu şi Chircu”. Ambii conservatori.
Tânărul se numea Dumitru P. Mazilu, era născut la Broşteni şi, după absolvirea Liceului „Unirea” din Focşani şi a Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, venea la Râmnic, profesor titular de limba română, drept şi istorie la Gimnaziul „V. Boerescu” (unde a rămas până în 1916). Între 1908 şi 1909 îşi satisfăcuse stagiul militar la Regimentul 9 Infanterie. În 1906 îşi luase licenţa în drept, iar în 1908 pe cea în litere şi filozofie. A fost pe rând profesor, avocat, revizor şcolar al judeţului Râmnicu Sărat.

Între 1912 şi 1914 a scos la Râmnic ziarul „Lumina”, cu o întrerupere în 1913 datorită campaniei militare din Dobrogea. A participat la campanie cu gradul de sublocotenent, în Regimentul 49 Infanterie, iar în perioada 1916-1918 la Războiul Întregirii Neamului. În 1917 a fost avansat la gradul de căpitan. În toamna anului 1918 a primit numirea de profesor de limba română la şcolile militare de Infanterie şi Administraţie din Bucureşti.


Dumitru P. Mazilu (primul din stânga) împreună cu Menelas şi Radu Chircu, în faţa Prefecturii

În iunie 1918 a fost ales de către Colegiul III al Ţărănimii din Partidul Junimist-Conservator ca deputat în Parlamentul de la Iaşi din partea judeţului Râmnicu Sărat. În cursul anului 1919 (martie-decembrie), împreună cu profesorul Simion Mehedinţi, a editat revista „Munca”, în acelaşi an fiind ales membru titular al Societăţii Regale Române de Geografie.
În perioada 1919-1932 a fost profesor de limba română şi ştiinţe economice la Şcoala Superioară de Război. Între 1935 şi 1938 a fost şeful Organizaţiei P.N.Ţ. de Râmnicu Sărat.
Student al lui Titu Maiorescu şi Simion Mehedinţi, s-a remarcat printr-o aleasă cultură, dragoste de neam şi ţară. A desfăşurat o bogată activitate publicistică. Mircea Eliade îl evocă în Memoriile sale ca un profesor de mare valoare care i-a descoperit înclinaţiile literare.
În anul 1926 s-a căsătorit la Râmnicu Sărat cu Tinca Lupescu (1895-1982), nepoata lui Gheorghiţă Lupescu, primul preşedinte al Clasei Ţăranilor în Divanul Ad-Hoc al Ţării Româneşti (1857). În acelaşi an cumpără un teren de vreo sută şi ceva de hectare în comuna Poenarii-Vulpeşti, la 38 km de capitală. „Aici, după socotelile mele de la vremea aceea, urma să-mi adăpostesc bătrâneţile şi să-mi închei viaţa, cât mai târziu cu putinţă. Surmenat, probabil, şi cu unele începuturi de tulburări cardiace, încă din 1932 a trebuit să mă stabilesc la ţară”.
În noaptea de 1-2 martie 1949 este ridicat din mijlocul a tot ceea ce crease şi, „cu o biată valiză de mână, cu un rând de schimburi şi hrană rece pe două zile” este trimis cu domiciliul obligatoriu la Focşani, după care în aprilie 1952 este arestat din nou şi dus la Canalul Dunăre-Marea Neagră, de unde este eliberat în vara anului 1954. Reîntors în capitală după un surghiun de cinci ani, „timp în care n-am fost nici judecat, dar nici măcar anchetat pentru vreo vină cât de vagă”, munceşte ca zilier la arhivele Ministerului Învăţământului. Moare la 30 ianuarie 1964 din pricina frigului.

În februarie 1953, deţinutul politic Dumitru P. Mazilu, de la Colonia „Peninsula”, comuna Valea Neagră, judeţul Constanţa, trimitea următoarea scrisoare familiei sale, domiciliată în Bucureşti:

Tincuţa dragă şi dragi copii,

Încântat că mă pot, în sfârşit, adresa vouă direct, vă îmbrăţişez cu nespus drag şi vă strâng la piept adânc înduioşat de toate delicatele voastre atenţiuni. Să trăiţi. Am primit tot; îmbrăcăminte şi medicamente, nu-mi mai trimiteţi. Alimente (trimiteţi, n.n.): 5 kg netto lunar: pâine, zahăr, brânză, marmeladă (când nu se va putea, miere cu nuci pisate – divină), cărnuri nu, nici alimente de lux; ţigări „Mărăşeşti”. Şi câteva căpăţâni de usturoi. Boala mea n-a mai facut nici un progres şi sunt destul de sănătos ca să pot spera. Scrieţi-mi lunar.

Cu toate gândurile numai la voi, Tata

Anunțuri

GHEORGHE SIMOTTA LA RÂMNICU SĂRAT

21/11/2010 1 comentariu

Pe la mijlocul celui din urmă veac (în 1957), arhitectul Gheoghe Simotta a desenat câteva peisaje râmnicene, urbane şi rurale. Artistul şi-a îndreptat mai mult atenţia asupra unor edificii muncitoreşti, nou apărute în geografia oraşului, încă neindustrializat. Să fi primit o comandă în acest sens? La urma urmei, vechiul târg de la marginea Ţării Româneşti păstra la acea dată suficiente repere de arhitectură veche românească. De ce a decupat Simotta subiecte caracteristice clasei muncitoare? „Spiritul epocii”? Probabil.
Aromân de origine, Gheorghe Simotta s-a format sub îndrumarea şi lucrând cu arhitectul râmnicean Petre Antonescu, pe care îl evoca astfel: „Nu pot să nu subliniez frumuseţea cursului de istorie a arhitecturii universale si româneşti… E o mare pierdere faptul ca schiţele la tablă, care însoţeau acest curs, nu s-au putut păstra şi perpetua. Ar fi fost pentru toate generaţiile un exemplu de înaltă măiestrie”.
Discipol al manierei neo-româneşti, Simotta a dezvoltat un stil personal de rezonanţă balcanică, cu influenţe ale artei decorative bizantine.
Muzeul Municipal din Râmnicu Sărat expune zilele acestea câteva acuarele semnate Gheorghe Simotta. Am reprodus pentru cititorii RETRO-RÂMNIC câteva dintre ele.


Cooperativa „Solidaritatea”


Râul Râmnic


Peisaj rural


Căpiţă de fân la Vâlcelele


Uzina electrică a oraşului