Arhiva

Posts Tagged ‘Str. Carol’

CASA CHIRCU

04/03/2012 7 comentarii

Reşedinta boierului Chircu de pe Strada Tudor Vladimirescu (fostă Carol I) e un imobilul în stil apusean evidenţiat prin intrarea monumentală, cu peron, acoperită cu o copertină de sticlă sub formă de scoică, deasupra căreia se află un pinion – perete vertical care închide spre exterior cele două versante ale acoperişului în două ape. Monograma boierului poate fi observată pe poarta principală. În prezent, Casa Chircu adăposteşte o bancă şi o cafenea.
Iată ce scria Teodor G. Baciu despre casa acestui vechi boier râmnicean în lucrarea ,,O viaţă aleasă”:
„Casă boierească situată în centrul oraşului, pe Str. Carol. Porţile veşnic deschise. Deschise nevoiaşilor, deschise celor ce voiau să fie găzduiţi, deschise prietenilor, deschise tuturor celor ce voiau s-o cunoască.
Împodobită cu tot ce-i cusătură şi ţesătură românească, cu tot ce a găsit şi a cumpărat de unde a văzut (M. Chircu, n.n.), lucruri de gust şi specific românesc. Nu s-a dus la o expoziţie de covoare să nu cumpere cel mai autentic covor românesc. Nu s-a dus la o expoziţie de mobilier să nu cumpere pe acela în care era sculptat cel mai frumos şi original model românesc, nu s-a dus într-un sat unde costumul naţional era la înălţimea lui, să nu cumpere cea mai frumoasă cămaşă, cea mai frumoasă ie, cea mai frumoasă stricătoare. Aşa a reuşit să aibă o colecţie de costume naţionale cu motive din toate regiunile ţării.
Care casă din Râmnicu Sărat era asaltată cu bileţel şi scrisori în preajma sau în ziua unei serbări cu caracter românesc, în ziua unei serate unde se cerea costum, în ziua când era o Chindie? Desigur, casa boierului Menelas Chircu, care orânduise totul şi prin înţelepciunea D-nei Chircu.
Aşa de mult s-a dus vestea despre costumele ce le aveau, că aveau cereri şi de prin Bucureşti, Focşani, Buzău, etc. O frumoasă colecţie de beţe pe care sunt puse cele mai fine încrustături completează costumele, la care se adaugă apoi o serie de curele ţintuite, unde ţăranul şi-a pus toată arta. Aşadar, dacă cineva vrea să vadă un costum naţional frumos din orice regiune a ţării, venea aici, vrea să vadă un covor frumos cu cele mai autentice motive, venea aici, vrea să vadă ţesături alese, o pictură frumoasă, venea tot aici.”
Deci, casa de pe Strada Carol era un adevărat muzeu în care soţii Chircu adunaseră de-a lungul vieţii obiecte etnografice de mare valoare. Boierul Chircu era, alături de Al. I. Zamfirescu şi Octavian Moşescu, unul din cei mai însemnaţi colecţionari din judeţul Râmnicu Sărat. Dar, mai întâi de toate, era un „om de ispravă”, „bun şi îndatoritor cu toată lumea, nepreţuit ca prieten, dotat cu o surprinzătoare receptivitate instinctivă pentru toate nuanţele frumosului”. (Dumitru P. Mazilu, 1941).

VECHI FAMILII RÂMNICENE

14/04/2011 8 comentarii

Răscrucea străzilor Tudor Vladimirescu şi Ştefan cel Mare este străjuită de pe la începutul anilor ’30 de o casă burgheză ridicată de Emil Butnariu, profesor şi director al Şcolii Comerciale din Râmnicu Sărat. Ardelean pripăşit în târgul Râmnicului, profesorul Butnariu a întemeiat aici o frumoasă şi sănătoasă familie românescă, căsătorindu-se, la sfârşitul anilor 20, cu râmniceanca Eliza Buzea. Apartenenţa la Partidul Naţional Tărănesc l-a costat arestarea (fără a fi însă condamnat) din anii ’50. Casa în manieră neoromânească de pe Strada Vladimirescu (fostă Carol I) mărturiseşte gustul desăvârşit, gradul înalt de cultură şi rafinament al intelectualilor râmniceni de altădată.
Iată câteva gânduri ale Lucreţiei Popovici, fiica profesorului Emil Butnariu.

Rep: Vă rugăm, pentru început, să ne spuneţi cine sunteţi doamnă Lucreţia Popovici.

L. Popovici: Sunt născută în oraşul Râmnicu Sărat cu 78 de ani înainte, părinţii mei fiind profesorul Emil Butnariu şi Eliza Buzea. Sunt singurul lor copil şi am trăit o copilărie fericită în familia mea care a fost exemplară, dar şi în ambianţa cât se poate de primitoare şi deschisă a acestui oraş, cea mai bună dovadă fiind faptul că locuiau aici mulţi oameni de extracţie şi de naţionalităţi diferite, care se înţelegeau foarte bine. N-am înţeles niciodată disensiunile etnice. Urmând primii doi ani de facultate la Cluj, imediat după eliberarea Ardealului, am simţit ce înseamnă să fii român într-o regiune care nu fusese tot timpul a noastră. Asta m-a făcut să apreciez, acum la vârsta senectuţii, modalitatea în care am evoluat noi ca locuitori ai Râmnicului, educaţia, cultura şi mai ales civismul ce caracteriza întreaga suflare a oraşului, cel puţin în măsura în care am fost eu în stare să apreciez, cu vârsta şi posibilităţile mele de atunci. Am absolvit liceul aici, am urmat doi ani Facultatea de Chimie la Cluj, după care – înfiinţându-se Facultatea de Chimie Industrială la Timişoara – am continuat acolo, absolvind cu titlul de inginer (dorinţa fiind mai ales a părinţilor mei) în 1951. Anul următor m-am căsătorit, nunta de aur sărbătorind-o în urmă cu doar câţiva ani.


Eliza Buzea cu mama

Rep: Cum era strada copilăriei dumneavoastră, fosta Stradă Carol?

L. Popovici: În primul rând era mult mai curată şi îngrijită, fapt care nu ştiu dacă se datora exclusiv edililor. Locatarii acestei străzi îşi îngrijeau cu multă parcimonie proprietăţile, fiind, în multe cazuri, oameni cu dare de mână, care pe lângă faptul că-şi permiteau să-şi ridice astfel de locuinţe, puteau să le şi întreţină. De aceea alura străzii şi a oraşului era alta.

Rep: Ne puteţi da exemple de câteva nume?

L. Popovici: Desigur. Chiar în vecinătate locuia avocatul Petre Ciufu, a cărei soţie – doamna doctor – este prezentă şi astăzi (între timp, femeia s-a prăpădit, n. R-R). Lângă domnul avocat Ciufu locuia un alt magistrat – Sotirescu. De asemenea, vis-a-vis, era o altă familie tot cu numele de Ciufu, un funcţionar modest. La capătul străzii era proprietatea avocatului Mitti Zamfirescu, care se întreţinea mai ales din moşie şi mai puţin din avocatură.

Rep: Despre istoria casei în care ne aflăm ce ne puteţi spune, cu ce mijloace a reuşit tatăl dumneavoastră, profesor fiind, să ridice această frumoasă casă şi în ce perioadă?

L. Popovici: Casa a fost construită în anii ’30, părinţii mei căsătorindu-se în 1928. A fost o casă dotală, o modalitate notarială care acum nu mai există. A fost un aport exclusiv al socrilor mici, adică al bunicilor din partea mamei, care întreţineau un mic comerţ, aveau şi un atelier ş.a. Ei au cumpărat terenul pe care ulterior s-a construit casa. Când s-au mutat părinţii mei, în împrejurimile casei se cultivau pepeni, deci casele din vecinătate s-au ridicat puţin mai târziu. Aşadar casa a fost dotală, fapt benefic din două puncte de vedere: dota ne-a ajutat să putem avea o casă, din leafa de profesor a tatei fiind foarte greu să cumpărăm o locuinţă; în al doilea rând, având în vedere statutul său, casa n-a putut fi confiscată de comunişti. Tata, ca orice ardelean, era ţărănist. A fost arestat în timpul examenului de bacalaureat şi dus la penitenciarul local, de unde a fost trimis în Balta Brăilei. Nenorocirea a venit la o lună după ce m-am căsătorit, în mai 1952. De altfel atunci au fost ridicaţi mulţi intelectuali. În cazul tatei, delictul era „deţinere de cartelă”. Au spus că are vie, dar aceasta era de fapt proprietatea bunicului meu, ca şi casa de altfel. Casa nu a putut fi naţionalizată, dar am avut chiriaşi – români, germani, ruşi. Locuiau în partea din faţă a casei, spre Strada Vladimirescu. Casa a rămas mamei, ea nefiind implicată politic. Am întreţinut-o greu şi o întreţinem în continuare greu. Ne sprijină copiii, în fiecare an reuşind să facem câte ceva.

Rep: Sunteţi o nostalgică doamnă Lucreţia Popovici?

L. Popovici: Nu, nu sunt. Ca structură, sunt un om de perspectivă, nu un om al trecutului. Mă gândesc cu drag la tot ce a fost şi – ceea ce e benefic pentru mine – gândesc pozitiv.

SALUTĂRI DIN RÂMNICU SĂRAT

29/03/2011 6 comentarii

Azi am pus mâna pe o piesă rară. O carte poştală ilustrată din perioada de pionierat a acestor bucăţi de hârtie devenite azi obiecte de colecţie. Ce înseamnă „perioada de pionierat”? Epoca de la sfârşitul veacului al XIX-lea, până la 1900, atunci când vederile purtau inscripţia: „Salutări din…” ori „Souvenir de la…”. Imaginea nu ocupa întreaga faţă recto, pentru a lăsa loc mesajului. Faţa verso era rezervată doar adresei destinatarului, tot aici aplicându-se timbrul. În cazul ilustratei „Salutări din Rîmnicu Sărat” (cu „î” din „i”), pe faţa recto regăsim două imagini, una cu Strada Carol I (azi T. Vladimirescu), cealaltă cu Str. Victoriei, rămase şi azi principalele artere de promenadă ale oraşului. Mesajul: „Primiţi mii de complimente de la fosta d-voastră elevă care nu vă va uita niciodată” (Constanţa Criandofil). Tot pe aversul ilustratei este trecută Editura Librăriei Ioan Spânu. Ştampila de pe faţa verso are data 23 iunie 1900, iar timbrul (5 bani) poartă efigia regelui Carol I. Aşadar, imaginile datează de la sfârşitul secolului XIX. Mărunt consumator de evenimente, peticul de carton ilustrat de acum un veac şi ceva are valoare de izvor şi furnizează adeseori informaţii preţioase.
La cumpăna veacurilor XIX şi XX, oraşul de pe Râmnic era de aproape jumătate de secol capitala unui judeţ de la curbura Carpaţilor, fără să atingă totuşi hotarul montan cu Austro-Ungaria. La data când anonimul fotograf a imortalizat cele două străzi, oraşul beneficiase de un import de civilizaţie apuseană, graţie preocupărilor urbanistice din vechiul regat. Cum scriam şi-n cartea „Râmnicu Sărat – itinerar subiectiv”, modernizarea oraşului a fost înlesnită de o serie de tineri edili, umblaţi prin ţările apusului, unii dintre ei având o aleasă cultură: Costache Zamfirescu, Toma Bagdat, Iosef Oroveanu, Pavel Robescu, Octaviu Blasianu, Vasile Cristoforeanu, Sava Gherghiceanu, Constantin Lupescu, Vespasian Pella.
Fotografiile de pe ilustrata de secol XIX sunt, până acum, cele mai vechi scene de stradă din colecţia mea. Sunt cu atât mai valoroase cu cât, în acele vremuri, deşi exista un atelier fotografic la Râmnic, deţinut de Bernhardt Moorys, acesta din urmă se mulţumea cu portretele din atelierul de pe Strada Carol. Nepreţuit gând ar fi avut Moorys dacă ar fi ieşit într-o zi, cu cutia şi vălul negru în spinare pe străzile oraşului, să fotografieze casele, prăvăliile, mahalalele, aşa cum erau ele pe la isprăvitul veacului XIX. Nepreţuit gând!…


Şcoala de Băieţi Nr. 3 şi Gimnaziul de Băieţi „V. Boerescu”

În prima imagine, cea de pe Strada Carol, fotograful a luat în vizor cele mai vechi şi impozante clădiri. Vorba vine „a luat în vizor”, pentru că – pe atunci – aparatele nu prea aveau vizor. Se foloseau aparate de format mare construite cu meşteşug, din lemn de esenţă rară – abanos, mahon, teck sau trandafir – cu piese metalice din bronz şi alamă, iar burduful din piele fină de cea mai bună calitate. Se foloseau câteva formate de plăci şi obiective cu distanţe focale diferite. Manipularea aparatului era complicată, o singură imagine necesitând mai multe operaţii. Expunerea rămânea la dispoziţia fotografului. Contau experienţa, inspiraţia, simţul acestuia. Mânuirea unei astfel de camere obscure lăsa suficient timp potenţialilor trecători să se aranjeze şi să pozeze „ca la fotograf”. De bună-seamă, prezenţa unui fotograf aplecat asupra cutiei sale de lemn era o raritate în acele timpuri.
Fotografia este una „didactică”, ambele imobile adăpostind şcoli. În prim-plan este Şcoala de Băieţi Nr. 3 (funcţionează în acest local de la 1 septembrie 1895), iar în plan îndepărtat, Gimnaziul „V. Boerescu” (funcţionează aici din 1893). În prezent, cele două clădiri sunt legate printr-un vestibul şi adăpostesc Colegiul Naţional „Al.Vlahuţă”. Exact în perioada când a fost făcută fotografia, N. Iorga, în trecere prin oraş, îşi nota impresiile: „[…] iată o şcoală primară frumuşică şi lângă ea gimnaziul curat ca un pahar; e despărţit de stradă printr-o grădiniţă îngrijită”. Gardul din fier forjat cu stâlpi de cărămidă aparentă rezistă (cu greu) şi astăzi, dovadă trăinicia lucrului bine făcut. În prim-plan, se observă un colţ din parcul grădinii publice, cu împrejmuire de lemn. Deci, grilajul şcolilor e mai vechi decât cel al grădinii. Corpurile de iluminat stradal turnate în fontă au dispărut de mult din geografia oraşului, fiind înlocuite cu stâlpi oribili de beton, numai buni de lipit afişe electorale. Timizi, oamenii stau la distanţă de fotograf, miraţi de ineditul momentului. Scena e puţin animată.


Strada Victoriei – inima oraşului Râmnicu Sărat

Cea de-a doua fotografia surprinde un crâmpei din agitaţia arterei comerciale a oraşului, strada meseriilor liberale, a prăvăliilor, strada care polariza viaţa economică şi culturală a urbei, boema de odinioară. Imaginea e luată din apropierea răscrucii cu Strada Primăriei (azi Primăverii), spre nord-vest. O plimbare pe această stradă era cu adevărat plăcută, ochiul trecătorului fiind atras de faţadele caselor negustoreşti ridicate în a doua jumătate a veacului XIX. Erau case cu prăvălia sau cârciuma la parter şi camerele de locuit la etaj, înguste la faţadă şi desfăşurate în adâncime. Balcoanele din fier forjat înnobilau faţadele, neputând fi găsite două modele identice. De teama hoţilor, vitrinele erau acoperite în timpul nopţii cu obloane metalice. Ridicarea lor dimineaţa era cel dintâi semn că proprietarul s-a trezit şi îşi aşteaptă muşteriii.
Artistul fotograf s-a instalat în mijlocul oamenilor. Spre deosebire de prima imagine, râmnicenii de aici sunt mai îndrăzneţi, apropiindu-se de obiectiv. În mijlocul cadrului, un adult în costum cu pălărie, însoţit de doi copii, nu scapă ocazia de a fi imortalizat. Nu departe de ei, alţi târgoveţi cu ochii aţintiţi spre cutia magică. Ei sunt „eroii” ce însufleţesc fotografia. Cunoscuţi sau anonimi, bogaţi ori săraci, sunt concitadinii noştri de peste timp care, fără să ne vorbească, ne spun multe despre viaţa lor de acum o sută de ani. O viaţă ce curgea încet şi liniştit, trăită în centrul urbei, ori în mahalalele mizere de la periferie, o existenţă a cărei monotonie nu era întreruptă decât de războaie ori cutremure.

ŞCOALA PRIMARĂ NR. 3

23/08/2010 2 comentarii

Fotograful n-a întâmpinat nicio dificultate când, cu mai bine de un veac în urmă, şi-a aşezat camera obscură în mijlocul Străzii Eminescu, pentru a „prinde” pe suportul fotosensibil o şcoală primară din centrul oraşului Râmnicu Sărat. Pe vremea aceea nu existau automobile, astfel că oricine putea imortaliza oraşul fără teama de a fi strivit de vreo maşină, ca astăzi. Meşterii fotografi erau rari şi veneau de regulă din alte oraşe, mai mari. Râmnicul avea, pe la cumpăna veacurilor XIX şi XX, doi fotografi – Moorys (evreu?) şi Pardos (grec?) – specializaţi în portrete.
Imaginea de faţă imortalizează Şcoala de Băieţi Nr. 3, ridicată în ultimii ani ai celui de-al XIX-lea secol. În faţa ei, la răscrucea străzilor Eminescu, Carol I şi Elisabeta Doamna, se observă fântâna arteziană pe locul căreia – mai târziu – se va amenaja bustul lui Al. Vlahuţă. De jur-împrejurul havuzului se distinge pavajul din piatră eruptivă, ce iese şi azi la iveală în urma măcinării asfaltului. Un aspect inedit al imobilului este luminatorul destinat iluminării holului, o soluţie constructivă puţin întâlnită prin părţile noastre.
În prim plan, pe trotuarul din stânga, un comerciant ori negustor ambulant priveşte curios spre fotograf, la umbra unui copac. În apropierea havuzului, câţiva copii sunt şi ei cu ochii aţintiţi spre omul cu camera obscură.
Deci, imaginea surprinde un colţ din oraşul de odinioară, cu un imobil de secol XIX împrejmuit de un grilaj din fier forjat, o fântână menită să împrospăteze aerul încins din verile toride şi un negustor dornic să fie fotografiat. Această răscruce din mijlocul oraşului a tentat mai mulţi fotografi de-a lungul timpului, ispitiţi de atmosfera locului.
Azi, locul este înţesat de automobilele care roiesc în jurul scriitorului suspendat în mijlocul piaţetei din faţa Casei de Cultură. Niciun fotograf nu mai e tentat să ia un cadru cu vechea şcoală de băieţi, cu îngrăditura roasă de vreme, cu o statuie înverzită de ploi şi zăpezi şi împrejmuirea înnegrită de noroiul zvârlit de roţile maşinilor.
Cunoscătorii spun că ilustrata aparţine perioadei de pionierat a cărţilor poştale ilustrate, fiind una clasică, cu faţa verso rezervată doar adresei destinatarului, mesajul fiind scris pe spaţiul liber al feţei recto, unde de fapt este imaginea care – aşa cum se observă – nu ocupă întreaga suprafaţă. Tot pe faţa recto se aplica şi marca poştală, în cazul de faţă, un timbru de 10 bani, cu efigia regelui Carol I.
Ilustrata a fost expediată în august 1906 în Franţa, de un anume Marinescu, cu adresa pe Strada Victoriei, Nr. 92.

În momentul când am făcut această fotografie, am realizat că punctul de staţie al fotografului de odinioară a fost pe trotuar, nu în mijlocul străzii, aşa cum am scris la începutul textului. Dovadă că, uneori, numai o deplasare la faţa locului te lămureşte pe deplin asupra unor stări de lucruri.

CASA ITEANU

08/05/2010 9 comentarii


Era cea mai frumoasă casă de pe Strada Carol (azi Tudor Vladimirescu). O vilă burgheză, inspirată din arhitectura ţărănească subcarpatică, un imobil la care raportul între plinuri şi goluri este bine ales de anonimul arhitect de odinioară. Casa cuprinde două corpuri inegale ca înălţime, legate printr-un vestibul retras, prevăzut cu o intrare la care conduce o scară încorsetată de balustrade decorate cu motive tradiţionale.
Corpul din dreapta intrării prezintă un foişor cu coloane de inspiraţie brâncovenească. Sub cornişă, trecătorul curios într-ale arhitecturii observă un brâu în torsadă, o împletitură din piatră caracteristică arhitecturii medievale româneşti. Are o încărcătură simbolică legată de Sfânta Treime.
La corpul din stânga intrării, mai coborât, s-a intervenit brutal prin astuparea golurilor iniţiale, inclusiv a gârliciului de la pivniţă, acesta din urmă fiind un element specific vechilor case boiereşti din podgorii.


În faţa casei, de o parte şi de alta, tronează doi sfincşi din piatră ce fac notă discordantă cu ambientul arhitectural al casei. Ce vor fi căutând acolo, probabil doar proprietarul casei ne-ar fi putut răspunde. Cine a fost acesta? Alexandru Iteanu – ardelean pripăşit la Râmnicu Sărat, farmacist, om politic liberal, deputat, preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie a judeţului Râmnicu Sărat, colaborator al revistei „Gazeta săteanului”.
În prezent imobilul adăposteşte Poliţia Municipală.

Fragment din „Râmnicu Sărat – ghid turistic”, autor R.T. Chirac, Ed. Rafet, 2010

Acelaşi cadru, altă denumire – Vila Niţescu. Să fi preluat acest Niţescu imobilul de la Al. Iteanu?

Iată şi o imagine de detaliu a casei, cu deschiderile in plin cintru vitrate

Iată părerea lui Valentin Mandache, expert în case de epocă: Multumesc pentru acest remarcabil share! Fotografia e superba, iar dupa cum arata cetateanul in trench ar putea fi de la sfarsiul anilor ’20, ceea ce corespunde si cu stilul de neoromanesc in faza matura al acestei case. E o „rascoala” de v…olume acolo, dar placute ochiului in ansamblu. Imi place padurea de finiale, o caracteristica a fazei mature, si a faptului ca foloseste cu predilectie zidarie de caramida si mai putin beton si otel. Sunt de toate acolo, de la ferestre trilobate, turnuri aparente de cula, frize, medalioane, simboluri de cruci grecesti, capete de burlane neoromanesti, cos de soba neoromanesc, veranda cu stalpi etnografici, gard neoromanesc cu simbolul abstract al funiei, stalp de gard ce simbolizeaza turn de cetate, usa de beci ca la casele boieresti de sec. 19, geamlac, etc. Sunt curios cine-i arhitectul si daca mai exista ceva din aceasta cladire atat de reprezentativ pentru neoromanescul fazei mature in general? Cladirea e martorul unor timpuri cand locuitorii urbei si ai Romaniei erau mult mai sofisticati cultural si constienti de exprimarea identitatii prin arhitectura.

Categorii:Memorie Etichete:, ,