Arhiva

Posts Tagged ‘Teatrul Comunal’

Teatrul din grădina publică

Azi am pus mâna pe o imagine luată de Ion Hansa în grădina publică din Râmnicu Sărat. Imprimată la Librăria „Progresul”, fotografia reprezintă Teatrul Comunal, despre care Retro-Râmnic a amintit aici. Ridicat în anul 1906, Teatrul Comunal n-a fost dorit de toţi locuitorii. În acest sens, prin 1905, un râmnicean semna în „Machina” următoarele versuri satirice: „De biruri grele şi-angarale / Ne crapă buza-n patru / N-avem nici apă nici canale / Da-n schimb avem un teatru / Nu mai vorbesc de străzi pavate / N-avem decât trei, patru / Şi alea prost iluminate / Da-n schimb avem un teatru / E drept, suntem mult mai prejos / Ca insula Sumatru / Deşi plătim prestaţii gros / Da-n fine avem un teatru”.
Teatrul avea destinaţie culturală, dar şi comercială; era închiriat la diferiţi antreprenori şi periodic aveau loc diverse expoziţii, cele agricole stârnind interesul celor mai mulţi dintre râmniceni.

Lângă teatru se găsea un bufet unde, la o bere ori o bragă, domnii făceau politică. De 10 Mai, grădina era plină de lume ieşită la promenadă.
Teatrul n-a avut o viaţă uşoară, în vara lui 1921, „Foaia Râmnicului” menţionând că teatrul „pare o vilă părăsită…iar trupele de teatru, demult au încetat să-l viziteze”. În 1929 are loc un incendiu care lasă teatrul fără obiectele necesare, iar în 1942 se pune problema unei noi construcţii cu sală de spectacole, întrucât vechiul local devenise impropriu, fiind folosit ca depozit de alimente.
Odată cu schimbarea de regim politic, în 1948, comuniştii hotărăsc demolarea Teatrului Comunal şi ridicarea noului Teatru Muncitoresc, actuala Casă de Cultură. Dispărea astfel din geografia oraşului un simbol artistic, ridicat în manieră autohtonă de Petre Antonescu, fiul oraşului de pe malurile Râmnicului. Cu atât mai mult îi suntem recunoscători fotografului Ion Hansa pentru că şi-a aşezat într-o zi de toamnă ori de primăvară aparatul în faţa Teatrului Comunal din Râmnicu Sărat.

Anunțuri

ÎNFRUMUSEŢAREA ORAŞULUI

20/07/2010 2 comentarii


„Pornisem într-o dimineaţă afară din oraş şi rătăceam în neştire pe dealul Dărâmaţilor (azi Oreavu, n.R-R.). Ajuns în vârf, mă oprii şi-mi întorsei privirile spre oraş. O frumoasă privelişte mi se desfăşura înaintea ochilor: în vale, apele Râmnicului curgeau liniştite. Dincolo de râu, oraşul, sub aurul razelor de soare, lua o înfăţişare fantastică. Turlele bisericilor scânteiau mistic. La stânga, o moară cu multe caturi se ridica maiestuoasă; la dreapta, în fund se zărea gara. Verdeaţa, pe întreg cuprinsul, răsărea dintre clădiri. Iar deasupra, cerul albastru”. Cel ce „fotografiază” oraşul într-o dimineaţă de odinioară este profesorul Ion Gane, un împătimit al aşezării de pe malul Râmnicului. De departe oraşu-i pare frumos şi „fantastic”, „Dar curând, ca un contrast pentru frumuseţea pe care i-o găsisem din depărtare, îmi veniră în minte toate locurile virane din oraş, în care cresc bălării, Teatrul Comunal destul de primitiv, monumentul eroilor din faţa Prefecturii neavând măreţ într’însul, bustul de prost gust din piaţa Primăriei, şi multe altele”. Destul de critic concitadinul nostru de altădată, nu-i aşa? S-o fi supărat mai-marele urbei pe el ori ba? Locuri virane există şi azi la Râmnicu Sărat, teatrul în schimb a dispărut demult. În privinţa celui din urmă, Ion Gane îl numeşte „primitiv” nu din punct de vedere estetic, ci din pricina stării deplorabile în care se găsea în anii de după Primul Război Mondial.

„Bustul de prost gust din faţa Primăriei”, aflat azi în vecinătatea bisericii Bagdat

„Bustul de prost gust din faţa Primăriei” aparţine lui Alecu Bagdat şi există şi azi, dar în cu totul alt loc, la răscrucea străzilor Amurgului, Păcii, Păun Pincio şi Al. Vlahuţă. Reamintesc cititorilor că la acea dată, Primăria se găsea pe Strada Primăriei, în imobilul care în prezent adăposteşte muzeul local. Monumentul eroilor din faţa Prefecturii reprezintă o necunoscută pentru mine. Nu ştiu când a fost amplasat şi când a dispărut. Ştiu că o bucată de timp, până în 1948 probabil, în scuarul din faţa Prefecturii (azi Primăria) a odihnit bustul lui Al. P. Tătăranu, prefect de Râmnic şi deputat la sfârşitul veacului XIX, un apropiat al Brătienilor.

Bustul lui Al. P. Tătăranu, imagine din anii ’30

Aşadar, Ion Gane scoate la lumină unele aspecte mai puţin plăcute ale oraşului, întrebându-se: „Cum se face că în oraşul acesta unde sunt iubitori de frumos şi fii devotaţi locului lor natal, nu se găseşte aproape nimeni care să es intereseze de estetica lui?… Explicaţia mi-am dat-o însă numaidecât: râmnicenii noştri aşteaptă totul de la stat şi de la comună. Plătim biruri, dări, zic mai toţi, aşadar ne facem datoria de cetăţeni; încolo, treaba statului! Ei bine, în faşa unei astfel de concepţii greşite, trebuie să opunem o alta. Statul, mai cu seamă azi, după marele răsboi, e în imposibilitate să satisfacă cerinţele tuturora. Un proverb românesc zice: Nu poate statul, ce poate satul! Şi aşa e. Dacă statul, în cazul nostru, nu se poate ocupa de înfrumuseţarea Râmnicului, să vie iniţiativa particulară care să ducă la îndeplinire acest gând”.
Profesorul râmnicean propune amenajarea locurilor virane, ridicarea unui „adevărat monument eroilor noştri”, „înlocuirea havuzelor fără apă care nu spun nimic, prin câteva statui care totuşi ar spune ceva…”. În ceea ce priveşte fântânile arteziene, părerea lui Gane este perfect îndreptăţită întrucât, se ştie, oraşul ducea lipsa apei, iar fântânile erau doar de decor, imitând moda occidentală. În nicio fotografie de epocă în care apar aceste havuze, nu e prezentă şi apa. Din pricina lipsei apei – spune Octavian Moşescu – „Râmnicul ajunsese subiect de metafore, trecuse în literatură. Poeţii îl compătimeau în versuri pline de ironie şi sarcasm. S-ar putea strânge un volum din presa de pe vremuri”. Iată un catren inedit: De tine, Râmnic, jale mi-i, / Edilitatea te îngroapă / Cunoşti la vinuri sorturi mii, / Dar nu cunoşti gustul la apă. (Dalila).

Strada Victoriei în dreptului havuzului din capătul sudic al străzii

Ion Gane se dovedeşte un fin observator al realităţilor unui mic oraş de provincie, cu lumini şi umbre, cu oameni mai buni şi mai răi, cu „insule” de civilizaţie şi „mări” de mizerie, sărăcie şi prost gust. Profesorul se teme de riscul rămânerii cu aceeaşi lipsă de gust pe care râmnicenii o manifestau de multă, multă vreme: „Căci, orişicât am dori noi, să fim siguri că Râmnicul nu se va transforma niciodată peste noapte, aşa ca să devină, dintr-un oraş nu tocmai frumos, o cetate înflorită cu poduri de argint, cu havuze care cântă, întocmai ca’n poveştile copilăriei…”.

TEATRUL COMUNAL

01/03/2010 7 comentarii

Teatrul Comunal era o siluetă binecunoscută râmnicenilor din cea dintâi jumătate a veacului trecut, un reper urban al micului oraş de la hotarul moldo-valah, aşezat pe “şleaul cel mare al drumurilor”, în ţinutul sărat din “cotul cutremurelor”. Zguduiturile pământului au fost de altfel pricina dărâmării clădirii teatrului, în anii `40 ai veacului anterior ; o soluţie nefericită, luată la repezeală, ca şi în cazul bisericii “Piatra”, ctitorită de Ştefan cel Mare. O sentinţă nefastă, dar oarecum de înţeles în deceniul cinci, în care trecutul se destrăma cu mare repeziciune, în care lumea veche era înlocuită cu lumea nouă, un deceniu funest în care românii au pierdut mai tot ce câştigaseră între 1918 şi 1938.


Ridicat în urmă cu un secol, Teatrul Comunal se făcea remarcat prin elemente decorative preluate din arhitectura mănăstirescă şi ţărănească. Un element important în definirea caracterului său, făcând trimitere la arhitectura orientală, este arcul frânt, folosit de architect la golurile intrării, încadrate de scurte coloane. Acoperişul mişcat, străpuns de lucarne, şi corpurile scoase în relief din linia faţadelor, reprezintă o abordare arhitecturală tipică lui Petre Antonescu, imitat în acest sens de mulţi tineri arhitecţi.
Astăzi… nu ne rămâne decât să ne mulţumim cu amintirea teatrului de odinioară, pe scena căruia jucau Constantin Nottara, George Vraca, Marioara Voiculescu, Iancu Brezeanu, şi pe care venea să-i aplaude o lume bună, cultivată şi rafinată, lumea Râmnicului de altădată, cu un deosebit nivel de distincţie şi bun simţ.