Moartea doamnei SOFIA DATCULESCU

„RETRO-RÂMNIC” vă pune la dispoziţie cel mai vechi portret al unui localnic. E vorba de portretul Sofiei Datculescu, mama lui Constantin C. Datculescu, binecunoscutul proprietar al „Gazetei săteanului”, cea mai valoroasă publicaţie apărută vreodată la Râmnicu Sărat.

Portretul (ce poartă marca „Photoglyptia Lemercier, Paris) apare în „Gazeta săteanului” din 5 august 1887, cu prilejul morţii Sofiei Datculescu. În acelaşi an, în primăvară, Constantin C. Datculescu îşi pierduse tânăra soţie (25 de ani) – Maria Datculescu.

Iată ce aflăm despre mama lui Constantin C. Datculescu:

„Doamna Sofia Datculescu era fiica răposatului serdar Gheorghe Plastara, un Spartiat (iar nu un Fanariot) cu idei liberale foarte înaintate, posesor dacă nu de o avere mare (precum ar fi putut fi dacă nu exersa caritatea pe o scară aşa de întinsă), dar de un renume de om de inimă, onest, ştiitor şi cel mai milos şi caritabil de pe acea vreme din oraşul R.-Sărat; un om în fine a cărui înmormântare a fost un fel de manifestare a sărăcimei de aici, mai având şi pe corpul său răni reamintitoare a răsboiului independenţei Greciei la care luase o aşa de activă parte ca voluntar.

Muma doamnei Sofia Datculescu, Raluca Plastara, era descendenta unei nobile familii poloneze. Părinţii săi foarte avuţi fuseseră exilaţi în Siberia ca participatori activi la revoluţiunea pentru desrobirea Poloniei; prinşi în mijlocul combaterei li se confiscă averea şi unicul lor copil (muma doamnei Sofia Datculescu), redusă la mizerie, îşi găsi azilul în Moldova. Acolo această fiică de revoluţionar polon, întâlni revoluţionarul spartan Gheorghe Plastara, care o luă de soţie.

Din această fericită căsătorie se născu, la 23 octombrie 1828 d-na Sofia Datculescu.

La 23 ianuarie 1846 fu cununată de Ministrul de-atunci de Justiţie, C. Şuţu (fratele prinţului domnitor al Moldovei, Mihail Şuţu), cu pitarul Costache Datculescu, român neaoş a cărui familie, originară din Vălenii de Munte, dădu ţării mai mulţi oameni de valoare şi vrednici.

Costache Datculescu a ocupat două funcţiuni, aceea de preşedinte de magistraţi (un fel de primar al urbei R.-Sărat de pe vremea aceea) şi de subprefect, care funcţiuni, în acel timp, se ocupau prin alegere.”.

Ce mai aflăm din necrolog? Că în ciuda eforturilor medicilor (Blasian, Stoicescu, Calenderu, Buicliu), Sofia Datculescu este lovită de apoplexie la 9 iunie 1887, orele 16,30. Serviciul funebru s-a făcut la Biserica „Bagdat”, iar cordoanele sicriului s-au ţinut de Al. I. Popescu, Anton Linde, Ioan Chiovenescu şi Dumitrescu, toţi patru prieteni ai răposatei.

Revenind la portret, acesta înfăţişează o femeie de aprox. 35-40 de ani, deci având în vedere că Sofia Datculescu a murit la 59 de ani, înseamnă că râmniceanca a pozat fotografului parizian în deceniul şapte a celui de-al XIX-lea veac.

NOTĂ
Această postare n-ar fi fost posibilă în lipsa gestului nobil al domnului Alexandru Măciucă, nepotul lui Octavian Moşescu, care a donat RETRO-RÂMNIC-ului GAZETA SĂTEANULUI, colecţiile pe anii 1887, 1888, 1889. Îi mulţumim şi pe această cale.

ART DECO LA RÂMNIC

Pe Strada Ştefan cel Mare, nu departe de Şcoala Nr. 1, se găsesc două imobile în stil ART DECO, datând probabil din anii ’30 ai veacului din urmă. Am fotografiat unul singur, cu promisiunea că-l voi fotografia şi pe al doilea, aflat peste drum de cel pe care-l vedeţi mai sus. ART DECO este o abreviere de la Exposition Internationale des Arts Décoratifs et Industriels Modernes (Paris, 1925), desemnând o mişcare artistică a începutului secolului XX în artele decorative. S-a manifestat în arhitectură, sculptură, modă, arte vizuale etc.
Mi-a plăcut aspectul simplu şi curat al casei şi faptul că proprietarul actual n-a modificat-o în mod neplăcut, aşa cum s-a întâmplat cu o casă de pe aceeaşi stradă, desenată de un inginer pe nume Bernardis. Regula de trei, caracteristică acestui curent, se observă pe faţada dinspre stradă, la ferestrele de tip hublou. Acoperişul plat este alt element specific acestor imobile moderniste.
Iată deci că într-un orăşel ca Râmnic, care n-avea mai mult de 20 000 de locuitori în epoca interbelică, existau oameni cu gust, la curent cu noile tendinţe ale arhitecturii internaţionale. Ei îşi construiau case frumoase, moderne, ce completau în mod fericit vechea arhitectură a orăşelului patriarhal de odinioară.